Dedicate tuturor care se vor a fi trendsetteri
“Ce frumoasa esti, Robin Hood te crezi”, mi s-a adresat un tigan sasiu trecand pe langa mine. Bereta mea verde nu-i ce-i drept ceva ce vezi prea des in Romania. Ma intreb ce ar mai fi adaugat daca ar fi observant si insigna galbena cu Betty Boop atasata pe partea stanga. El Comandanta mi-a zis un prieten, El Comandanta Betty Boop ma prezint de atunci oricui se uita zambind la bereta mea si duc militareste doua degete spre tampla, in semn de salut. Si mai socante au fost pentru concetatenii romani cizmele mele turcoaz cu dungulite. Gummy, cum zic nemtii, cauciuc mai pe romaneste, si nu din cele fitzy-fancy, stranse pe picior si lucioase, ci pescaresti, sanatoase, pline de noroi dupa 3 zile. Pentru asta le-am luat, sa ma treaca baltile pe care le ocolesc cu injuraturi si nervi aceiasi concetateni cu priviri dispretuitoare.
Robin Hood mi-ar placea sa fiu. Dar cum n-am curaj sa fur, nici macar de la bogati, sunt din cand in cand un semi Robin Hood, unul care mai scoate si da cate ceva celor saraci dar din buzunarul propriu.
Am trecut ca vijelia in jos pe Victoriei, cu gand sa ajung la cinemateca la 19, la filmul japonez. Langa magazinul luxos, cu interior alb contrastand cu ciudatele obiecte negre si lungi cu aspect de sarcofage pe care le vad prin usa transparenta, sta o batrana cu niste carti in mana. Trec si ochii ei ma roaga muti. Ma opresc, ma caut in portofel si ma intorc sa-i dau bani. Imi multumeste si ma roaga sa iau in schimb una din cele 3, 4 carti pe care le tine in mana stanga, langa o sacosa de rafie cu patratele alb-negru. O refuz si imi ureaza succes la scoala. Tanti Maria are 76 de ani, si ma priveste cu ochi mici de pe fata plina de zgarieturi. Sta cu nepoata ei de 18 ani, singura ruda ramasa dupa ce fiul ei a murit de curand, iar nepotul de 23 de ani, s-a sinucis. I s-au umplut ochii de lacrimi. Imi vorbeste de Dumnezeu, zice ca spera sa moara mai repede toti batranii ca poate ne-o merge mai bine noua, celor tineri. S-a rugat pentru o fata pe care a intalnit-o ca si pe mine, pe strada si a doua zi fata a venit sa-i spuna ca a gasit un italian si se marita cu el in Italia. Nu a mai platit factura la lumina de multe luni. Iar o sa-i taie lumina. Se sperie de o gasca de aurolaci care trec pe langa noi, imi povesteste ca daca te vad ca ai primit bani de la cineva te pun jos si ti-i smulg imediat. Ii pun in palma o ciocolata mica, din cele cum n-am mai gasit de mult timp, cu ambalajul din nailon transparent, ramas asa de pe vremurile lui Ceaska. Vijelesc iara in drum spre filmul care e pe cale sa inceapa si in spate, las o tanti Maria care inca ma binecuvanteaza si-mi ureaza numai de bine.
Un tanar cu o geanta de rafie, mult mai mica, din cele care au devenit trendy, se grabeste spre pasajul de metrou de la universitate.
In pasaj o gasca de aurolaci danseaza manele adunati in cerc. Fac miscarile specifice, bat ritmul cu mainile pe piept. Pe langa mine trece un cuplu, la brat. Nu ti-ar atrage nimic atentia in mod deosebit daca nu ai vedea ca el duce la gura o sticla de bere iar ea inhaleaza dintr-o punga de aurolac. Un baiat slabut cu pantaloni in carouri galbene isi aranjeaza la gat fularul alb cu crucea specifica Noii Drepte. Pe figura de semimanelist se citeste mandria. Ieri in acelasi loc din pasaj a trecut pe langa mine un baiat inalt cu privire inversunata si palton uzat. Mi-am intors capul pentru ca instantaneu mi-am amintit de el. In statia de metrou, cu cateva zile inaintea Craciunului. Am rucsacul meu mare si greu, m-am asezat intre doua doamne pe scaun si astept sa vina metroul spre gara. Aud pe cineva cantand colinde cu o voce foarte frumoasa. Un tanar in palton ponosit, vizibil stanjenit. Un tiganus mic vine si ingana un vers dintr-o colinda langa doamna din dreapta mea, apoi cere niste bani. Doamna scoate cu grija bani din geanta. Imediat apar doua tigancuse care cer si ele. Doamna tipa aratand spre cel caruia ii daduse inainte. Simte ca si-a facut deja datoria civica cu varf si indesat. Mi-am scos din portofel 2 lei si i-am tinut in buzunar. Canta tare frumos baiatul stanjenit. A inceput sa se simta curentul care anunta metroul si m-am ridicat. Am mers spre baiat si i-am pus banii in mana, l-am privit in ochi, apoi am urcat in metrou de unde l-am mai urmarit prin geam cateva secunde incercand sa-mi imaginez ce viata are. Am avut senzatia ca-l apasa un secret, ceva destul de complicat. Sau poate doar mi-a placut sa-mi imaginez.
L-am vazut venind spre mine cu revistele in mana. “Ia-o” mi-a zis bagandu-mi revista sub nas. Nu i-am dat bani. Stiam miscarea. In trenul in care am calatorit, a urcat un baiat care avea in mana postcard-uri din cele care se gasesc gratuit. Am aruncat o privire si am vazut reclama unui band la moda, ceva din zona brit-pop. Incearca s-o convinga pe doamna de langa mine sa cumpere, intr-un mod foarte agresiv. Mi s-a parut cunoscuta figura lui, cred ca l-am vazut undeva la un party.”Pune mana pe ea” a sunat destul de ciudat chiar si pentru doamna care oricum nu vroia nici o carte postala. Mi-a zambit jenata.
Movul imi place cu toate nuantele lui inrudite. M-a atras pana si inauntrul galeriei Simeza. “Balcicul nocturn si secret” al artistei care pictase tablourile era in toate nuantele de mov si turcoaz, cu pisici supradimensionate. Mov erau si hainele pictoritei, asezata langa iesire, pe picior de plecare, caci era tocmai ora inchiderii. M-am intrebat daca secretul ei il detineau pisicile mov. Cateva vitrine mai incolo Mihai Albu isi imbie clientela cu o cizma de un mov isteric.
M-am trezit cu timp berechet si cum nu aveam chef sa ma intorc pana acasa am inceput sa ma invart pe strazile cu magazine, aruncand cate un ochi in vitrine, ocupatie cu care altfel, nu am nici timp, nici chef, sa ma indeletnicesc. Una dintre ele mi-a atras atentia in mod deosebit. Cateva materiale erau atat de interesante incat m-am hotarat sa intru sa le studiez indeaproape. In magazin, m-au intampinat doua vanzatoare complet diferite. Una foarte tanara, draguta si zambitoare, cealalta, o batrana cu batic, pe care as fi vazut-o mai degraba la slujba de duminica. Incep sa ma uit la hainele insirate pe umerase, si-mi sare in ochi o minune de bluza plina cu nuante foarte placute de mov si violet. In timp ce pipai materialul intra cineva in magazin si incepe sa vorbeasca foarte familiar cu cele doua vanzatoare. Vocea mieros-pitigaiata, desprinsa parca dintr-un film prost ma face sa o privesc cu coada ochiului pe doamna in cauza. A intrat pe usa cu un ibric verde in mana, ceea ce mi se pare si mai neobisnuit. Merge catre cabinele de proba, intra pe o usa si in clipa urmatoare iese afara cu o figura speriata. “E sange in wc”, le spune vanzatoarelor!”Sange?” intreaba mirata, vanzatoarea tanara, apoi merge si ea catre usa cu pricina. Gasesc ciudat ca magazinul are o toaleta inauntru, chiar langa cabinele de proba. Dupa cateva secunde, vanzatoarea cea tanara iese si relaxata anunta:” Nu e sange, am aruncat ceaiul de fructe in wc” Doamna blonda cu ibric verde rasufla usurata si le intreaba pe celelalte: ”Ati vazut-o la stiri pe fata aia care s- a aruncat de pe bloc cu copilul? Ce tampita! Pacat de copilul ala, era asa grasut si frumos.” Ma plimb printre sirurile de haine si ascult fara sa vreau. Inteleg ca este vorba de o tanara care s-a sinucis deoarece fusese violata. Copilul era rodul violului si avea deja doi sau trei ani. Vanzatoarea batrana e neasteptat de impaciuitoare, contrar figurii ei de ortodoxa convinsa. Explica tensiunea psihologica in care traise fata respectiva, mai ales ca violatorul era cineva cunoscut, din acelasi oras sau sat. Dupa parerea ei depresia care a impins-o la sinucidere era de inteles. Vanzatoarea tanara nu tine partea nicicui. Discutia se incinge cu argumente pro si contra. Doamna blonda concluzioneaza ca nu era cazul sa se sinucida ca doar “handralai mai sunt pe lume” si iese zambind pe usa cu ibricul. Cele doua vanzatoare cad de accord in privinta ultimei observatii, cu privire la barbati, printr-un zambet complice care incheie amiabil si disputa. Peste un minut blonda intra din nou. “Am uitat de ce am venit, n-am luat apa pentru ceai”, explica si uitandu-se spre bluza colorata in nuante de mov pe care ma hotarasem s-o achizitionez, imi zambeste spunand ca am facut o alegere buna.”E cea mai reusita din colectie”.
Zilnic trec pe langa vitrina aceleiasi librarii-papetarii. De obicei mai arunc ochii sa vad copertile cartilor. Printre rechizite si manuale, am descoperit-o ieri in vitrina pe Oana, papusa romaneasca a anilor 2000. Are codite impletite, tricou cu abdomenul generos dezgolit din care apare un cercel de buric dintr-un metal ieftin, machiaj din abundenta, doua tatuaje tribale pe brate si inca un lantisor pe glezna piciorului. Nu-mi place de Oana. Papusa mea blonda cu unforma albastra pe care o botezasem Pamela era mult mai draguta. Oana face parte dintr-o generatie cu care nu ma identific. Imi place in schimb fata care imi zambeste zilnic cu doza de aluminiu in mana, de pe panouri ce apar in fata ta de te miri unde. Figura ei te urmareste parca pentru a te face sa zambesti odata cu ea, mimetic, doar din coltul gurii, ca si cum ai sti ceva la care ceilalti nu au acces. O Mona Lisa moderna care reuseste oricand sa ma sustraga ritmului alert al strazii si sa ma faca sa uit ca iar m-a enervat un sofer imbecil. Am cazut de acord de data asta, frumusetea chiar este o scanteie. Si asta fara sa ma convinga sa cumpar produsele Nivea.
Intr-un oras in care mai toti oamenii umbla pe strada lipsiti de ei insisi insa plini de tot ce ii inconjoara ca imagine externa, de la cizmele mov din vitrina lui Mihai Albu, pana la analiza sumara si critica a hainelor tuturor celorlati trecatori, orice activitate ce iese din fluxul perceput ca ‘’normal’’al strazii te scoate automat din context si te face sa intri in atentia ochiului public. Cu atat mai mult poate atrage atentia inactivitatea. Am facut proba fara sa vreau, chiar sub privirile Mona Lisei, intr-o seara in timp ce asteptam doua prietene. Tocmai pentru a da un sens asteptarii, am scos un program de cinemateca si am inceput sa-l rasfoiesc. Dupa doar cateva minute, m-am simtit “scanata”. Un cuplu ma privea insistent, cu capul intors, in timp ce inainta spre trecerea de pietoni. Ea, plinuta, la aproape 30 de ani si stearsa, el, genul old rocker, cu plete lungi, si geaca albastra de ski. Am reinceput sa citesc dar privirile erau tot acolo. M-am enervat si mi-am ridicat si eu privirea: ”What?” Lipsa lor de raspuns mi-a declansat o reactie implusiva si instanta, reprimata de mult timp: am scos limba. Reprimata din copilarie chiar, uitata o data cu trecerea timpului si revenita in forta de cateva luni. Cred ca emoticonii de pe messenger sunt de vina pentru asta. De cateva luni bune imi tot vine sa scot limba la oamenii care ma privesc insistent, din diverse motive, pe care le intuiesc a fi nu tocmai placute imaginatiei mele. Nu am nimic impotriva privirii semenilor mei, ba chiar incurajez contactul vizual, care lipseste intr-o tara in care oamenii inca se tem de orice forma de interactiune cu necunoscuti. Si eu urmaresc figurile care imi atrag atentia insa pana la limita in care simt ca as putea deranja. Rockerul a facut ceva neasteptat: a scos si el limba la mine, in timp ce astepta culoarea verde la semafor. Spiritul ludic si interactiv mi-a adus zambetul pe buze. As fi putut conserva aceasta imagine-raspuns, ca un foarte reusit experiment de interactiune stradala. Dar ea a fost urmata de o nevoie inutila de justificare verbala. Argumentul, cu “incercam sa-mi dau seama ce carte citesti” era de-a dreptul straveziu. Am raspuns fara nici o alta intentie decat explicatia in sine, ca nu e o carte ci programul de la cinemateca. Intr-o nevoie absolut ne-necesara de a “rade la urma”, rockerul a aruncat pe un ton malitios:”A, tu citesti doar programe, am inteles”. Momentul frumos initiat de gestul copilaresc cu semnificatie mutual inteleasa a fost anulat verbal.
“Daca taceai, filosof ramaneai”, ar fi urmat replica mea, dar nu simt niciodata nevoia sa am ultimul cuvant, doar de dragul disputei. Asa ca am trecut de la statutul de performer la cel de filosof. Cu tot cu bereta mea de Robin Hood, sub privirile etern zambitoarei Mona Lise urbane.
