Dedicat bunicii mele
Probez o varianta
improvizata de costum pentru petrecerea 1001 de Nopti. Am ales salvarii
albastri, am reusit sa-mi leg decent o esarfa albastra peste solduri si cu o
alta esarfa am construit un val pe care ar trebui sa cos banuti. Suna telefonul, e mama care imi spune ca
bunica mea isi da ultimele suflari.
“Cere-i iertare”, imi spune ea. O aud pe buni horcaind si
repet mecanic ce imi spune mama. Stiu ca respiratia de motor supraturat e din
cauza inimii care nu mai face fata. Ne-a explicat doamna doctor care venise sa-i
panseze escarele bunicii joi, cand inca eram acolo. O tineam de mana si o
mangaiam pe fruntea cu par alb in timp ce doctora ii scotea un burete plin de
puroi de sub piele. Ii cumparase mama niste bureti speciali cu argint pe care
doctora ii introducea sub piele, prin gaura care se cascase pana la os. Mama ii
tinea picioarele sus, buni gemea de durere in timp ce gura si intreaga fata i
se increteau de atata suferinta.
Nu inteleg de ce trebuie sa imi cer iertare dar ca sa ii fac
pe plac mamei repet mecanic. Stiu ca
buni nu moare chiar acum, mama mi-a mai dat deja cateva alarme false. Ieri am
fost in piata si i-am cumparat bunicii un buchet de branduse portocalii cu
bulbi. I-am pus in mainile stranse florile, ca pe o lumanare si am urmarit cum
coboara si urca odata cu respiratia greoaie.
Nu le-a dat drumul, le-a tinut strans. Alaturi, intr-o cana, ardea lumanarea pe
care mama i-o tot tinea aprinsa de o saptamana de cand intrase in fibrilatii si
nu mai putuse vorbi. Mama a crezut ca va muri atunci dar iata ca trecuse inca o
saptamana.
O noapte petrecuta cu
puls aproape inexistent si tensiune foarte mica. Mama are tensiometru pe care
il foloseste obsedant pentru ea si bunica, uneori la fiecare 10 minute. Se pune
strans in jurul incheieturii , apoi aparatul ticaie si bazaie enervant si-ti
afiseza cifrele pe ecran. Bunica si-a revenit si desi aproape nu mai putea
vorbi a tresarit chiar si acum cand m-a vazut intrand in camera. I-am vazut
ochii scanteind fericiti pentru cateva secunde. I-am privit atent si am vazut o
pacla care se intinsese parca peste ei. Am mangait-o mult pe frunte si am
tinut-o de mana. I-am spus ca in curand va fi ziua mea. A ingaimat o urare pe
care de ceva timp o repeta mecanic, ceva ce nu imi spunea niciodata inaintea
celui de-al doilea accident vascular: “Sanatate si toate cele bune.” Nu stiu de
unde ii revenise formula asta lemnoasa, cand mintea ei a trecut tot mai mult pe
pilot automat. In ultimele luni auzisem tot mai des urarea de sanatate si toate
cele bune, la telefon cand mi-o dadea mama sau cand plecam de acasa.
Am privit-o cum statea cu brandusele portocalii in mana,
intinsa pe spate si privind catre soarele care intrase pe geam. M-am bucurat ca
tinea strans in mana un manunchi de viata si nu lumanarea aia sinistra care
ardea alaturi in cana. Cand am plecat am vazut cum degetele de la mana stanga
si aproape toate de la mana dreapta erau cianurate, gri. Am luat-o de mana
incercand sa-i fac sangele sa circule dar am inteles ca moartea se instalase. Moartea si viata in acelasi corp, sub aceeasi piele stravezie.
Mi-am dorit sa apuce sa traiasca pana duminica, de ziua mea. In acelasi timp stiam
ca e o cruzime sa-mi doresc sa traiasca in starea aia. Corpul ii devenise in
doar 2 zile o masa de oase cu piele in care se adancea moartea. Un prieten mi-a
spus candva: ”Nu mor caii cand vor cainii”. Mi-am tot repetat in cap toata
saptamana vorba asta.
Buni se temea ca mama nu va sti sa aiba grija s-o
inmormanteze ca la carte. Isi cumparase
si isi aranjase toate accesoriile necesare ritualului de inmormantare. Teancuri
de batiste, prosoape, camasi si alte asemenea stateau inchise cu grija si
spaima de molii in servanta. Asa se numea mobila asta din sufragerie. Pe mama o
enerva cand bunica verifica riguros toate lucrurile astea, acum cativa ani.
Acum m-a enervat cand mama m-a intrebat daca sa comande la cateringul pt.
pomana fasole batuta sau sarmale. Aveam senzatia ca asist la o scena de teatru
absurd cu ea vorbind agitat la telefon cu o doamna care ii detalia meniul si
bunica horcaind dar totusi expirand aer din plamani, in camera de langa.
I-am inchis telefonul in cele din urma si m-am dezbracat de
costum. Vroiam sa ajung la 7 fara 15 in metroul de la Unirii pentru un flashmob
cu tango la care participa o prietena. Am simtit nevoia sa ma imbrac in rosu si
negru si m-am gandit ca intamplator astea sunt culorile tango-ului. Rosu,
culoarea vietii. Tango, sarbatorea vietii de 1 martie, sarbatoarea primaverii.
In tramvai am ajuns fugind si am ramas la usa din spate pe scari caci trebui sa
cobor la prima. Inghesuiala mare, langa mine niste muncitori si niste
adolescenti. Unul din ei batea ritmul si incerca un fel de manea cu versuri
improvizate prost: “Baby, suna telefonul, nu raspund”…din cand in cand repeta
sau intercala alte versuri. Ultimele au
fost ceva in genul: ‘’ Acuma eu plec definitiv, merg la cimitir”. Poate moare chiar acum, mi-a trecut prin cap
dar am alungat imaginea, alergand grabita sa traversez. In statia de metrou
perechile dansau deja incadrate de calatorii stransi pe peron si de
metrourile ce veneau si plecau in
viteza. Miscarea si viata pulsand m-au invadat. Ma gandeam ca poate buni isi da
ultima suflare chiar acum de 1 martie, in timp ce eu ma umplu de viata
privindu-i pe dansatorii de tango.
N-am reusit sa prevad nici de data asta. A 2-a zi am fost cu prietena mea sa cautam
material pentru costumul meu de aniversare. Ne-am invartit printre suluri de
matasuri si amintindu-mi cat de bine croia buni m-am gandit ca i-ar placea sa
ma vada acolo. Am mers apoi acasa si am asamblat panza in costumul de un
turcoaz turbat care m-a umplut de o energie ciudata. Ma simteam intr-o haina egipteana desi n-as putea spune
exact cum arata una.
Degetele se arunca asupra tastaturii de la calculator.
Trimit mailuri catre prieteni in care le anunt tema petrecerii orientale 1001
de nopti de a doua zi. Suna telefonul. E mama care imi spune ca bunica mea a
murit la ora 2. Ma uit la ceas, e 2.24. Buni a vrut sa mai incerce sa spuna
ceva si a murit. In timp ce eu tastam, fara sa prevad momentul asta. Suntem pe 2 martie, n-a mai putut astepta
ziua mea.
Toti copiii isi apelau bunica mamaie. In copilarie am
intrebat-o de cateva ori pe mama de ce eu ii spun bunica si nu mamaie. Cred ca
mi-a spus ceva de genul ca e o formula care arata mai mult respect, ca mamaie
poate fi numita orice femeie batrana dar bunica e una singura. Bunica a fost
una singura. Cand eram mica imi imaginam
mereu cum va fi cand mama si buni vor muri. Imi imaginam inmormantarea cu
detalii pana cand plangeam, over and over again. Dupa ce a facut primul
accident vascular, buni a inceput sa se schimbe. I-am urmarit decaderea fizica si psihica. Un
singur lucru nu s-a schimbat la ea: bucuria cu care i se luminau de fiecare
data ochii cand ma vedea intrand pe usa. Cat timp a putut vorbi a continuat
sa-mi spuna de fiecare data sa ma imbrac bine si sa mananc. Chiar si cand a
fost imobilizata la pat de fractura de sold, cu dureri si escare care ii
macinau pielea, cu mintea tot mai spulberata in particule fine de memorie
amestecata in vasele de sange pe care mi le imaginam plesnind sub cutia
craniana undeva. Mi-am dorit mereu ca buni sa poata muri in somn cu un oftat
linistit. Buni a murit constienta dar fara sa mai poata vorbi, incercand sa
spuna ceva. Asta mi-a povestit mama.
Nu voi sti niciodata ce pentru ca am ales sa nu fiu acolo.
Nici cand s-a intamplat, nici dupa. Am ales sa sarbatoresc viata, sa fiu cu
oameni vii langa mine, sa pastrez in minte imaginea bunici mele cand inca
respira. Sambata, in timp ce mama mea o veghea pe mama ei moarta, eu m-am
invartit pe ritmuri orientale, invaluita in valuri albastru-turcoaz. Duminica,
de ziua mea, pe 4 martie, bunica mea a fost inmormantata. Eu am intrat intr-o
viata de poveste ca Seherezada.
Ma intorc cu mama de la tara in microbuzul care ne hurducaie
la intervale regulate. Campurile goale se succed ritmic prin fata ochilor. Din
difuzoarele harjaite aud:
“ Dupa ani ma-ntorc acasa
Inima m-apasa
Ca mama nu mai este
S-a dus ca-n poveste.”
