Ieri mi-am petrecut o bună parte din zi focusându-mă pe o durere articulară
de genunchi care a devenit absolut disconfortantă la urcatul scărilor. Am fost
la doctor și veneam spre casă, cu mintea dând rotocoale acelorași gânduri
neplăcute din care nu reușeam să mai evadez.
La un moment dat, ieșind din părculețul întunecos pe care-l traversam, am
auzit un fel de fluierat, cineva fredona. După câțiva pași, de după colț a
apărut un om care mergea cu greu, sprijinindu-se în două cârje. Mergea e mult
spus. Își târa cumva picioarele. Nu arată prea bine, părea genul de om fără
adăpost, neîngrijit. Nu-mi puteam lua ochii de la picioarele lui care se
târșeau cu greu pe asfalt, pas după pas, cu viteza unui melc, iar mintea mea
refuza sa înțeleagă cum poți trăi așa și...fredona vesel.
Căci sursa fluieratului venea chiar din gura acestui om. Când am ajuns în
dreptul lui, l-am privit în ochi încercând parcă să-i pătrund în străfundurile gâtlejului,
să găsesc sursa acelui fluierat de bien-etre, de dolce far niente duminical.
Ne-am privit în tăcere preț de câteva secunde și domnul mi-a zis, în
trecere, fară nici o urmă de agațament de prost-gust, cu sinceritate spontană:
- Ce ochi frumoși ai!
I-am mulțumit la fel de sincer și ochii mei frumoși au devenit instant și
plângăcioși iar în cap am început să rulez un cântec demult uitat de la
Radiohead, fredonând într-o interpretare personală firește:
Karma Police, arrest this man (...)
For a minute there I lost myself,
I lost myself.