Spre Far

"Each has his past shut in him like the leaves of a book known to him by heart and his friends can only read the title.”  Virginia Woolf

Dedicat luminii

 Cineva mi-a spus ca in blog sunt poate prea sincera, ca ma ''dezbrac'' in fata tuturor de lucruri prea intime.
In 2007, cand incepeam blogul asta, scriam foarte extern, despre lucruri din realitatea imediata si nemediata, scurte povesti in care eram mai mult observator distant.
Incet, incet, blogul a devenit tot mai personal, ciudat de personal, uneori chiar si pentru mine. Simt ca tot ce mi-a ramas ca povestitor este sinceritatea.

Virginia Woolf spunea in cartea To the Lighthouse: " I am drowning, my dear, in seas of fire. "
Nu m-am simtit niciodata in viata, atat de sufocata de marea de foc a vietii. Am crezut ca intotdeauna voi reusi sa fiu un peste puternic, sa inot impotriva curentului. Sa fiu un far pentru ceilalti, sa-i ghidez in furtunile vietii, sa-i ajut sa ajunga la mal. Poate asta a fost inca unul din hubrisurile (mandrie exagerata, orgoliu) mele. Dar am ajuns sa ma zbat, sa ard interior prea puternic, sa ma consum si sa imi las monstrii sa ma cosume. Simt ca ma inec la malul vietii tocmai cand ar fi trebuit sa fiu pe creasta inspumata a valului.

Acum mult ani, un prieten mi-a facut un test foarte interesant, testul sufist al cubului din desert, ca forma de auto-cunoastere a sinelui. In mod ciudat, am retinut rezultatele testului, peste ani. Acum l-am regasit dand un search pe net:
http://www.garbo.ro/articol/Psihologie/16574/testul-cubului-din-desert.html

Cubul meu plutea usor deasupra solului, era transparent cu irizari si in timpul furtunii s-a acoperit complet de nisip, din el iradiind in afara o lumina puternica. Imaginea mi-a ramas mereu in minte. Interpretarea arata o persoana idealista, cu capul in nori, foarte deschisa cu sentimentele sale, care va fi acoperita de povara furtunilor vietii si va incepe abia in acel moment sa dea tot ce-i mai bun din ea. M-am gandit mereu cand voi incepe oare sa dau acest ''cel mai bun'' din mine.

Simbolul luminii m-a urmarit toata viata, plecand de la interpretarea numelui meu, Luz, care inseamna lumina in spaniola. De curand am gasit si o alta insemnatate, venind tot din spaniolul Luiz si insemnand ''razboinic faimos''.
Sunt o adoratoare fanatica a soarelui, as dori sa pot trai fiecare secunda din zi, scaldata in lumina lui.
Sunt fascinata de faruri si de licurici, de micile insecte fluorescente din apa, de stele, curcubee, prisme, refractie, caleidoscoape.

In curand ma imbarc sa plec iara catre mari necunoscute. A trecut mult timp de cand Magelan n-a mai vazut marea, au trecut 3 ani lungi. Ulise se pregateste sa plece iara, pentru a se infrunta cu monstri, dar monstri sunt mereu in acelasi loc, in marea interioara. Doar acolo te poti lupta cu ei, dinauntru spre inafara. Ei calatoresc cu tine, oriunde ai merge.

https://www.youtube.com/watch?v=ghb6eDopW8I

Ce poate face eroul post-post modern ca sa-si invinga monstrii? Poate sa pastreze mereu lumina aprinsa, cea interioara. Always keep the lights on. Sa isi descopere mai intai sursa luminii, farul parasit si prafuit, sa-l reabiliteze si sa-l puna in functiune. Lumina farului meu s-a stins incet si a ajuns sa licareasca in intuneric cu forta unui licurici.

Un singur licurici e frumos, insa o mare de licurici e magica, e ca un cer plin de stele pe pamant. Lumina e un cumul de energii, o solidarizare a undelor asociate particulelor in miscare.

Cat timp cubul iradiaza lumina pentru ceilalti nimic nu e pierdut, a fost primul gand.
Voi fi insa propriul meu far, inainte sa pot fi pentru oricine altcineva.

I don't want to wait anymore I'm tired of looking for answers
Take me some place where there's music and there's laughter
I don't know if I'm scared of dying but I'm scared of living too fast, too slow
Regret, remorse, hold on, oh no I've got to go
There’s no starting over, no new beginnings, time races on
And you've just gotta keep on keeping on
Gotta keep on going, looking straight out on the road
Can't worry 'bout what's behind you or what's coming for you further up the road
I try not to hold on to what is gone, I try to do right what is wrong
I try to keep on keeping on
Yeah I just keep on keeping on

I hear a voice calling
Calling out for me
These shackles I've made in an attempt to be free
Be it for reason, be it for love
I won't take the easy road

https://www.youtube.com/watch?v=Oos4ojutOMM

Corpore Sano in Mens Sana

Dedicat celor ce supravietuiesc

 Sometimes to survive in a system is to survive a system. 

O batranica cu baston merge cu greu, se taraste aproape ca un melc pe strada. Cand trec pe langa ea, se opreste si ma priveste in ochi. Si vad in privirea ei ca e o supravietuitoare. Intalnesc destul de des astfel de batranele, cu una am vorbit la piata acum o saptamana. Deformata, sontacaind in baston dar super draguta si comunicativa. Raspandea un aer de liniste si pace, nu de ranchiuna. 

Oamenii acestia sunt, pentru mine,  adevaratii supravietuitori. Sa poti trai cu limitarile tale fizice si cu limitarile tale in general, mi se pare o forma de rezistenta. Nu exemplele exceptionale de succes in viata sunt modele pentru mine, ci supravietuitorii anonimi, the ''Inglourious Basterds'', cei care isi asigura zi dupa zi rezistenta anonima.

Sper, ca la varsta lor, daca voi ajunge pana acolo, sa pot degaja un calm luminos, fara sa am fruntea brazdata de frustrare. Sa pot zambi, nu sa bomban morocanos, cu colturile gurii picate si faldurile pleoapelor cazute, triste ca niste cortine picate, inainte chiar ca spectacolul sa se incheie.

Acum o luna, mergand spre casa, pe la miezul noptii m-am intalnit la un colt de strada cu o femeie fumand care m-a intrebat cat e ceasul. I-am spus si am inceput un dialog. Mi-a spus ca s-a pus la coada sa astepte ''ajutoarele'' si ca prefera sa stea sa astepte pana dimineata cand se deschide decat sa mearga acasa pentru ca sta foarte departe. Ajutoarele sunt pachetele de mancare de la UE. Beneficiarii produselor alimentare sunt şomerii, beneficiarii de venit minim garantat, persoanele cu handicap, pensionarii cu venituri sub 450 de lei, veteranii şi văduvele de veterani de război.

 
Femeia asta venita din Mehala pana in zona Traian, ca sa se puna la o coada, ca pe vremea comunismului, nu avea bani de taxi sa se intoarca acasa si sa astepte acolo pana dimineata. Nu avea la ea nici macar o sticla de apa, doar tigari. Statea in picioare la un colt de strada, hotarata sa reziste acolo pana dimineata.

Fiecare cutie contine o pungă de făină de grâu de 1 kg, două pungi de mălai a câte 1 kg, o pungă de paste făinoase de 400 g, două sticle de ulei la 1 litru, o pungă de zahăr de 1 kg, o conservă de carne de vită de 300 grame, o conservă de pate de ficat de porc de 200 grame, o pungă de orez de 1 kg, o conservă de pastă de tomate de 400 de grame şi o pungă de fasole boabe de 500 de grame.

In cartea ei, A Burst of Life, Audre Lord spune:
“Caring for myself is not self-indulgence, it is self-preservation, and that is an act of political warfare.”
Nu m-am gandit vreodata ca simpla existenta in conditii de viata socio-economice adverse poate fi considerata rezistenta sau revolutie, pana ce am auzit asta. 

Orla Murray explica foarte frumos in articolul A Crying Shame: Emotional Labour in Activism: The energy exerted on just existing when one’s personhood is at odds with what is presumed ‘normal’ means that self-care is a revolutionary act.  We cannot wait for the revolution to take care of each other and ourselves; in fact that is part of the revolution.
This is because ‘the system’ does not exist in the abstract, floating above us, oppressing us, with a few big evil men deciding how it works. It exists in everyday interactions, in writing and talking, and peoples’ actions; it is fluid and difficult to pin down, and constantly adapting and changing and appropriating our attempts to challenge it. We are all complicit to a certain extent because we live in this world.

It will be the cumulative effort of millions of tiny revolutionary acts that slowly change the very nature of being in the world. By changing our own behaviour and trying to live out the utopian world we want to create, we can begin to create little pockets of refuge to escape the oppressive structures, if only for a moment. In the highly individualised, neo-liberal world, little acts of collaboration or of radical love for ourselves and others become revolutionary acts.

 Foto lucrare The Wall, apartinand regretatului artist Sorin Oncu, realizata din pungi de alimente UE

Acum 2 zile o fata pe care o vad uneori pe strada sau in diverse locuri, mi-a spus ca sunt luminoasa. M-am bucurat si ma bucur ca in afara nu se vede zbuciumul din viata mea. De fapt, acum ma lupt cu mine, ca sa pot fi eu insami. Eu, asa cum cred ca e de fapt adevarata mea natura: vesela, voioasa, luminoasa, spontana, poate chiar usor aiurita, iresponsabila, cu capul in nori. 

Cea de dinaintea modelului educativ anxios, controlat si organizat sa poata supravietui in conditii adverse,  pe care l-am primit si invatat, fara voia mea. Si care a fost foarte util, pana la un punct, punctul in care a inceput sa-mi guverneze viata, mintea si apoi si corpul, somatizand diverse boli, dureri si afectiuni.

Acum cativa ani aveam mereu in geanta bomboane, pentru ca imi placea sa le impart oamenilor, la petreceri. Acum, port in geanta diverse medicamente, in cutia de Tic-Tac, ce-i drept.

Insa imi zic ca atata timp cat le pot imparti oamenilor un zambet, nimic nu e inca pierdut.

Cand pleci de la principiul Primum, non nocere ( In primul rand sa nu faci rau), riscul e sa ajungi sa-ti faci rau tie daca esti prea centrat pe ce e in afara ta, daca pierzi contactul cu emotiile si cu nevoile tale. Am invatat asta foarte tarziu, adica foarte recent. 

Nu cred ca mi-au facut rau noptile dansand, discutand sau petrecand cu prietenii, dar cu siguranta mi-au daunat si mi-au supt energia, zecile de mii de ganduri care mi-au umplut si colonizat mintea pe furis, privind nedreptatile lumii in care traim ca si nesiguranta si precaritatea vietii de zi cu zi. 

Atat cu emotiile cat si cu gandurile, am o relatie indelungata si prost negociata, inca din copilarie.

Mama ma prezenta tuturor ca pe un copil emotiv si timid. Din felul cum o spunea, asta suna ca un fel de boala. Am invatat sa-mi ascund foarte bine emotiile in copilarie, doar ca strangand foarte multe, din cand in cand, ele irupeau zgomotos si neasteptat de violent. Ceea ce era paradoxal la un copil altfel timid, introvert, meditativ si retras. Sigur nu va imaginati ca am spart un geam, la scoala, cu pumnul.

In jurul varstei de 11 ani mi-am propus sa fiu mai spontana pentru ca ma descopeream mult prea analitica. Uneori mi-a reusit si astea au fost cele mai bune momente ale vietii mele. Dar mintea a fost organul cu care am lucrat preponderent. Am incercat sa cuprind cu mintea si ce e poate, de necuprins, in mii de dialoguri si dezbateri interioare.

Mai tarziu, am invatat sa imi inving emotivitatea si timiditatea mergand in intampinarea  fricilor, pentru ca ele sa nu apuce sa ma cuprinda. A fost o strategie buna caci asa am ajuns extroverta, sociabila si expansiva.  
Am cunoscut oameni, am calatorit, am fost conectata.

Ce am observant, in timp, legat de boli, este ca, cu exceptia malformatiilor congenitale, a unor maladii genetice, sau datorate unor medii specifice unor anume geografii sau toxice, sau accidentelor, ele sunt create in mintea noastra.  Si totusi mintea noastra e cea care le poate ‘’repara’’. 

Suntem chimie pura, de pilda, un simplu dezechilibru de sodiu (sare) in corp, datorat unei deshidratari puternice, te poate face sa te simti complet incapabil de a-ti aduna gandurile sau chiar de a forma fraze coerente, cum zicea un prieten care a experimentat asta recent, ''parca aveam o gaura in cap''. 

Dar cel ma fascinant e ca mintea noastra poate controla toata aceasta chimie.

Nu e doar o teorie, devine destul de clar daca observi atent cum iti functioneaza corpul, ce stari emotionale traiesti in anumite perioade, ce iti doresti sau de ce te temi. Celulele corpului nostru au memorie, astfel pot inregistra orice amintire a unui traumatism sau a unei stari psihice nefavorabile. Astfel de stari psihice, repetate pentru destul timp, pot determina afectiunea sau boala in respectivele celule. 

Boala nu e insa un dusman, asa cum o vad majoritatea oamenilor. Mama mea, atunci cand are o durere sau o boala, inventeaza un ‘’ritual’’ de alungare a respectivei energii ‘’malefice’’.  Ignora complet posibilitatea de a intelege ceva din ce i se intampla. 

Cred ca boala e cel mai bun apel la viata. Te face sa simti ca esti viu, sa intelegi si sa vezi lucruri altfel neobservate, e un prilej sa te opresti din alergatura zilnica si sa te conectezi cu tine insuti, cu emotiile tale, prin prisma corpului tau suferind.

Am avut de la nastere o relatie cu boala, in forma ei fizica. M-am nascut cu un prolaps de valva mitrala in inima si o luxatie de sold. Insa ambele au disparut pe parcurs, luxatia a fost corectata si prolapsul s-a autocorectat recent. 

Imi amintesc de racelile dese si crunte din copilarie, tratate cu cel mai dezgustator leac, de catre mama mea, respectiv otetul aplicat pe largi portiuni din corp. Simteam efectiv cum corpul mi se macereaza in otet pana dimineata. Imi amintesc de colicile de stomac la fel de crunte, de durerile menstruale incredibile, hepatita, varicela si cate altele. Si de nenumarate antibiotice, injectii si vizite la medici.

De pasiunea cu care rasfoiam cartile de medicina pe care le aveam din belsug in casa. De catelul de plus caruia ii faceam injectii cu siringi adevarate si de decizia de a-mi face si mie o astfel de injectie experimentala in picior, ceea ce m-a costat inca o vizita la spital si un vaccin antitetanos. 

Imi amintesc  apoi de capul spart, cusaturi de rani adanci, entorse, fractura si alte ‘’accidente’’.

De decizia de a deveni vraci pe care am luat-o dupa ce am citit biografia unei vindecatoare. Nu mi-am imaginat insa niciodata ca voi deveni propriul meu vraci.

Dupa 7 ani lipsiti de asigurari de sanatate dar si de necesitatea vizitelor medicale,  lucrurile au inceput sa se schimbe. Nu pentru ca mi-am uzat corpul fizic, nu pentru ca i-am testat limitele, ci pentru ca mi-am uzat mintea si sistemul nervos, incercand sa inteleg ceva mai mult din lumea in care traiesc decat ar fi de inteles sau trebuind sa ma adaptez la realitati greu de acceptat, nu doar la disonante cognitive ci si emotionale, afective. Capacitatile mele adaptative psihice s-au uzat si ele. Vulcanul a erupt, bazele fundatiei se cutremura.

Mi-am petrecut ultimul an vizitand tot mai des medici, farmacii si clinici pentru analize medicale. Trecand pe langa oamenii care isi plimbau linistitit cainii sau copiii in parc, pe langa tineri zgomotosi, adulti siguri de ei, in masini scumpe, femei extrem de atractive, corpuri sanatoase, expuse, pori ai pielii respirand sanatate si functionare normala.

Am ajuns sa ma gandesc ca, pentru unii oameni care nu pot sau nu vor sa-si asume o familie, copii sau animale de companie, si nici macar propria lor companie, boala devine un companion de viata potrivit.

Corpul mi-a devenit un fel de invelis strain, imposibil de controlat, cu multitudini de somatizari dar tot mai usor de inteles.

Acum vreo 3 saptamani am intins o mana, cea stanga, unui barbat beat, aflat in 4 labe, pe trotuarul din fata de la Continental. S-a ridicat, lasandu-si toata greutatea unui corp zdravan si imbibat de alcool, pe incheietura mea stanga. Am simtit ceva ciudat si am stiut ca vechile fisuri si ligamente intinse acum doi ani cand un sociopat a decis sa intre cu bicicleta in mine si eu am decis sa-l opresc cu mainile, s-au reactivat. Mana stanga m-a durut cu tot cu incheietura, cu oase carpiene si metacarpiene pana acum cateva zile. 

Epopeea medicala a culminat, dupa 3 zile,  cu o vizita la Urgenta, intr-o duminica dimineata, la ore la care oamenii sanatosi dorm cel mai dulce somn iar medicii obositi de 14 ore de garda nu vor sa-ti vada fata. Cu toate astea, procedura standard a fost respectata si m-a usurat de 4 eprubete de sange desi eu ma plangeam tocmai de anemie.

O alimentatie sanatoasa, un stil de viata activ si potrivit iti ajuta corpul sa functioneze normal. Insa toate astea pot fi anulate intr-o secunda de un gand negativ intens si mai ales, de stresul repetat, si de data asta neurologii, psihiatrii si multi alti specialisti, sunt de acord.

Cel mai sanatos om pe care il cunosc acum, e Johnny, colegul meu de apartament. Are 27 de ani si e slabut dar energic si foarte vesel mereu. Nu l-am vazut niciodata suparat sau plictisit. L-am vazut in schimb, zilnic, preparandu-si cartofi prajiti, carnati, omlete, totul scaldat in untura. Uneori masa asta e dupa ora 22 seara.  Jonny fumeaza si mai bea din cand in cand cu prietenii. N-a fost niciodata racit si-si aduce aminte vag, de o singura boala, in copilarie.

Johnny doarme la ora asta. Eu imi simt amigdalele cat 2 nuci. E august si am reusit sa imprumut o raceala.

That's life: )

https://www.youtube.com/watch?v=fy2ZF2ks-9E 

Draga Sorine, scriind ieri noapte articolul asta, nu mi-a dat prin cap nici o secunda ca ai iesit din sistemul de care vorbeam. Asa de brusc, intr-o saptamana din iulie, acum o luna. Ma pregateam sa-ti trimit si tie un link pe mail cu noul articol. Sa-ti poti vedea fotografia lucrarii inclusa. Am aflat ca ai murit de pe net, de pe un alt blog, paradoxal si cinic. Cu atat mai paradoxal, cu cat am scris un articol despre boala, supravietuire si rezistenta. Moartea e parte din viata. Sistemul a pierdut un activist pentru drepturile omului, un artist, un om bland. Anul trecut in octombrie, pe un soare la fel de bland ca tine, spargeam impreuna nuci in curtea Memorialului Revolutiei.