Friday 28 April 2017

Take the Jump

Dedicat celor care fac salturi


Privind catre Machu Pichu


Am stat inchisa 3 zile in casa, schimbarea de temperatura nu-mi prieste, imi da dureri de cap si de articulatii. A trebuit sa ies totusi, prin ploaie, mi-am luat rezultatul la RMN si mi-am facut analizele.

Am iar anemie iar noutatea e ca am si 2 hernii cervicale. Cei care isi amintesc de rucsacii foarte grei si absurd de mari cu care calatoream inainte, n-o sa se mire de asta. Nici eu nu m-am mirat.

Experienta prin care am trecut la RMN a fost mai surprinzatoare si neplacuta decat aflarea rezultatului. 40 de minute de stat intr-un tub, cu capul prins intr-o botnita de plastic, fara sa imi misc gatul, imobila complet si ascultand...NOISE.

Nu stiu cum sa descriu zgomotele care mi-au locuit capul in timp ce stateam nemiscata si fara putinta de a refuza sa le ascult, timp de 40 de minute. M-am bucurat ca am ascultat noise ca gen muzical, ca pot incerca sa descompun sunetele astea fara sens si sa le dau o ritmicitate, un sens care sa ma calmeze.

Aici puteti asculta o varianta prescurtata cu ce am auzit eu, direct in creier, ca sa zic asa: https://www.youtube.com/watch?v=9GZvd_4ot04

Imi pare rau ca nu m-am gandit sa caut asta inainte sa ajung acolo si sa cred ca voi trage linistita un pui de somn, intinsa pe spate in tubul ala alb.

La un moment dat am simtit pur si simplu ca o iau razna si ca nu mai suport fondul sonor. Mi-am amintit o experienta la fel de neplacuta pe scara anxietatii, pe care am trait-o in mina de argint din Bolivia unde am stat 3 ore in galerii rudimentare, prin intuneric si namol, in care lucrau din greu adulti si copilandri, respirand tot mai dificil un aer plin de un miros ciudat despre care am aflat ulterior ca e arsenic.

Cand am iesit la lumina m-am bucurat ca niciodata sa vad cerul, cam asa a fost si cand am iesit din RMN.







Am abandonat rucsacul si cortul, acum un an. Nu definitiv, dar e clar ca nu mai am disponibilitatea fizica pentru a trai asa cum am trait. Nu pentru ca n-as fi putut continua cu corpul meu sa ajung chiar mai departe, ci pentru ca l-am fortat si abuzat de foarte multe ori, fizic si mental.

Acum 3 ani, cand m-am intors dupa ultima excursie de lunga durata, in Maroc, nu ma gandeam la asigurari de sanatate ca fiind pe lista mea de necesitati. Dar lucrurile s-au schimbat. 

Iar anul asta, dupa o luna chinuita in care am incercat sa reusesc sa stau 7 ore pe zi, intr-un birou, cu corpul intr-un scaun si capul in fata unui calculator, am inceput sa ma gandesc la viitorul neclar al lipsei contributiilor mele din sistemul de pensii.

Pana de curand preferam sa lucrez oricum, numai cu ce se numeste "carte de munca", nu. La negru, colaborator, cu drepturi intelectuale, voluntar un pic platit, totul a fost ok dar ceva incepe sa ma nelinisteasca. Nu cred in sistem si in pensii dar nici nu stiu ce altceva sa fac ca sa pot produce la infinit continut si finante.

De unde vine nelinistea asta? Cum face societatea sa ne spele creierii in asa fel incat sa ne apuce frica de a fi nu tocmai in sistem?

https://www.youtube.com/watch?v=TcKWZaREWkg 

Am ajuns sa fiu ceea ce societatea numeste un "adult" pentru ca imi pun genul asta de probleme? Pentru ca ma stresez lucrand in joburi care nu-mi plac, care nu fac sens, care nu ma implinesc si nu ma dezvolta, ca sa imi platesc chiria si hrana, pana ce ajung sa am crize de anxietate?

A fi adult ar trebui sa insemne, din punctul meu de vedere, ca am ajuns la maturitatea emotionala, si adevarul e ca ma simt departe de acest Graal.

https://www.youtube.com/watch?v=EoJqF1rsa9s

Societatea ar trebui sa ne potenteze talentele, la fel si familia, nucleul social primar. Ar trebui sa putem toti sa invatam macar la o scoala Waldorf, ca tanara Lou din clipurile de mai sus, sa ne dezvoltam simtul artistic, sau practic sau manualitatea, sau placerea conversatiei, a argumentarii si a dialogului.

Nu sa ne inchida in birouri si blocuri de sticla, unde sa ne pierdem energia necesara pentru a ne exersa talentele native, obositi de atata privit in ecrane care ne transforma la finalul zilei in zombies cu cecuri de masa si asigurare de sanatate.

In timp ce corporatiile cresc si prospera, iar etajele de birouri se inalta tot mai departe, catre cer,  gap-ul social se adanceste, saracii raman tot mai saraci, izolati si mascati in spatele fatadelor impunatoare de sticla.
Tineri cu talente remarcabile isi irosesc corpurile si mintile, si de multe ori uita sau invata sa ignore ca langa ei, la 10 metri de zidul de sticla, exista o alta lume.





Cand eram mica, visam sa fiu trapezista la circ, m-a atras intotdeauna inaltimea. Faceam salturi in casa, de pe diverse mobile, dar si afara, de pe bara metalica de batut covoare, pe un postament de piatra. Imi aminteam ca imi puneam picioarele pe bara si atarnam cu capul in jos. In mod fascinant, am reusit sa nu cad niciodata in cap.

Intr-o zi am tot repetat miscarea cu saritul de pe bara, pe postament, pana cand mi-au transpirat mainile. Nu mi-am dat seama si cand am sarit, palmele mi-au alunecat de pe bara si am cazut pe spate, intinsa.

Am vrut sa ma ridic si n-am reusit, am vrut sa tip si nici un sunet nu-mi iesea din gat. Si, desi eram copil mi-a trecut prin cap automat ca mi-am atins ceva la coloana si am paralizat. Nu stiu de unde stiam de asta. O groaza instanta si automata m-a facut sa urlu, vocea si-a dat drumul si a tasnit din gat. M-am ridicat si m-am scuturat. Am avut poate o stea norocoasa, cum mi-au zis altii.



Pe la 17 ani am mers in Retezat cu o amica si iubitul ei care facea scoala de parapanta. Am iesit cu el la o zi de sarituri si dupa ce s-a laudat, Emil ne-a intrebat daca vrem si noi sa vedem cum e un pic. Am zis da instant si in 2 minute, aveam pe mine parapanta si 2, 3 indicatii despre cum sa alerg contra vantului, ca sa se umfle si ce sa nu fac ca sa plec cu ea de pe loc.

Am alergat dar parapanta de scoala e greoaie si abia am reusit s-o umflu putin. M-am enervat, am revenit si am alergat cu toata forta, simtind vantul cum imi umfla sacul de moara din spate. Si, am simtit cum ma ridic usurel, cativa centimetri si mi-am pus fundul in seleta si fara sa ma gandesc prea mult, pur si simplu m-am lasat dusa.

Eram in aer si stiam ca ar trebui sa ma opresc dar era atat de bine incat am continuat sa ma las dusa de curenti ascendenti. Nu m-am uitat in urma nici o clipa, am zburat, fara sa stiu sa zbor, peste deal, peste vale apoi, peste copaci.

Apoi am simtit ca incep sa cobor usurel si m-am uitat cam cu ingrijorare la niste linii de inalta tensiune ce pareau sa fie tocmai locul meu de aterizare, dupa niste calcule. Am incercat sa trag de maneta de dreapta, nimic! Apoi de stanga, tot nimic! Am zis, ok, asta a fost, nu stiam ce sa fac.

Si apoi am zis sa trag de amandoua deodata si atunci parapanta s-a inchis si eu am cam picat, pe burta. Intinsa pe iarba, cu dureri in tot corpul, mi-am zis ca sigur am murit, sau am hemoragie interna. M-am miscat usor, am iesit de sub parapanta calda si grea, m-am pipait, eram intreaga. Am avut iara o stea norocoasa.

Daca as avea ocazia, as incerca probabil din nou. As incerca ceva si mai interesant, costumul de veverita, cum imi place sa-l numesc, adica un wing suit.



Dar si mai mult decat asta, as incerca un nou salt in necunoscut.

In ultimii 3 ani jumatate, de cand m-am dat jos de pe varful din fotografia de inceput, de unde priveam Machu Pichu, am tot intalnit oameni care ma intreaba cum sa faca sa se desprinda si sa plece, dintr-un job enervant, din comoditatea unei vieti linistite si cat de cat sigure, spre alte tari, spre voluntariate, spre o viata nesigura, spre necunoscut.
Le spun ce am facut, nimic special, doar hotararea brusca, iminenta si definitiva de a face ceva si a duce la capat alegerea asumata, fie ca m-am decis instant sa sar cu parapanta, sa ma las de fumat intr-o singura zi, sa-mi dau demisia din varii joburi, oricat de nesigur parea viitorul meu financiar, sa plec singura prin  lume, sa ma desprind iara si iara de terenul relativ solid de sub picioare, de ceva ce stiam, familiar, comod, placut chiar.



N-am ajuns sa fiu trapezista si acum e mult prea tarziu. Pentru anumite lucruri, e prea tarziu pentru ca exista limite naturale, fiziologice. Dar nu e niciodata prea tarziu sa schimbi ceva in viata ta, sa incepi ceva nou, ceva ce poate ti-ar placea dar te si sperie. Dar cel mai tare te sperie sa faci saltul in interior, asta e sigur.
Fac salturi (fizic si psihologic) de mai bine de 20 de ani si tot ce stiu e ca din orice salt ai ceva de invatat, chiar si cand cazi si te doare si te temi, ca sa inveti cat de pretioasa e viata. 

Caderea e importanta pentru ca da nastere posibilitatii de ridicare.


Am vazut mereu viata ca pe un joc Mario, in care trebuie sa alergi, sa te feresti, sa agonisesti skilluri si forte si sa sari de multe ori in necunoscut, pentru a ajunge la urmatorul nivel. 
Nivel de intelegere, pentru ca in final e vorba doar de a ajunge sa iesim din labirintul a ce credem ca suntem sau ce cred ceilalti ca suntem, ce a construit societatea din noi si sa ajungem sa ne cunoastem si sa ne intelegem rostul initial.

Am pierdut de multe ori la Mario pentru ca nu sunt un jucator constant, disciplinat si antrenat. Joc dupa ureche, dupa impuls si intuitie. Dar partea buna e ca poti oricand relua jocul.

Saltul e inevitabil, in orice caz. La inceput insa ai posibilitatea de a alege sa sari. Daca eziti prea mult sau te temi prea tare, un suflu puternic te va impinge pe neasteptate si nu intotdeauna vei putea aprecia senzatia.

Ce ne retine pe loc? Teama de pierdere de sine, sub o forma sau alta (sanatate, bani, statut, tinerete etc.), teama de aneantizare. Pierderea e doar o iluzie a egoului dar poate fi resimtita extrem de dureros.

Faptul ca trebuie sa-ti asumi posibilitatea caderii ii retine pe multi de la salt. Doar cu deplina incredere de sine poti asigura succesul plonjarii in neant.

Pana la urma singura alegere reala e aceea de a fi constient sau nu de saltul tau.