Saturday, 28 October 2017

Reflectii Rutiere

Dedicat utilizatorilor de blablacar

Implinesc curand, in decembrie, un an de experienta ca utilizator de blablacar.
Prin urmare am simtit nevoia de a-mi evalua calatoriile din anul ce a trecut.

Site-ul ma catalogheza, in urma celor 7 curse intreprinse, drept un utilizator Experimentat, pe drumul spre Expert. Am efectuat 7 calatorii, am primit si lasat 6 evaluari, toate la categoria Excelenta.


Evaluări primite
 5/5 - 6 evaluări
  • Excelentă 
    6

Aici sunt evaluarile mele pentru soferii cu care am efectuat curse.

Excelentă
Pentru Claudiu I: Cea mai buna experienta blabla pana acum. Claudiu e un sofer atent, punctual, glumet. Conversatie excelenta si umor asigurat. Recomand cu caldura!
Oct. 2017

Excelentă
Pentru Radu C: A fost o calatorie placuta, rapida si calma. Multumim Radu!
Sept. 2017

Excelentă
Pentru Marius T: Super friendly, bun sofer, flexibil, o companie amuzanta si placuta, recomand!
Apr. 2017

Excelentă
Pentru Ionel D: Ionel e un sofer atent si un un partener de discutie excelent. Am aflat lucruri interesante, am schimbat opinii, ne-am amuzat.Recomand oricand, cu toata increderea!
Feb. 2017

Excelentă
Pentru Marius S: Am avut o calatorie excelenta! Recomand oricand, Marius e un sofer atent cu pasagerii sai si cu ceilalti soferi din trafic.
Dec. 2016

Excelentă
Pentru Nicolaie P: A fost o calatorie placuta, cu conversatii interesante si un sofer stapan pe sine si pe masina sa. Il recomand pe domnul Nicolae pt. calatorii sigure, in mediu securizant. Stii de unde pleci si unde ajungi, totul se petrece monitorizat, la timp, meticulos.
Dec. 2016

Aici sunt evaluarile lor pentru mine:

Excelentă
Claudiu I: O fată vorbăreata, ce poate fii o companie interesanta la drum lung. Oricând cu placere mai repetam experienta.
Oct. 2017

Excelentă
Radu C: Luiza a fost o companie placuta, punctuala, vorbareata :) Recomand!
Sept. 2017

Excelentă
Marius T: O companie placuta la drum. Linistita, sociabila. Recomand. P.S. A avut muzica interesanta pe stick.
Apr. 2017

Excelentă
Ionel D: O prezenta agreabilă. Recomand
Feb. 2017

Excelentă
Marius S: Punctuala, am abordat unele subiecte si poti discuta cu placere cu Luiza, in rest a stat cumintica pe bancheta ei. Recomand
Dec. 2016

Excelentă
Nicolaie P: Superok! Oricând din nou, cu placere!
Dec. 2016

Din comentariile primite, rezulta ca sunt o persoana punctuala, sociabila, placuta, linistita dar vorbareata. Ma regasesc in toate aceste caracteristici. Am avut conversatii de la cele mai banale, pana la unele destul de interesante. Cele mai placute si neplacute experiente le-am avut la ultima cursa efectuata dus-intors anul acesta. 

Cea mai neplacuta a fost cursa cu care am plecat din Timisoara in octombrie, de altfel singura la care nu am lasat si nu am primit o evaluare, banuiesc ca a fost o decizie mutuala.

Prima interpelare a soferului, plina de uimire sincera, a fost legata de curajul pe care il am sa ma urc singura in masina unui barbat. La radio tocmai se auzea o stire cu un viol pe care a dat-o mai tare, ca pentru a exemplifica ce imi expunea: "Vezi? Ce faci daca dai peste unul din asta?"

I-am explicat ca utilizez serviciile blablacar de ceva vreme, ca daca nu am avea incredere unii in altii sistemul nu ar functiona. Si ca in viata traim doar experientele de care avem nevoie, nimic nu e hazard. M-a intrebat daca am sot sau prieten si s-a uimit de cum ma lasa sa merg singura cu necunoscuti. Adaugand ca el nu si-ar lasa nevasta singura. I-am inteles neincrederea prin prisma viziunilor sale.

Apoi a inceput sa-mi explice ca nici in pasageri nu are mai multa incredere ca sofer. De asta ia in principal femei, ca n-ar lua niciodata 2,3 tipi in masina si probabil nici 2,3 femei: ''Nu stii cand scoate un cutit si ti-l pune la gat, ce faci? Cu una te descurci, o vezi, e aici, langa, ce poate sa-mi faca, continua ranjind la mine."

Mi-a povestit si ca la o cursa recenta avusese o cerere din partea unei domnisoare care a venit insa la masina cu un ''negru''. I-a refuzat pe loc, motivand ca el a acceptat o persoana, nu 2 (cert este ca poti refuza daca persoana nu te anunta din timp ca mai vine cu cineva) dar motivul real a fost teama de ''negru'' si cred ca si repulsia/rasismul nedeclarat mie direct dar subinteles. Se pare ca i-a sugerat, paternalist, domnisoarei, ca umbla cu persoane nepotrivite. Si-a facut adica ''datoria''.

Daca domnul cu care am efectuat prima mea cursa, anul trecut, incerca din greu sa ma convinga sa ma las de vegetarianism, domnul asta a incercat serios sa ma faca sa-mi schimb intreg stilul de viata, pe un ton paternalist si pe alocuri machist. Asta dupa ce a aflat in mare cu ce ma ocup si cum traiesc, in urma uzualelor formule de politete in care povestim unii despre altii.

El, militar de cariera si familist, aratand mai bine decat varsta declarata, pensat si plin de glume joviale ce tinteau flirtul, eu, in viziunea lui, muritoare de foame cu prea multe diplome prost alese si in relatie cu un barbat nepotrivit. 

Nepotrivit pentru ca ma lasa singura in lume si de capul meu si pentru ca a captat ca e un idealist-artist ca si mine, care nu se ocupa de a-mi sigura un trai stabil. Intelegea omul cumva ca o femeie poate fi idealista si ar putea avea idei ''din astea'' dar ca un barbat are aceleasi idei de viata nu reusea sa mai accepte. I-am explicat ca asta ne face sa fim impreuna dar el o tinea una si buna ca l-am ales prost.

Se tot intreba reflexiv cum o sa traim asa, cum o sa avem copii si pensii, cu o atitudine intre ingrijorare reala si uimire pentru viitorul meu. Eu ma intrebam, cam cu aceeasi atitudine, dar tacita si  vizand strict prezentul imediat, cum de conduce fara centura de siguranta. Da, omul a mers tot drumul asa, self-confident. Si conducea o masina imprumutata de la un prieten, a lui era in service, last-moment cu probleme.





A concluzionat ca a meritat sa faca drumul asta lung Timisoara- Bucuresti, ca sa ma cunoasca pe mine si sa vada ca exista si oameni care traiesc ''asa''. Doar ca dupa ce am epuizat rapid cele cateva teme de conversatie si asa destul de fortate, eu m-am dedicat activitatii mult mai placute de a privi pe fereastra iar omul a inceput sa se mire ca nu sunt prea ''vorbareata''.

Ultima ora si jumatate de traseu nimeni n-a mai scos nici o vorba, si i-am urmarit cu coada ochiului, figura tot mai plictisita si sictirita. Am vazut si cum a primit 2 cereri pe blablacar dar le-a respins dupa scurte schimburi informationale cu postulantii.

M-a lasat in prima benzinarie de la intrarea in oras, undeva pe la 8 seara, zicand ca se opreste sa manance ceva si sa bea o cafea. Cred ca am fost amandoi la fel de usurati cand ne-am urat ''seara placuta'' si ne-am vazut de drumurile acum separate.

M-am bucurat ca la drumul de intoarcere, cumva compensator, sa am parte de cea mai buna experienta de pana cum, un baiat cu care n-as fi zis ca am avea multe in comun, dar ne-am descoperit o multime, in cursul conversatiei pana la Timisoara.

Friday, 28 April 2017

Take the Jump

Dedicat celor care fac salturi


Privind catre Machu Pichu


Am stat inchisa 3 zile in casa, schimbarea de temperatura nu-mi prieste, imi da dureri de cap si de articulatii. A trebuit sa ies totusi, prin ploaie, mi-am luat rezultatul la RMN si mi-am facut analizele.

Am iar anemie iar noutatea e ca am si 2 hernii cervicale. Cei care isi amintesc de rucsacii foarte grei si absurd de mari cu care calatoream inainte, n-o sa se mire de asta. Nici eu nu m-am mirat.

Experienta prin care am trecut la RMN a fost mai surprinzatoare si neplacuta decat aflarea rezultatului. 40 de minute de stat intr-un tub, cu capul prins intr-o botnita de plastic, fara sa imi misc gatul, imobila complet si ascultand...NOISE.

Nu stiu cum sa descriu zgomotele care mi-au locuit capul in timp ce stateam nemiscata si fara putinta de a refuza sa le ascult, timp de 40 de minute. M-am bucurat ca am ascultat noise ca gen muzical, ca pot incerca sa descompun sunetele astea fara sens si sa le dau o ritmicitate, un sens care sa ma calmeze.

Aici puteti asculta o varianta prescurtata cu ce am auzit eu, direct in creier, ca sa zic asa: https://www.youtube.com/watch?v=9GZvd_4ot04

Imi pare rau ca nu m-am gandit sa caut asta inainte sa ajung acolo si sa cred ca voi trage linistita un pui de somn, intinsa pe spate in tubul ala alb.

La un moment dat am simtit pur si simplu ca o iau razna si ca nu mai suport fondul sonor. Mi-am amintit o experienta la fel de neplacuta pe scara anxietatii, pe care am trait-o in mina de argint din Bolivia unde am stat 3 ore in galerii rudimentare, prin intuneric si namol, in care lucrau din greu adulti si copilandri, respirand tot mai dificil un aer plin de un miros ciudat despre care am aflat ulterior ca e arsenic.

Cand am iesit la lumina m-am bucurat ca niciodata sa vad cerul, cam asa a fost si cand am iesit din RMN.







Am abandonat rucsacul si cortul, acum un an. Nu definitiv, dar e clar ca nu mai am disponibilitatea fizica pentru a trai asa cum am trait. Nu pentru ca n-as fi putut continua cu corpul meu sa ajung chiar mai departe, ci pentru ca l-am fortat si abuzat de foarte multe ori, fizic si mental.

Acum 3 ani, cand m-am intors dupa ultima excursie de lunga durata, in Maroc, nu ma gandeam la asigurari de sanatate ca fiind pe lista mea de necesitati. Dar lucrurile s-au schimbat. 

Iar anul asta, dupa o luna chinuita in care am incercat sa reusesc sa stau 7 ore pe zi, intr-un birou, cu corpul intr-un scaun si capul in fata unui calculator, am inceput sa ma gandesc la viitorul neclar al lipsei contributiilor mele din sistemul de pensii.

Pana de curand preferam sa lucrez oricum, numai cu ce se numeste "carte de munca", nu. La negru, colaborator, cu drepturi intelectuale, voluntar un pic platit, totul a fost ok dar ceva incepe sa ma nelinisteasca. Nu cred in sistem si in pensii dar nici nu stiu ce altceva sa fac ca sa pot produce la infinit continut si finante.

De unde vine nelinistea asta? Cum face societatea sa ne spele creierii in asa fel incat sa ne apuce frica de a fi nu tocmai in sistem?

https://www.youtube.com/watch?v=TcKWZaREWkg 

Am ajuns sa fiu ceea ce societatea numeste un "adult" pentru ca imi pun genul asta de probleme? Pentru ca ma stresez lucrand in joburi care nu-mi plac, care nu fac sens, care nu ma implinesc si nu ma dezvolta, ca sa imi platesc chiria si hrana, pana ce ajung sa am crize de anxietate?

A fi adult ar trebui sa insemne, din punctul meu de vedere, ca am ajuns la maturitatea emotionala, si adevarul e ca ma simt departe de acest Graal.

https://www.youtube.com/watch?v=EoJqF1rsa9s

Societatea ar trebui sa ne potenteze talentele, la fel si familia, nucleul social primar. Ar trebui sa putem toti sa invatam macar la o scoala Waldorf, ca tanara Lou din clipurile de mai sus, sa ne dezvoltam simtul artistic, sau practic sau manualitatea, sau placerea conversatiei, a argumentarii si a dialogului.

Nu sa ne inchida in birouri si blocuri de sticla, unde sa ne pierdem energia necesara pentru a ne exersa talentele native, obositi de atata privit in ecrane care ne transforma la finalul zilei in zombies cu cecuri de masa si asigurare de sanatate.

In timp ce corporatiile cresc si prospera, iar etajele de birouri se inalta tot mai departe, catre cer,  gap-ul social se adanceste, saracii raman tot mai saraci, izolati si mascati in spatele fatadelor impunatoare de sticla.
Tineri cu talente remarcabile isi irosesc corpurile si mintile, si de multe ori uita sau invata sa ignore ca langa ei, la 10 metri de zidul de sticla, exista o alta lume.





Cand eram mica, visam sa fiu trapezista la circ, m-a atras intotdeauna inaltimea. Faceam salturi in casa, de pe diverse mobile, dar si afara, de pe bara metalica de batut covoare, pe un postament de piatra. Imi aminteam ca imi puneam picioarele pe bara si atarnam cu capul in jos. In mod fascinant, am reusit sa nu cad niciodata in cap.

Intr-o zi am tot repetat miscarea cu saritul de pe bara, pe postament, pana cand mi-au transpirat mainile. Nu mi-am dat seama si cand am sarit, palmele mi-au alunecat de pe bara si am cazut pe spate, intinsa.

Am vrut sa ma ridic si n-am reusit, am vrut sa tip si nici un sunet nu-mi iesea din gat. Si, desi eram copil mi-a trecut prin cap automat ca mi-am atins ceva la coloana si am paralizat. Nu stiu de unde stiam de asta. O groaza instanta si automata m-a facut sa urlu, vocea si-a dat drumul si a tasnit din gat. M-am ridicat si m-am scuturat. Am avut poate o stea norocoasa, cum mi-au zis altii.



Pe la 17 ani am mers in Retezat cu o amica si iubitul ei care facea scoala de parapanta. Am iesit cu el la o zi de sarituri si dupa ce s-a laudat, Emil ne-a intrebat daca vrem si noi sa vedem cum e un pic. Am zis da instant si in 2 minute, aveam pe mine parapanta si 2, 3 indicatii despre cum sa alerg contra vantului, ca sa se umfle si ce sa nu fac ca sa plec cu ea de pe loc.

Am alergat dar parapanta de scoala e greoaie si abia am reusit s-o umflu putin. M-am enervat, am revenit si am alergat cu toata forta, simtind vantul cum imi umfla sacul de moara din spate. Si, am simtit cum ma ridic usurel, cativa centimetri si mi-am pus fundul in seleta si fara sa ma gandesc prea mult, pur si simplu m-am lasat dusa.

Eram in aer si stiam ca ar trebui sa ma opresc dar era atat de bine incat am continuat sa ma las dusa de curenti ascendenti. Nu m-am uitat in urma nici o clipa, am zburat, fara sa stiu sa zbor, peste deal, peste vale apoi, peste copaci.

Apoi am simtit ca incep sa cobor usurel si m-am uitat cam cu ingrijorare la niste linii de inalta tensiune ce pareau sa fie tocmai locul meu de aterizare, dupa niste calcule. Am incercat sa trag de maneta de dreapta, nimic! Apoi de stanga, tot nimic! Am zis, ok, asta a fost, nu stiam ce sa fac.

Si apoi am zis sa trag de amandoua deodata si atunci parapanta s-a inchis si eu am cam picat, pe burta. Intinsa pe iarba, cu dureri in tot corpul, mi-am zis ca sigur am murit, sau am hemoragie interna. M-am miscat usor, am iesit de sub parapanta calda si grea, m-am pipait, eram intreaga.Am avut iara o stea norocoasa.

Daca as avea ocazia, as incerca probabil din nou. As incerca ceva si mai interesant, costumul de veverita, cum imi place sa-l numesc, adica un wing suit.



Dar si mai mult decat asta, as incerca un nou salt in necunoscut.

In ultimii 3 ani jumatate, de cand m-am dat jos de pe varful din fotografia de inceput, de unde priveam Machu Pichu, am tot intalnit oameni care ma intreaba cum sa faca sa se desprinda si sa plece, dintr-un job enervant, din comoditatea unei vieti linistite si cat de cat sigure, spre alte tari, spre voluntariate, spre o viata nesigura, spre necunoscut.
Le spun ce am facut, nimic special, doar hotararea brusca, iminenta si definitva de a face ceva si a duce la capat alegerea asumata, fie ca m-am decis instant sa sar cu parapanta, sa ma las de fumat intr-o singura zi, sa-mi dau demisia din varii joburi, oricat de nesigur parea viitorul meu financiar, sa plec singura prin  lume, sa ma desprind iara si iara de terenul relativ solid de sub picioare, de ceva ce stiam, familiar, comod, placut chiar.



N-am ajuns sa fiu trapezista si acum e mult prea tarziu. Pentru anumite lucruri, e prea tarziu pentru ca exista limite naturale, fiziologice. Dar nu e niciodata prea tarziu sa schimbi ceva in viata ta, sa incepi ceva nou, ceva ce poate ti-ar placea dar te si sperie. Dar cel mai tare te sperie sa faci saltul in interior, asta e sigur.
Fac salturi (fizic si psihologic) de mai bine de 20 de ani si tot ce stiu e ca din orice salt ai ceva de invatat, chiar si cand cazi si te doare si te temi, ca sa inveti cat de pretioasa e viata. 

Caderea e importanta pentru ca da nastere posibilitatii de ridicare.


Am vazut viata mereu ca pe un joc Mario, in care trebuie sa alergi, sa te feresti, sa agonisesti skilluri si forte si sa sari de multe ori in necunoscut, pentru a ajunge la urmatorul nivel. 
Nivel de intelegere, pentru ca in final e vorba doar de a ajunge sa iesim din labirintul a ce credem ca suntem sau ce cred ceilalti ca suntem, ce a construit societatea din noi si sa ajungem sa ne cunoastem si sa ne intelegem rostul initial.

Am pierdut de multe ori la Mario pentru ca nu sunt un jucator constant, disciplinat si antrenat. Joc dupa ureche,  dupa impuls si intuitie. Dar partea buna e ca poti oricand relua jocul.

Saltul e inevitabil, in orice caz. La inceput insa ai posibilitatea de a alege sa sari. Daca eziti prea mult sau te temi prea tare, un suflu puternic te va impinge pe neasteptate si nu intotdeauna vei putea aprecia senzatia.

Ce ne retine pe loc? Teama de pierdere de sine, sub o forma sau alta (sanatate, bani, statut, tinerete etc.), teama de aneantizare. Pierderea e doar o iluzie a egoului dar poate fi resimtita extrem de dureros.

Faptul ca trebuie sa-ti asumi posibilitatea caderii ii retine pe multi de la salt. Doar cu deplina incredere de sine poti asigura succesul plonjarii in neant.

Pana la urma singura alegere reala e aceea de a fi constient sau nu de saltul tau.

Friday, 3 February 2017

Relatari din tara Rusinii




Dedicat celor rusinosi fara Rusine



E ora 10 si alerg catre un interviu pentru un posibil job. In statia de tramvai, o femeie roma, slaba, ciufulita si imbracata saracut, tine de mana un copil cam nespalat si in timp ce trec ca un vartej aud : ‘’ Da-mi te rog un leu sa iau mancare.’’

Alerg si transpir si ajung la timp dar nu gasesc intrarea la lift in aceasta cladire de birouri asa ca sun desi asta nu da dovada de prea multa proactivitate si asta se cere in anuntul pentru post.
Pe scari ies tinere imbracate office, grupulete ce merg sa fumeze. Ma vad pe mine, cu caciula mea de aviator blanos, cu geaca masculina, cu rucsacul in spate, super transpirata, si ma intreb ce caut aici. Un job decent platit caut, ca toata lumea. 



E o firma de traduceri dar primesc de la directoare un interviu ca la o multinationala. Ii spun sincer ca nu ma vad facand asta in urmatorii 3 ani, ca ma pasioneaza arta, psihologia si educatia, ca vreau sa devin trainer sau ceva asemanator, candva. Ca am nevoie de un job stabil si decent pentru un timp dar nu ma pot implica mai mult. Si nici nu vreau sa incurc pe nimeni.

Ma intreaba, ce valori as avea, daca mi-as deschide o firma maine. Raspund : EMPATIE, ONESTITATE, FLEXIBILITATE. Ii spun ca nu vreau sa-mi vand skillurile catre multinationale si-mi zice : ‘’Frumos, esti patrioata, iti iubesti tara, si eu o iubesc.’’

Dar ei sunt o firma mica, cu doar 14 angajati si ce pot eu oferi acum nu e ceea ce au ei nevoie. Ma bucur sa ies in ploaia marunta si o iau la pas prin parc. Ma suna cineva, sa ma intrebe daca mai e valabila aplicatia mea pt jobul in spaniola si incepe sa-mi detalieze taskurile. Intre 8 si 10 ore de lucru pe zi, nu poti alege tu daca 8 sau 10, depinde ce decid ei. Suna a crunta sclavie pe plantatie.  In plus, eu aplic pentru joburi flexibile, nu pot lucra 8 ore pt. ca vreau si ma incapatanez sa imi pastrez serile libere pentru meditatiile incepute.
Vreau sa fac un minim pas in directia educatiei si tot ce pot face acum e sa dau meditatii unor copii.

Trec iara ca fulgerul, pe o strada aproape de casa mea, alergand de data asta sa ajung sa iau o trimitere de la doctor. Ciudat, o vad iara pe femeia roma cu copilul dupa ea, ma observa si ea de pe trotuarul celalalt.
E  sase seara si din tramvaiul ce ma poarta spre doctor si meditatii, coboara o femeie  cu o pancarta in mana. Stiu ca merge la proteste si ma bucur. Pe pancarta scrie RUSINE. Ma gandesc ca am auzit foarte des cuvantul asta in copilarie de la mama si bunica mea.  Trebuia sa-mi fie rusine de multe lucruri. ‘’Sa-ti fie rusine !’’, ‘’Nu ti-e rusine ?’’ ‘’Ce rusine !’’


In curba tramvaiului imi ridic ochii spre birourile iluminate puternic de la Business Center si vad tot felul de tineri  care inca lucreaza. Protestatarii nemultumiti, corporatistii fericiti si restul. Eu intru la restul pentru ca nu mai am timp si energie sa merg la prosteste. Pentru ca la ora la care oamenii merg in Piata Operei sa scandeze, merg sa meditez copii mai mult sau mai putin rasfatati, tot felul de printese Rapunzel, Elsa si Pepa. 
Din fericire nu toti copiii sunt asa, si oricum nu e vina lor pentru ce li se intampla, pentru parintii care lipsesc de acasa o zi intreaga lasandu-i cu bunicii, pentru incercarile lor de a le umple timpul cu activitati care sa-i faca geniali sau sa compenseze tot ce ei n-au avut si n-au putut face, sau pentru ca toate fetele sunt tratate de printese. N-am auzit niciunde pana acum cuvantul Rusine, rostit in preajma lor.

O iau inapoi pe jos desi e distanta cam de o ora pana acasa la mine, mai economisesc banii de bilete de tramvai. La Opticlass, o mega clinica uriasa, e petrecere. Angajatii splicuiti, in costume si rochii de seara se plimba printre lasere sau stau cuminti pe scaunele de asteptare pe care stau clientii ziua, in asteptarea consultatiilor.

Ma intreb ce anume ma impiedica sa fiu ca oamenii astia din cladirile de sticla (cea cu traducerile de dimineata, Business Center si Opticlass).  Imi vin in minte trei cuvinte : Mandrie, Maternitate, Munca. Si, bonus de fidelitate: RUSINE!



Am crescut intr-o casa cu 2 femei mandre (adica extrem orgolioase), sacrificiale in maternitatea lor si muncitoare pana la epuizare. Sunt a 3-a generatie dintr-o familie bizara. Am crescut cu rusinea, cu sarumana si dumneavoastra, cu capul in pamant, cu desene comuniste si apoi cu Sailor Moon, Lidia, Transformers, Captain Planet si Testoasele Ninja, cu bunica si povestile ei in timp ce mama lucra si mai apoi, singura cu cheia de gat.

Inteleg ca ce am vazut si auzit in copilaria mea mi-a influentat cumva alegerile si comportamentele de azi. Spre mandria de a putea face totul independent si de unul singur, fara sa ceri ajutor, de a ramane singur cu dramele si problemele tale, de a nu le arata lumii, de a nu te arata fragil si sensibil, de a nu fi emotiv, de a munci cinstit, de a avea rusine si de a nu depasi limitele pe care conditia ta sociala le impune.

Insa eu n-am putut fi ca ele desi toata post-adolescenta m-am imaginat ca o amazoana puternica. Experientele din ultimii ani mi-au aratat ca nu pot face nimic independent ci doar interdependent, ca trebuie sa invat sa cer ajutor, ca trebuie sa vorbesc despre problemele mele, sa le arat cat mai deschis, sa imi accept tocmai fragilitatea, sensibilitatea, emotivitatea. Si ca ar trebui sa-mi depasesc limitele conditiei sociale. 



Pe langa rusine insa am mai aflat de un sentiment important in copilarie: umilinta. Imi amintesc cristal clear ceva ce mama imi spunea foarte des : ‘’ Esti bleaga, or sa te calce toti in picioare.’’  Evident, isi proiecta propria ei experienta negativa. Sau poate incerca un fel de psihologie inversa pentru a construi din copilul introvert, timid si retras, un viitor adult tupeist, bullet-proof la respingere si umilinta ?

E amuzant ca fac acum ce ar fi trebuit sa fac la inceputul vietii si carierei mele. Am inceput sa lucrez in facultate si m-am descurcat binisor, nu financiar, dar cu sens, adica facand lucrurile pe care mi le-am dorit atunci : jurnalism, comunicare, arta. N-am facut voluntariate pana tarziu. Iar la interviuri de angajare serioase n-am mers niciodata pana anul asta. Nu era nevoie, totul mergea in retele de prieteni, care ma recomandau pentru un job sau altul.

Trec pe langa Catedrala, aud scandand pe cineva in Piata Operei : ‘’Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor ? ’’ si ma bucur ca n-am mers la protest sa aud declamatii patriotarde. Pe strada trec familii cu copii si steaguri, copiii repeta ca pe un cantecel: ‘’Rusine, Rusine, Rusine sa va fie !’’ si ma intreb daca au auzit de rusine si la ei acasa.



Mai incolo vad niste adolescenti cu 2 bannere mai mari decat ei, cu skate-urile sub brat. Si ma bucur, pentru ca vad totusi o noua generatie care se ridica dintre tablete si retele sociale, dintre Rapunzel, Elsa si Pepa, dintre Mac si KFC, selfies si weblogging si iese in strada sa-si revendice dreptul la o tara care sa functioneze normal. Fara mandriile patriotarde inutile care sunt apanajul parintilor sau bunicilor lor. Si fara Rusine.

Ajung in statia de plecare de azi dimineata, si, oricat de incredibil ar parea, o vad iara pe femeia asta cu copilul. Acum cara cu ei o plasa, probabil alimente sau haine si par sa astepte un autobuz spre o casa.

Sper ca au o casa. Undeva in tara asta a Rusinii.




Friday, 27 January 2017

CAFEAUA DE DIMINEATA

Dedicat bautorilor de cafea


Iata si cantecul zilei, un shot dulce-amar de cofeina:
https://youtu.be/FiBHXgB5hIo

Tare balcanic nu doar ca sonoritati dar si ca senzatie de rasu'-plansu', se potriveste la fix cu cafeaua, aceasta licoare neagra, aromata si dulce-amara ca viata noastra. Pacat ca nu beau cafea:P
Pot sa inteleg insa de ce cafeaua creeaza dependenta, rememorand senzualitatea pe care o da combinatia aproape sadica a gusturilor.
La un carnaval adevarat mi-am dorit mereu sa particip, in afara celui la care performez zilnic alaturi de voi toti.
Viata ar trebuie sa fie carnaval, pe bune, la noi e insa un bairam balcanic tristo-satiric, pe alocuri cu accente de sadism.


Brazilienii stiu mai bine despre adevaratul carnaval, poate pentru ca au cafea mai buna:)
Viva El Carnaval!




Saturday, 21 January 2017

No Country for Poor People


Dedicata cumparatorilor de second-hand





Ieri am trait cea mai lunga si grea zi de munca din viata mea, de pana acum. M-am trezit la ora 5, pentru a ajunge la ora 6 la receptia de marfa a unui magazin second hand. Nu a oricarui magazin second hand ci probabil, cel mai aglomerat magazin second-hand, la ora actuala, din Timisoara.

Asadar la ora 6 descarcam prin negura si frig, mai intai genti iar apoi saci de haine de 20 de kg. Apoi am intrat si am inceput sa punem pe umerase camasile. Am aflat ca se pun pe umeras intr-o anume directie. Am continuat cu asta inca vreo 2 ore bune. La ora 9 fara 15, oamenii faceau deja coada asteptand deschiderea usii, pentru a prinde cele mai fresh haine din oferta de ''totul la 5 lei.''

Am continuat cu camasi de noapte aranjate pe umerase. Apoi a ajuns patronul cu o noua tura de saci, de data asta cu izmene si prosoape, la ora 12. Dupa ce am ajutat la numarat prosoape care dadeau cu lipsa, patronul, Gaby, m-a rugat sa ma ocup acum de sectiunea de magazin, respectiv sa incep sa repun pe umerase hainele cazute pe jos, in urma hoardelor de clienti trecuti printre randuri.

Am facut asta timp de cateva ore bune, aplecandu-ma printre randurile inguste, strangand umerase si haine, printre picioare si praf strans pe jos. Oamenii mai cereau informatii, pe care ma grabeam sa le ofer cu placere. Uneori aveau nevoie sa probeze o haina de pe manechine, prilej cu care ma cocotam pe o naveta verde de bere si scoteam de pe manechinele care ajugeau jos, insotite de valuri de praf, haina respectiva.

Magazinul vuia efectiv de oameni, de fasaitul pungilor in care se puneau hainele, de sunetul casieriei care se deschidea si inchidea, de vocea stresata a colegei Anca, preocupata ca unul sa nu lase hainele aiurea, te miri pe unde, nepuse pe umerasele de unde au fost scoase.

Anca e o femeie la 54 de ani, blonda, slaba, osoasa si trasa la fata. Din cand in cand iese la pauza de tigara, in fata usii. Ma admonesteaza ca am pus iara umerasele in directia inversa pe suporturi. Probabil ma crede deja complet imbecila cand fac asta a 3-a oara. Adevarul e ca nu-mi pasa de directia umeraselor si de demersul ei compulsiv obsesiv inutil, avand in vedere ca peste 2 minute cineva care ridica umerasul si scoate o haina, il pune la loc cum nimereste.

Cand inca eram in spate, in raionul cu izmene si camasi de noapte, aranjand pe umerase camasile de noapte, Anca m-a instruit sa nu-i las pe oameni sa se atinga de cele inca nenumarate de ea. Dar oamenii vin, se uita si uneori vor sa ia din camasi. Le pun deoparte ce vor si-i rog s-o cheme pe doamna blonda. Cand vine ii explic si dupa ce face fete-fete,  la primii doi le da pana la urma camasile oprite. Imi pare absurd sa-i spui clientului ca nu-i poti vinde ce vrea sa cumpere pt. ca n-ai avut inca timp sa numeri. Exista solutii, cu bunavointa sigur se poate scrie rapid pe o foaie de hartie ce si de unde a fost luat.

O femeie la 40 de ani, si-a luat langa ea un intreg sac de geci si cateva zeci de genti. Sta intr-un colt si le alege minutios. Cand cineva ia din gramada ei, riposteaza rapid: ''Sunt ale mele!" Pleaca cu destule haine si cateva genti.

Tot aici, o mama cu fiul ei cauta izmene. Baiatul are poate 14, 15 ani si probabil un handicap, judecand dupa anumite miscari pe care le face. Se joaca cu un umeras. Ii zambesc cand trec pe langa el si deschide spre mine niste ochi mari si frumosi. Il intreb in ce clasa e, imi raspunde a 6-a. Ii spun ca pare mai mare si zambeste si el. Aflu cum il cheama, in timp ce pun camasile pe umerase. Casian. Ce nume frumos! Ii spun asta si-i zambesc iara, punand o camasa chiar pe umerasul pe care-l tine in mana. Ii place jocul, ia alt umeras si punem pe el inca o camasa.

O aud pe Anca strigand "Suzie!" si pricep cumva intuitiv ca de mine e vorba. Ma trimite la casa, s-o ajut pe colega care rasufla din greu, nemaifacand fata. O femeie spre 45, cu coapse foarte largi ce se itesc de sub fusta neagra, lunga si fata chinuita cu colturile gurii lasate mult in jos. Ochii par sa-i planga sub ochelari si vocea ii e pierduta in timp ce-mi repeta, ca un magnetofon stricat, in urmatoarele ore : "'Nu mai pot, nu mai rezist!"' Fata i s-a imbolnavit si face injectii, de asta a venit dimineata doar la 9, altfel si ea ar fi trebuit sa vina la descarcat de la 6. Eny e doar casierita, e in magazin ca si Anca de la deschidere, adica de aproape un an, in februarie.
Mai exista o a 3-a angajata care azi era acasa caci a sunat ca nu poate veni simtindu-se rau.

Anca si Eny sunt cele mai stresate femei pe care le-am vazut vreodata la vreun job. Energia lui Eny pare ca se scurge cu fiecare client care ii trece prin fata ochilor, cu fiecare ban pe care il introduce in casierie si fiecare suma tastata pe casa de marcat. In fata casei e si monitorul cu imagini de pe numeroasele camere de supraveghere din magazin dar n-are timp sa-l mai priveasca. Anca zice ca-l priveste oricum Gaby de pe telefonul personal si daca nu, nevasta lui, de acasa. E stresata de fiecare prosop care iese in minus la numaratoare pentru ca ''il platim noi''. Ea nu e victima in cautarea milei, ca Eny, ea a devenit opresor, ridicand tonul la oamenii care lasa haine aiurea sau noi angajati ca mine care nu pun umerasele in directia buna.

Ambele urasc reducerile, iar acum sunt ingrozite ca vor dura pana in martie. Azi a fost doar a 2-a zi de reduceri. Dupa cata marfa disparuse pana la ora inchiderii, la 17, cred ca patronul poate aduce linistit o noua masina de haine peste 3 zile.

La casa, pun hainele oamenilor in saci de plastic, le scot alti saci care umplu gentile cumparate si-i arunc in cosul special, le pun haine de o parte unora care mai cauta, si, din proprie initiativa, le zambesc, le urez zi buna si la revedere.



Cand tzunami-ul uman care matura magazinul se mai rareste, duc in magazie sacii cu rebuturi si teancurile de umerase stranse si trec din nou printre randurile de haine, la strans de pe jos hainele cazute si umerasele. Parca fac un sir de genoflexiuni la sala de fitness. In fata imi apare o batranica in palton saracacios, cu baston si o sacosa din care iese o paine. Ma intreaba cat costa haina pe care vrea s-o probeze si-i raspund: 5 lei. Zice ca merge acasa sa ia un leu ca nu mai are decat 4 la ea. La cat de repede dispar hainele, nu cred c-o mai apuca. Scot din buzunarul din spate de la blugi, un leu si i-l dau. S-o poarte sanatoasa.

Oamenii intreaba intr-una cat costa articolele desi exista preturi, 5 lei hainele, 3 lei camasile de noapte, 1 leu caciuli, manusi, sosete, 10 lei gentile. Anca isi iese din minti cand cineva o intreaba de preturi si le raspunde printre dinti ca-s preturile scrise. Eu le raspund direct cu preturile. Pot sa inteleg ca pierzi din ochi un pret, intr-o mare de haine si oameni. Perspectiva clientului e complet alta decat cea a lucratorului. Si-n timp ce ma aplec si ma ridic, mai zambesc,  mai vorbesc cu unul si cu altul, stiu deja ca nu voi ramane sa lucrez aici, ca voi clasa ziua asta de lucru  la categoria experiment sociologic.

Ma intorc la casa, il nimeresc pe Casian si pe mama lui care se pregatesc sa plece. Le pun hainele in plasa si le urez zi frumoasa. Casian ma priveste din cand in cand, ridicand capul cu dinti strambi si o usoara mijeala umbroasa ce da spre mustata. Mama lui ia plasa iar Casian ma imbratiseaza pur si simplu. Ii raspund la imbratisare cu drag si-mi zic ca poate de asta am venit azi in proba, trezita de la ora 5, la un magazin de haine SH. Sa-i ofer un zambet, o vorba si-o imbratisare, unui copil foarte singur si un leu unei batrane venita cu greu, in baston, sa-si ia o geaca.

La final de zi, Anca inchide usa, usurata si striga spre mine amenintand parca, cu matura pregatita: Colega!
Dar Gaby ma ia in spate sa semnam contractul, a venit cu sotia lui, tiganca frumoasa, cu fuste plisate si fetita lor cu suzeta in gura si ochi de un albastru fantastic. Ma intreaba ce parere am de ziua mea de lucru si daca vreau sa raman sa lucrez. Ii spun ca haosul nu m-a speriat si nici ritmul de lucru desi am stat in picioare deja 11 ore, fara pauza de masa, evident. Dar ca nu pot lucra cu colegi care gasesc ca umerasele sunt mai importante decat oamenii. Si-i mai spun ca oamenii care lucreaza sunt insuficienti si nu fac fata volumului de lucru si stresului implicit generat.

Imi spune ca ma intelege si dupa ce-mi da totusi contractul sa-l semnez, ma roaga sa-i scriu si cererea de demisie, ca sa fie cu toate actele in regula. Ma plateste corect, la orele de munca efectuate. Imi spune ca i-a parut bine de cunostiinta, si ca vor imbunatati lucrurile facand o magazie in care vor angaja pe cineva care sa faca doar sortarea pe umerase, pentru ca pe sala sa fie 3 oameni, nu 2, ca azi.

Gaby aduce haine din Germania, are mentalitate nemteasca si plateste nemteste. E rom ca etnie dar neamt ca gandire. Plateste bine si e preocupat de angajatii lui.

Imi amintesc de primul meu sef barbat, de la revista din Bucuresti, la care am lucrat dupa terminarea facultatii. Era neamt, din zona Bavariei. Un lungan la 40 de ani, cu par semi-lung si semi-slinos, si conducand un Jeep. Facea mereu remarci pline de subintelesuri si se uita dupa toate femeile din redactie desi avea prietena. Eram toti angajati la negru si ca sa ne primim banii trebuia sa facem in fiacare luna presiuni serioase. Sa amenintam ca nu mai scriem. Desi lucram la cea mai citita revista de profil clubbing din Bucuresti, in acea vreme.

Cum am ajuns in proba la un second-hand din Timisoara, va intrebati probabil cu totii. Asta ma intreb si eu. De ce in propria mea tara, dupa ce am terminat facultati si mastere si formari si cursuri, nu pot lucra intr-un  job conform specializarilor mele, decent si bine platit? De ce poti sa gasesti asta doar intr-o multinationala,  o banca sau o firma de IT? Sau ca bucatar specializat, inginer sau tehnician supra-specializat?
Ce face, in Romania anului 2017, un jurnalist, un traducator, un profesor, un doctor, un artist, un asistent social?
De ce devine, in timp ce se tot auto-recicleaza profesional, un om de mana a doua?

Poate doar de foame, cum bine puncteaza Cezar, doctorul de garda:
https://cezarspace.wordpress.com/2017/01/12/garda/


Second Hand Band sugereaza o posibila solutie:
https://www.youtube.com/watch?v=FRCchR_ghyU













Monday, 19 December 2016

De prin Bucurestii noi si vechi

Dedicata lui Caragiale


Am decis sa-mi fac vizita anuala la Bucuresti pentru a ma vedea cu vechi si dragi prieteni.
Am accesat bla bla carul unde am ales sa calatoresc cu soferul Nicolae P de 41 de ani care-si postase urmatorul profil:

Nicolae P

Profesor universitar, merg si ma intorc la si de la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad. VW Passat Break, spatios si dotat. Un singur bagaj permis per pasager (curat si fara continut: periculos, lichid, organic sau mirositor). Prefer persoane culte, comunicative si linistite. Nu iau manelisti sau smecheri cocalari. Nu iau persoane cu imbracaminte / incaltaminte murdara, sau persoane cu igiena necorespunzatoare.

Nu iau alintati si alintate, printesite si printisori care au impresia ca si-au inchiriat masina si sofer, in loc sa-si inteleaga statutul de musafiri de bun-simt in masina,

Animale de companie iau - dar numai dupa ce vorbim la telefon.

Copilotul (dreapta soferului) nu poate dormi si va participa activ la realizarea unui nivel de siguranta foarte ridicat al deplasarii, pe toata durata cat ocupa locul respectiv.
Copilotul trebuie sa stie sau sa invete sa transforme din km/h in m/s si trebuie sa opereze, la rugamintea mea, si in locul meu, daca va fi cazul, telefonul, laptopul si tableta mea.

Masina sigura (10 airbags + sistem iDrive de monitorizare video continua la interior si exterior), puternica ( 170 CP), comfortabila si spațioasă ( vw passat break)

Mi-a placut abordarea clara si directa, mi-am asumat ca omul ar putea fi usor pedant, compulsiv-obsesiv sau controlator si am decis sa trimit urmatorul mesaj:

"Buna seara,

As dori sa calatoresc cu dumneavoastra la Bucuresti, pentru cursa afisata sambata viitoare. Ma bucura ca aveti reguli stricte si ca e un mediu ''securizat'' de diverse aspecte neplacute. Conversatie inteligenta pot face si ma bucur sa fac, fara probleme.
Sincera sa fiu insa, in locul copilotului nu mi-as dori sa ''aplic'' caci m-as simti undeva intre secretara personala si cursant scos la lectie, conform precizarilor pe care le-ati facut:)

Va multumesc si astept raspunsul dumneavoastra,

Seara placuta,

Luiza"


Am fost acceptata cu brio pe unul din locurile din spate ale minunatei masini, unde s-a strecurat si celalalt pasager, un baiat de vreo 21 de ani care a mers pana la Deva.
Conversatia am initiat-o eu caci eram curioasa ce preda domnul profesor universitar Nicolae P.

Apoi discutia a mers ca unsa caci domnului ii placea sa vorbeasca si sa fie ascultat.
Ca profesor de Logica si Inteligenta Informatiei la Automatica, am intuit si background-ul de matmatician/IT-ist.

Domnul Nicolae P mi-a povestit despre planul sau de viata, acela de a-si deschide o firma in Arad si a emigra apoi cu tot cu angajati si sotie in Suedia sau Danemarca, in maxim 4 ani. S-a aratat dezamagit de seriozitatea oamenilor de afaceri din vestul tarii pe care ii vedea descendenti teutoni dar care s-au dovedit contaminati de romanism.

S-a declarat ortodox cu mentalitate protestanta desi mi-a marturisit ca la un moment dat se hotarase sa renunte si sa treaca la catolicism dar si-a dat seama ca ''nici astia nu-s mai breji". 

S-a anuntat a fi Varsator cu ascendent in Rac si educatie de Capricorn (am subinteles ca e vorba de pragmatismul zodiei mentionate) si spre marea mea mirare (venind din partea unui profesor de Logica a Informatiei), mi-a declarat hotarat ca in viitoarea sa firma angajarile se vor face inclusiv pe criterii astrologice, caci stie ca incompatibilitatile zodiacale pot crea grave probleme de comunicare si deci submina activitatea eficienta in orice colectiv de lucru.

Apoi s-a aratat ingrijorat de optiunile mele nutritionale vegetariene spunandu-mi ca in scurt timp creierul si corpul unui vegetarian decad din functiile normale si se atrofiaza. Iar dupa atrofierea gandirii se intra automat, daca persoana in cauza lucreaza si isi castiga viata cu intelectul, in alta grila de venituri. Si asta nu e bine.

L-am intrebat ce parerere are atunci despe popoarele care din punct de vedere cultural si religios au o traditie gastronomica vegetariana, de pilda hindusii indieni.

Aici raspunsul a iesit din zona de logica si a intrat in sfera subiectiva cu domnul Nicolae zicandu-mi ca nu prea ii place pe indieni. S-a plans ca toti cei pe care i-a cunoscut, in general profesori universitari, se asteapta sa le platesti masa ( si a 2-a oara) sau sa-ti cheltui toti banii cu ei in oras. Se pare ca unul chiar i-ar fi cerut imprumut candva niste bani ca sa-i cumpere sotiei o blana. Motiv pentru care prefera sa iasa cu astfel de oameni avand la el doar un card si nu bani cash.
Dar a admis ca poate intelege o astfel de mentalitate prin prisma lipsurilor acute din India profunda.

In opinia sa indienii se impart exclusiv in 2 categorii: Cei care se simt indieni de-adevarat, sunt mandri de asta si put pentru ca nu le au cu spalatul si cei care s-au nascut in Imperiul Britanic, si au aroganta lorzilor britanici, se considera reprezentanti ai Imperiului si ii vad pe romani si pe multi altii ca fiind inferiori.

Lamurita fiind si aceasta parere, Nicolae s-a ingrijorat din nou pentru decizia mea caci si-a inchipuit ca n-as putea deveni mama a minim 2 copii in urmatorii ani si sustine 2 lactatii, fiind vegetariana. L-am lamurit ca nu am asemenea ganduri si a fost randul lui sa-si arate uimirea. N-am insistat sa-i mai spun si ca am cunoscut destule mame vegetariene care si-au sustinut fara probleme lactatia.

Nicolae ne-a mai povestit si despre firma americana la care lucreaza ca programator de device-uri, printre care mini- camerele video cu care ne filma in interiorul si exteriorul masinii, pentru maxima siguranta. A declarat ca sterge inregistrarile, pastrandu-le doar in caz de nevoie. Am mai aflat si despre ceva accidente evitate cu succes si despre pasageri murdari, nesimtiti, dubiosi si cocalari care i-au calcat pragul masinii si bancheta din spate cu picioarele pline de var. Si despre o domnisoara fara inhibitii care i-a propus sa se dea jos la Ocna Sibiu si sa mearga impreuna la strand.

Intre toate aceste discutii s-au inserat observatii despre masina, radare, politie si tanarul a fost rugat sa-si descarce pe telefonul in dotare, un program cu care sa poata previziona radarele, precum si alte posibile probleme rutiere de pe parcurs.

In Deva, el a coborat si a urcat in masina un cuplu de tineri. Fericit ca are copilot in fata cu care sa poata transforma viteze si urmari radarele, domnul Nicolae si-a reluat temele de discutie cu baiatul nou venit.
Iar noul pasager, tocmai petrecuse un timp in Suedia lucrand, asadar i-a facut o introducere perfecta in civilizatia, cultura si cutumele sudeze.

Foarte admirativ, el a descris societatea suedeza ca pe o societate perfecta din care coruptia a fost eliminata printre altele deoarece nu se mai pot face plati decat de pe card. Daca mergi sa-ti cumperi o masina cu bani cash, firma suna politia care vine sa investigheze cum de ai atatia bani lichizi la tine si cum i-ai obtinut. Se pare ca joburile la negru sunt ilegale deci ai implicit un contract si absolut implicit un card pe care ti se vireaza banii. Deci daca esti gasit cu bani cash esti considerat din start pasibil infractor.

Climaxul acestei societati perfecte este observabil in abordarea identitatii caci daca iti doresti sa fii considerat cetatean respectabil ai nevoie de 2 markeri identitari: un buletin suedez si un card. 
Paradoxul face ca pentru a obtine un card, ai nevoie sa obtii intai un buletin pentru care ar trebui sa poti plati 40 de euro, exclusiv cu cardul:)

Ambii pareau sa impartaseasca extaziati aceasta distopie contemporana.
Chiar inainte sa ne dam jos din masina (din fericire), vajnicul nostru sofer a pus o ultima intrebare:

- Dar cu musulmanii cum e acolo?
Copilotul a raspuns: 
- E plin de ei.

Vestea a parut sa-l nelinisteasca pe Nicolae insa a remarcat cu resemnare:
- Oricum in curand in Bucuresti or sa fie astia cu barbi si baticul in cap mai multi decat tiganii.