Despre lenevie si alte pacate

Recunosc, mi-a luat aproape un an(10 luni mai precis) intre ultimul post si cel de azi. Si cel de azi nici macar nu insumeaza toate experientele din cele 10 luni. Doar pe cele din ultimele doua luni incoace.
Sunt o lenesa:)) Celelalte pacate vor fi deconspirate in posturile urmatoare:) Daca aveti rabdare sa mai asteptati. Pana atunci Craciun fain la toata lumea.

Carligul-albastru si alte povestiri urbane

Dedicate tuturor personajelor urbane care se regasesc aici

Sunt tare nervoasa. Cum am putut uita cheia de la birou nu stiu. Trebuie sa umplu o ora si afara e frig rau. Ma hotarasc sa vizitez noul Carrefour. Merg cu multimea navalind din fata, si privirea mi se focalizeaza cu greu pe cate o figura. Am ochii obositi de atatia nervi si privesc mai mult prin decorul inconjurator decat la el. Deodata aud ceva in stanga mea. Ca un cor. Se aude foarte frumos. Ma opresc si ma intorc. Vine din pridvorul bisericii dintre blocuri. Ma apropii si ascult. E un sunet care se desprinde de tot vuietul diform al strazii. Ma gandesc daca cei care locuiesc in blocurile din imediata vecinatate aud si ei corul in casa. Ma trezesc urcand treptele bisericii. Lumea se inghesuie sa puna lumanari la Vii. Coada ca la casele din supermarket. La Morti e liber. Ma intorc cu spatele si pe blocul din fata vad un mash imens cu reclama la Coca-Cola. Mos Craciunul cu barba alba tine in mana o sticla si zambetul lui e aproape diabolic. “Sete de viata” citesc pe mash si in timp ce minunatul cor imi rasuna in urechi am o epifanie. Dumnezeu ar putea fi chiar Mos Craciunul cu barba alba de pe mash. Ma desprind cu greu si merg catre Carrefour. Ma opresc la intrare si ma uit la oamenii care se plimba cu cosurile de cumparaturi. Ma intorc si plec fara sa cumpar nimic.

“Ce frumos e in Romania, nu-i asa? Aici nu trage nimeni in noi”. Seara africana intretinuta de femeile refugiate din Africa. Food for free and chicks for nothing. Respect culinar pentru ortodocsi si vegetarieni. Solista cu forme rotunde, in rochia rosie de catifea mulata si vorbe prea familiare care supara stomacurile fine. Doamna din Irak care a pregatit mancarea, danseaza ca o minune seherezadiana. Nu se sfieste de formele in surplus, care se ofera generoase ca si cele din rochia de catifea a solistei. Ridicolul expunerii unui corp ce face exceptie de la estetica corporala clasica lipseste cu desavarsire din alte culturi. Viva Europa! La limita intre dans traditional, club striptease si bucuria de a dansa, de a celebra, fara a uita, bucuria de a trai, chiar si asa, in exil. Romana impecabila cu subtile nuante prinse din zbor, cumetre. Cumetrilor le curg balele cu ochii la crupele apetisante. Savana moderna s-a mutat intr-un loc mai green. Sacalii poarta camasa iar gazelele, fustite prea scurte ce dezvelesc pulpe generoase.

Domnul din fata mea, spre 50, cu par alb, candva vopsit si palton ponosit intinde aratatorul spre vitrina din sticla si vocea aproape porunceste vanzatoarei: “Nu mai mult de 30 de mii!” Tocanita cu inimi si pipote, scufundata generous in ulei. In secunda imediat urmatoare, o bala uriasa se scurge pe paltonul ponosit. Domnul o vede imediat, si o prinde in mana.

E prima zi cu soare dupa mult timp. Ma bucur de el printre gene. Pret de cateva secunde reusesc sa atipesc in mers, uit de aburii care-mi ies din nari si imi vad pasii pe alte strazi cu soare, din sudul Frantei. Femeia cernita care vine din fata imi prinde privirea. Imi incetinesc necontrolat pasii si asta ii da curaj sa-mi vorbeasca. Imi cere o cartela de telefon public pentru un telefon urgent. Scot mobilul cu o umbra de teama intre buzunarul meu de la palton si cel cu amintiri despre telefoanele furate. Ma roaga sa vorbesc eu la numarul pe care-l are scris pe un dosar. Imi spune brusc ca i-a murit baiatul de 16 ani si ca trebuie sa-l ia de la morga pentru a-l transporta la Craiova. Ma trezesc vorbind cu doctorul de la morga si discutand probleme financiare privind transportul in timp ce femeia isi continua povestea ca si cand as asculta-o doar pe ea. Ii transmit mamei suma finala, 12 milioane pentru toate serviciile. Incepe sa-mi spuna ca nu are destui bani, ca a mai strans ceva de la un preot, ca va ramane in Bucuresti o zi oricum. Brusc ma intreaba : "Dumneavoastra nu ma puteti ajuta?" Incerc sa-i explic ca nu e posibil, ma gandesc cum se intampla mereu sa-mi ceara ajutor financiar oameni pe strada, si tocmai mie. Femeia ma scruteaza cu o privire ciudata, de sus pana jos, dupa care se intoarce pe calcaie si pleaca brusc.

Strada arata foarte frumos de cand au turnat smoala neagra. A fost chiar lucioasa un timp. Sangele rosu face un contrast imediat vizibil. Seara la lumina becurilor stradale, o pisica a murit frumos, cu corpul intreg si capul doar nitel atins de o roata. Sangele ei nevinovat sclipea ireal, concurand luciul smoalei. O tara normale este cea in care… pietonii nu trebuie sa alerge pe trecerea de pietoni si pisicile mor de batranete la gura sobei.

30 de afise in frigul asta e ceva. Mi-au inghetat mainile dar ziua e cumva magica. Spre final, mergand pe o strada, vad in fata mea ceva ce semana cu un corp foarte aplecat. Un carlig albastru mai degraba. Am distins cu greu o batranica foarte cocosata. Era efectiv indoita de la mijloc in jos. M-am temut sa trec pe langa ea sa n-o ranesc cumva, am ezitat, am vrut s-o ocolesc, am calculat din ochi distanta, apoi in timp ce ma apopiam m-am speriat ca-i e rau. Nu se misca deloc. Am ajuns langa ea si m-am aplecat si eu ca sa ajung in dreptul capului ei. O pisica de Chesire oare? Un liliac? Am intrebat-o daca e ok, daca se simte bine. Cu cateva strazi mai inainte vazusem o alta batranica cu carje si am intrebat-o daca are nevoie s-o ajut fiindca parea sa ezite la traversat. Imi raspunsese ca de bani ar avea nevoie. Batranica-carlig si-a ridicat spre mine doi ochisori candva foarte albastri si razand mi-a zis ca sta asa fiindca are coloana rupta. Ca a dat o masina peste ea in urma cu 6, 7 ani, la doua strazi mai departe. A continuat sa-mi descrie accidentul. Masina tocmai iesea de unde fusese parcata si dand cu spatele a agatat-o cumva. A tarat-o un timp, apoi a oprit cand si-a dat seama. Ea s-a ridicat. Soferul a vazut-o si a demarat rapid. Mi-a aratat un semn pe brat de unde i s-a smuls o bucata din carne in timp ce era sub roti. De atunci are coloana rupta . Era senina in timp ce povestea. Nici o urma de amaraciune in glas sau in ochii-albastrele vii. Eu incremenisem in locul ei. Ne-am luat la revedere foarte frumos cand i-a venit catelul. Iesise cu el sa-si faca nevoile. Am plecat cu greu simtind cum spatele mi s-a indoit de povara povestii ei. Apoi am auzit muzica tiganeasca. Am urmarit sunetele, se auzeau clar in linistea de dupa-amiaza care invadase printre case. M-am lasat purtata si am gasit o nunta de tigani la o casa. Am stat si am ascultat si am zambit. Si m-am inveselit. Imi inghetasera mainile rau.

Azi am lipit multe afise si am vazut multe case frumoase. Mandra de harnicia mea si infrigurata, ma apropii de cladirea in care locuiesc ilegal. Intotdeauna incep sa caut cheile cu cativa metri in fata usii ca sa pot intra cat mai neobservata de proprietara apartamentului lui C . In fata se inalta vilele construite dupa nu stiu ce model de rezidente din tari cu nume nordice. Au si ghereta cu paznic, paznicul are si caine si totul se inchide cu o bariera care se ridica prompt cand iese sau intra o masina. Geamurile nu au perdele si din cand in cand vad inauntru un domn sau o doamna performand diverse activitati. Anunturi am pus si aici pe strada mea. Cel de pe ultimul stalp din dreapa, aproape de cusca cainelui sta sa pice, s-a dezlipit scociul galben si arata neglijent. Am impulsul de a scoate din sacosa portocalie de pe umar o fasie din scociul pe care-l port dupa mine. Imi ridic privirea spre geamurile fara perdele. Un barbat vorbeste la telefon cu fata spre geam. Renunt si descui usa.

Pe colt era o casa alba cu arhitectura ciudata. Nu parea mare dar dupa ce in 2 zile terenul pe care se afla, a ramas gol, mi-a parut imens. Am trecut pe langa brazdele de pamant si mi-a iesit in cale o fotografie veche de familie, inramata. Un barbat cu privire ciudata, aproape diabolica, in postura specifica de fotograf de demult. Mi-au incetinit pasii fara voie dar dupa un calcul rapid mi-am dat seama ca n-ar avea sens sa ma car in oras cu fotografia dupa mine. Mi-am imaginat-o in casa si m-am gandit daca C. va fi de acord sa o tin in casa. A plouat marunt toata seara si cand m-am intors fotografia nu mai era la locul unde o vazusem. M-am trezit uitandu-ma prin moloz. Si am zarit-o intr-o cutie de carton. Am ridicat-o si degetele au strapuns rama muiata de ploaie. Mucava, mi-am spus, si uitandu-ma la privirea barbatului din fotografie mi s-a parut si mai diabolica. Am inceput sa ma gandesc ca poate nu-i bine s-o iau in casa, e mucegaita, in curs de dezintegrare vizibila si cu ceva microbi poate. Dar n-am putut nici s-o arunc la loc. Am umblat cu rama in mana cativa pasi gandindu-ma daca s-o iau sau nu. Am ajuns langa un tablou electric si am asezat-o acolo, cu grija sa se vada dinspre trotuarul pe unde trec oamenii. Pe strada de vis-a vis doi clubberi rataciti, cu moace idiotizate, ma urmaresc contrariati. In trecere pe langa ei aud:"Ne cunoastem de undeva?" Imi imaginez ca ma invart pe calcaie si imi apare o coasa pe umar.

36 de ore si un pipi

De curand m-am intors in Romania. Drumul cu autobuzul a durat 36 de ore. M-am bucurat de asta. Daca as fi venit cu avionul ar fi fost cumplita trecerea dintre cele doua lumi. Asa am avut 36 de ore sa ma readaptez si toate conditiile necesare. Adica mediul favorabil:un autocar plin de romani, cu mentalitatile si obiceiurile lor. Ca un fel de microcomunitate aflata intr-un spatiu inchis, o Romanie redusa in miniatura. Imi amintesc de unul care se lauda ca a fost la Paris sa vada turnul Eiffel si ca i s-a parut o mare gramada de fiare care in plus e si turnat in Romania la Otelu Rosu. Se lauda ca a vazut el cu ochii lui, scris Otelul Rosu. Asta e un fel de anti-complex al romanilor. Senzatia ca totul incepe si se termina cu ei, ca sunt buricul pamantului si ca macar daca n-au inventat ei si luna de pe cer, ceva legatura tot au si cu asta:))
Apoi in Austria ne-am oprit la benzinarie sa facem pisu. La benzinarie erau afise in romana:"nu plecati fara sa platiti" si la baie:"nu va urcati cu picioarele pe capac". Stiau exact cu cine au de-a face oamenii. Acolo, un roman mai destept, s-a gandit sa nu mai dea bani la toaleta si a mers sa faca pipi in pacare, intre tiruri. Un austriac vigilent cu lanterna si pac! 15 euro amenda. Si tot acolo unei femei iesite sa cumpere ceva la benzinarie i-au furat 4 tigani romani banii, 400 de euro. A fost si vina ei pt. ca s-a dus sa joace la alba-neagra si ei si-au dat seama ca are bani. I-au smuls banii din mana chiar langa autocar. Jalnic e ca nici unul din cei 14 barbati din autocar nu au facut nimic. De frica, din indiferenta. Pt. ca nu li se intampla lor. Pt. ca romanii sunt individualisti cand stiu ca ar avea ceva de pierdut si uniti doar cand li se pare ca ar avea de castigat, si chiar si atunci foarte rar. Ba mai mult, cand femeia s-a dus sa depuna plangere in vama romaneasca, tot autocarul i-a sarit in cap , stiind ca din cauza ei vor sta mai mult la vama. Unii ar fi fost in stare sa o si bata, chiar faceau promisiuni in acest sens, iar cativa s-au gasit chiar gata sa depuna marturie, impotriva ei, doar ca sa plece autocarul mai repede. "Asta e Romania la care ma intorc", mi-am zis, osciland intre greata si tristete.

Si m-am intors.

Tema de cercetare: Spaţiul la români

Dacă aş face un top ten al lucrurilor care mă enervează cel mai tare la români, pe unul din locurile fruntaşe s-ar afla lipsa de respect pentru spaţiul privat al celorlalţi. Formele de manifestare a acestui fenomen sunt diverse. De la concepţia potrivit căreia “ce nu-i al meu nu mă interesează” care face să te trezeşti, deseori mergând pe stradă, cu ţigări, apă sau chiar obiecte mai dubioase aruncate în cap de un locatar binevoitor, până la forme de-a dreptul agresive sau intruzive.

Ipoteza de cercetare: Am ales să exemplific acestă problemă a spaţiului într-un cadru restrans, căci altfel aş scrie trei Clubbingmag-uri de câte 80 de pagini. Şi anume, spaţiul pus în legătură cu lipsa de educaţie a publicului român, de muzică, artă sau orice ce ţine de (emis)fera culturală.
Studiu de caz: Vineri după-amiază, merg la sala Dalles ca să văd expoziţia new-media din cadrul evenimentului Transcities. Mă aşez pe una dintre pernuţele care se aflau în sala de proiecţii şi încep să vizionez. Mă simţeam excelent, singură într-o sală imensă, filmele păreau să fie proiectate doar pentru mine. Am auzit voci în spatele meu şi m-am întors instinctiv deranjată. Doi tipi se apropiau vorbind. Unul dintre ei, un burtos de cam 30 de ani s-a apropiat şi m-a întrebat pe tonul cel mai greţos posibil dacă nu poate să se aşeze lângă mine pe pernuţă. La început nici nu am înţeles ce vrea. Eram imersată total în lumea de basm a filmului pe care-l vizionam, imaginea era de o frumuseţe care aproape mă rănea. Şi brusc, un tip necunoscut mă smulge din lumea asta mirifică ca să mă întrebe o măgărie pe tonul de agăţat al celui mai specific imbecil din specia lui. I-am răspuns cît am putut mai tăios că nu văd de ce ar trebui să împărţim pernuţa când mai erau două libere alături. Ţăranul nu s-a lăsat, a continuat să-mi vorbească, ba chiar a avut tupeul să se aşeze pe pernuţa mea. L-am sfătuit, printre dinţi, să lase vrăjeala. Pănă la urmă cele două mamifere cu faţă umană s-au aşezat pe pernuţa de alături. Am încercat să reintru în universul vizual dar prezenţa unor entităţi disturbante nu-mi dădea pace. Şi ca să umple paharul, cei doi s-au apucat imediat să vorbească, tare, şi nu despre film cum v-aţi putea imagina ci despre chestii din viaţa lor cotidiană. Nimicuri. N-am mai rezistat şi i-am rugat să meargă în afara sălii de vizionare dacă au chestii importante de vorbit. Admonestarea mea n-a contat nici cât negru sub unghie fireşte. Au pufnit în râs şi au continuat să vorbească. Am simţit cum îmi creşte tensiunea şi am tot încercat să le ignor prezenţa. Spre norocul meu filmuleţul care rula s-a terminat şi a început următorul film. Unul dintre cei doi i-a spus celuilalt dezamăgit: “Dar ăsta l-am mai văzut şi ieri, ce dracu! Hai să bem o bere!”
Şi dacă tot ne aflăm, narativ vorbind, în spaţiul de la Sala Dalles, cu pernuţe moi, trebuie să menţionez o altă formă de lipsă de educaţie în relaţie cu spaţiul celorlalţi. De la cele două personaje din povestea de mai sus am înţeles că nu ne putem aştepta la prea mult. Dar ceilalţi, cei care veneau să vada un filmuleţ şi treceau întotdeauna şi invariabil, fix prin faţa ecranului de proiecţie al filmului pe care îl vizionam, deşi ar fi putut foarte simplu să-l ocolească prin spatele meu, ei unde au crescut? În care junglă amazoniană, în care mahala bucureşteană?

Demaraj in relanti

Iata-ma si cu blog, adica in randul lumii cum s-ar zice. Mult timp n-am vrut sa ader la acest nou fenomen tocmai pentru ca nu-mi place sa ader la nimic din ce e trendy doar de dragul de a o face. Dar m-am gandit ca am cateva lucruri de spus pe care as vrea poate sa le citeasca si altcineva decat prietenii carora le trimit mailuri. M-a convins Anca cu blogul ei si un anume Catalin pe care l-am descoperit azi pe un alt blog. Asta nu inseamna ca voi renunta vreodata la jurnalul meu:) Iubesc hartia cum nu voi iubi niciodata tastatura, chiar daca asta ma face outdated:)