Dedicate mamei si bunicii mele
Baietii au gasit o cutie mare plina cu poze. Pe fondul rosu scrie Family Circle, cu un cerculet facut din biscuiti. Timp de o ora mi-am perindat degetele printre fotografii ingalbenite de vremuri. De prin anii 40' pana prin 96’ membrii unei familii necunoscute mi s-au prezentat in diverse cromatici, tinute si ipostaze, de la alb-negru la color, de la costum de baie si slip pana la rochii de mirese si uniforme militare. Cea mai neasteptata descoperire au fost fotografiile apartamentului in care ma aflu, situate undeva prin anii 80’, cu un total alt decor. De semineul in care aprind cu greu focul cand mi se face frig statea rezemata o mama de familie imbracata hipiotesc. In alta imagine apare si sotul cu alura de evadat din casa de nebuni, iar cea mai induiosatoare e cea in care un copil dragalas isi tine in mana probabil primul Polaroid ca pentru a mi-l arata. Am urmarit fara sa vreau istoria acestei familii prin diverse epoci si locuri. Din cate inteleg, Doina, cu sotul si fiul au trait cea mai mare parte a timpului undeva in strainatate. Copilul pare foarte iubit. Zambeste atat de sincer si sweet incat incep sa ma gandesc cam cati ani ar avea acum si ce face. Il urmaresc in evolutia lui, aflu ca se numeste Matei. Matei are acum probabil 35 de ani si doi copii deja. Nu stie ca ma uit la pozele copilariei lui intr-o lume care desi anormala nu-si tradeaza deloc nefirescul in imaginile astea unde totul pare senin si minunat. Nu stie ca l-am vazut cu masca de clovn laga bradul de Craciun si nici ca stau ilegal in casa bunicii sale, doamna care locuieste deasupra apartamentului nostru. Ma intreb care din epoci isi disputa anormalitatea. Atunci sau acum? Atmosfera din poze mi-a evocat o lume de vis.
“DOMN singur 59 ani, 1.70, 63 kg, primesc in gazda o fata sa pot pune baza pe ea”.
“CAMERA facilitati, central, metrou, unei fete dragute, eu 25 ani + posibil job secretara 400 euro/luna.”
"UN domn simpatic, agreabil, ofera camera unei domnisoare prezentabile, compatibilitate necesara, SMS;"
“CAMERA facilitati, central, metrou, unei fete dragute, eu 25 ani + posibil job secretara 400 euro/luna.”
"UN domn simpatic, agreabil, ofera camera unei domnisoare prezentabile, compatibilitate necesara, SMS;"
(preluate integral din rubrica de oferte pentru inchirieri imobile)
L-am intalnit pe neasteptate, iesind de la cizmar. Ne-am despartit acum cinci ani si cele cateva intalniri fugare nu au fost foarte reusite. Acum m-a pupat bucuros pe ambii obraji si ochii ii radeau. Si gura si totul radea inauntrul si in jurul lui. Poate la ora asta Maria-Stefania a aparut deja pe lume. Sper sa aiba o viata frumoasa ca in pozele de familie din cutia rosie de biscuiti.
“Sange…bani…sange…scoate”…. A devenit aproape un refren in cele 20 de minute petrecute in laboratorul unde trebuia sa-mi recoltez analizele. O camaruta mica, cu un birou in fata, o masuta cu instrumentar, eprubete cu sange, vata, spirt si ace, si in dreapta langa pat, sticle si borcane cu urina. Nu ma asteptam la o asistenta asa in varsta. Si colega ei cu rol de casier si contabila era in varsta. In fata biroului plin de registre si a unei gramezi de bani, reusea sa incurce nume de pacienti, cu denumiri de analize si tot asa. Asistenta parea mai preocupata de posibilele scurgeri monetare decat de acul pe care il infigea din cand in cand in cate un brat. La un moment dat a avut revelatia ca pacienta dinainte isi bagase niste bani inapoi in geanta. A inceput o adevarata harababura in cautarea banilor. “Aia cu analiza de Candida. Am vazut-o eu ca a luat banii de pe masa si i-a bagat inapoi in geanta!”. Mana pacientului atarna tensionata, in asteptarea acului care intarzie sa se infiga. “Daca doriti puteti urina si aici. Recipientul costa 10 mii. Sa inchideti si sa ne dati cheia inapoi”. “Scoate banii!” a fost ce mai neasteptata cerere care a iesit de pe buzele doamnei casiere-economist in timp ce asistenta se incurcase intre buletinele de analize. “Asta e Serban sau Alexandru?, intreaba asistenta urland aproape numele de familie de pe buletinele de analize” “Nu acolo pui urina!” si degetele fara manusi, cu urme de sange sub unghii, preiau borcanul cu urina pentru a-l numerota. E depasita ora de recoltare si “toata lumea vrea sa plece acasa.” Si eu vreau acasa unde bunica mi-a pregatit deja salata. Cel mai tare ma enerveza la analize, nu acul sau durerea intepaturii, ci faptul ca trebuie sa vii nemancat si foarte devreme.
Incepusem deja sa ma uit nervoasa la pereti si la ceasul care trecuse de mult de ora programarii mele. Pe usa isi face aparitia un domn in varsta, cu chelie si halat alb impecabil, ca un adevarat doctor. Se uita spre noi, pacientii, intra in cabinet si incepe sa discute cu o doamna mult mai tanara cu care pare sa se cunoasca. E foarte familiar, o intreaba daca nu cumva ii e cald, rade, se plimba prin camerele care dau una in alta. In cele din urma sunt poftita sa intru. Doamna mai tanara si apetisanta e doctorita si dansul o indeamna sa ia notite. Secretara este si ea pregatita sa noteze. Dupa ce incerc sa explic totul cat mai clar, “profesorul” imi ia palmele in ale lui, le examineaza si-i face semn doctoritei tinere sa se uite si ea. Nu are manusi si vorbeste ceva despre un ten atopic. Incepe sa-mi explice ca nu-i nimic de facut, ca asa e pielea mea, sensibila si va trebui sa ma feresc mereu de factori alergeni. Se hotaraste sa-mi prescrie un unguent. Intre timp, povesteste anecdotic, despre binefacerile medicale ale ureei in tratamentele dermatologice. Pe usa intra o doamna draguta carea aduce pahare cu suc si ceva ce seamana a cozonac. Primesc reteta din mainile doctorului. Cele doua doamne se pun indata sa manance, iar eu sunt luata prin surprindere total de tirada politica in care se lanseaza “profesorul” explicandu-mi de ce, in opinia sa, Basescu nu e omul potrivit la guvernare. Imi vorbeste de Putin, de rusi, de petrol, tot mai inflacarat, se apropie de mine ca un profesor de elevul scos la lectie. Il admir pentru maiestria cu care-si pastreaza halatul alb pe umeri si imi vine sa fac pasi ca racul inapoi, sa deschid usa si sa fug. Lectia asta n-am invatat-o si el s-a prins. Ma gandesc la sarmana doamna care asteapta afara sa intre. Ies si ma indrept spre farmacia din curte, unde sotia “profesorului”, o doamna foarte draguta, imi va prepara alifiile. Are si ea doua nepoate pe care le ingrijeste ca pe ochii din cap. E tare stresata ca cea mare va da acum examen de admitere la facultate. La jurnalism. Cea mica vrea sa urmeze farmacia, ca si dansa. Afacere de familie cu masina parcata in curte, blocand accesul spre cabinetul in care dimineata, fiica dansei da consultatii ginecologice in acelasi cabinet in care acum tatal sau, ”profesorul”, examineaza probabil inca o data bustul generos al tinerei doctorite.
A venit langa noi deja vorbind. Am crezut ca va pleca mai departe dar dintr-un motiv necunoscut mie a inceput sa ni se adreseze ca si cum am fi fost interlocutorii lui dintotdeauna. Puloverul cu dungulite colorate si parul alb in dezordine nu anuntau performance-ul magnific ce avea sa urmeze. Poate doar ochelarii strambi tradau infrigurarea acestei tirade-monolog de un comic care ne-a facut sa izbucnim in ras fara sanse de abtinere. Nu s-a suparat, ba din contra a venit si s-a asezat pe banca, langa mine continuand sa vorbeasca si batandu-ma din cand in cand pe umar. Istorii de viata personala, observatii ad-hoc, informatie, multa informatie, totul intr-o dezordine si o incoerenta aparenta a discursului care m-a facut sa zambesc continuu, si sa trec peste cele cateva insertii vulgare. Am continuat sa-l ascult povestind despre o femeie urata de care s-a indragostit, despre fiica pe care a vazut-o o data in viata, intalniri, locuri. “La dracu’, m-am imbatat, merg in biserica”, a spus la un moment dat. M-a speriat pentru o secunda cand am avut senzatia ca va pleca intr-adevar spre domul catolic din fata noastra. Dar nu m-a oprit sa rad cu pofta. A facut doi pasi, apoi s-a intors, a scos doua nuci din buzunar si mi le-a intins. Le-am luat. S-a indepartat putin dar l-am auzit foarte clar, in secunda urmatoare: “M-am indragostit de Buratino”, replica pe care a repetat-o apoi, pe un ton de-a dreptul teatral. Ma uitam la cei doi prieteni aflati pe banca langa mine si radeam pe infundate. L-am intrebat rapid pe L. daca nu poate filma cu camera foto pe care o avea la el. Am avut brusc revelatia unui stand-up comedy total neexersat si realist, cu un artist unic. A revenit la banca noastra, a luat revista pe care o aveam langa mine si a inceput sa citeasca si sa comenteze in acelasi timp fiecare actor, eveniment, film, ca un adevarat critic. A fost mirat sa afle ca nu am vazut prima transmisie live prin satelit care zicea, ar fi fost de la un concert al lui Elvis. Am luat camera si am apasat pe butonul de inregistrare. M-a vazut imediat si mi-a cerut 2 lei. Ca sa bea o bere. Nu am avut cum sa-i dau din pacate. I-am facut semn ca n-am, si atunci s-a ridicat, a facut cativa pasi si a disparut la fel de brusc cum a si aparut.
Tocmai scrisesem Carligul albastru… si am iesit grabita din casa sa cumpar ultimele cadouri de Craciun. Exact cand am dat coltul, mi-a aparut in fata o femeie la cam 50 de ani, sau poate doar imbatranita prematur de parul alb si dezordonat. Hainele erau modeste si in una din maini atarna o plasa. Parea sa fi avut recent un traumatism in zona nasului deoarce puteam sa vad clar o julitura pe care trona o boaba de sange incomplet coagulat. “Domnisoara ma puteti ajuta, am nevoie urgent sa dau un telefon?” m-a interpelat femeia. Replica atat de cunoscuta pe care tocmai mi-o reamintisem cu jumatate de ora inainte in timp ce descriam personajul urban care ma abordase absolut la fel, nu cu mult timp in urma, m-a uimit putin. Deja-vu? Deja-entendu? Zana telefoanelor stradale gratuite in caz de urgente? Ei, hai…fie…si de data asta. Am avut aceeasi reactie de usoara retinere cand am scos telefonul din geanta, am format numarul si i l-am dat femeii. “Mama iarta-ma!” au fost primele cuvinte care i-au iesit din gura. Am inteles ca-i vorba de ceva foarte personal si m-am retras cu un pas in spate. Nu a fost nevoie pentru ca intreaga conversatie a fost urlata in plina strada si presarata cu doua icniri lacrimogene. Femeia o ruga de fapt pe interlocutoarea ei sa n-o lase pe drumuri de sarbatori. “Macar pana imi platesc factura la Electrica.”A urmat o lista de promisiuni repetate apoi si intercalate printre scuze. Pe scurt, femeia a promis ca-si va taia unghiile care erau intr-adevar foarte lungi si galbene, ca se va lasa de “vagabonteala” si ca isi va cauta de lucru dupa revelion. Convorbirea parea sa se prelungeasca la nesfarsit iar eu eram in intarziere. Dupa ce am ajuns sa fac semne disperate, i-am spus ca trebuie neaparat sa plec si am reusit sa-mi recuperez cu greu telefonul. “E soacra mea, stau cu baiatul ei de trei ani si e singurul cu care m-am inteles” am mai aflat in timp ce imi luam ramas-bun si ma indepartam.
Am visat in prima noapte la Freiburg. Si m-am trezit devreme fiindca am avut un vis ciudat. De obicei nu ma trezesc din vis. Dar asta cred ca era unul din visele alea in care sufletul ti-e atat de inspaimantat incat pur si simplu te trezesti, fiindca nu mai suporti sa fii acolo, in realitatea aia urata. 8.30 dimineata. Ciudat. N-am mai putut sa adorm.N-am mai visat demult. Sau cel putin nu mi-am mai adus aminte ce am visat pana acum.
Era razboi, chiar razboiul mondial cred.Totul era gri in jur. Eu incercam s-o gasesc pe mama si pe bunica mea, sa le salvez. Nu reuseam. Pana la urma am gasit-o pe mama si am luat-o de mana. Am ascuns-o intr-o camera foarte mica pe care am incuiat-o cu cheia. Am privit-o in timp ce inchideam usa si am plecat s-o caut pe bunica. Si apoi n-am mai stiut in care camera era mama. Am cautat camera dupa camera si am descuiat mii de usi in spatele uneia singure. Uneori gaseam in camera pe care o deschideam un wc foarte urat. Cum inchideam usile la loc camerele se transformau in cenusa. In jurul meu totul se naruia, si stateam printre moloz gri. Se auzeau impuscaturi si voci de oameni. Mi-am dat seama ca se intampla ceva ciudat si ca n-o mai pot gasi pe mama. Am avut efectiv senzatia ca mi s-a "strans" sufletul. M-am intors si am inceput sa cobor niste scari. Pe ultima treapta am vazut o femeie cu parul alb, care am presupus ca era bunica. Nu i-am vazut fata. Era cu spatele.
