Monday 21 March 2016

Our lives begin to end the day we become silent about things that matter. Martin Luther King, Jr.



Dedicat celor tacuti


Azi m-am reintors in casa din care proprietarul (cu care impart apartamentul) m-a dat afara acum 5 zile. Omul asta singur si plictisit de moarte, cu care impart si putinul aer ramas dupa ce fumul pe care il exhala in permanenta si-a gasit locul in pereti, in asternuturile patului, in hainele si plamanii mei, m-a intrebat cu ranjetul tipic, ipocrit, pe buze, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic: “Cum a fost in excursie?”

Excursia a fost in Timisoara, in casa prietenei mele, Alina. Azi-dimineata, in fata garii (intamplator de acolo trebuia sa iau Expresul), asteptand autobuzul, cu rucsacul in spate, aratam insa exact ca si cand as fi venit din excursie.

Acum imi caut alta chirie, desi abia m-am mutat aici (de o luna jumate), desi mi-e groaza sa-mi mut iara lucrurile, sa impachetez si sa despachetez. Chiar in seara in care mi-a zis sa plec, reusisem, lipind postere, sa-mi ‘’imprietenesc’’ putin spatiul absurd al camerei mici, cu peretii pictati in roz tipator, ca in casele de la sat, cu tablourile mamei, tatalui, al lui insusi agatate pe pereti, privind cu zambete insistente in intimitatea mea. Nu-i un om rau dar are deviatiile lui.

In prima zi cand am facut dus in casa, m-am trezit privita prin gaura cheii de la baie. Usa are geam, asadar, nu si-a dat seama ca si eu il vad de pe partea opusa. Am preferat sa nu-i reprosez nimic, sa pastrez tacerea, ca sa nu-l fac sa se simta jenat. Am indesat in gaura cheii destula hartie cat sa nu se mai vada nimic.

Am tacut si cand chiuveta din bucatarie colcaia zilnic de resturi de mancare nespalate, in general grasimi, aceleasi care se intind si pe restul chiuvetei si uneori pe vesela. El s-a minunat zilnic de sucurile mele ciudate si de ‘’ierburile’’ pe care le mananc, de faptul ca am ales sa aspir in toata casa si nu doar in camera mea. Eu am tacut la vederea carnii, a mirosului de fript, al jegului acumulat zi de zi, la auzul sforaiturilor puternice, matinale, care razbat brav din camera a carei usa e vesnic deschisa. Aproape vesnic e deschis si televizorul, uneori si noaptea. Iesind din camera narile ma ustura invariabil la ciocnirea cu fumul ce sa raspandeste pe hol, in tot spatiul. Am deschis geamul cat mai mult si am inchis gura in continuare.

Cand eram mica, eram atat de timida si tacuta incat mama ma ajuta sa-mi fac prieteni. Nu initiam niciodata singura un dialog, vorbeam rar si putin cu alti oameni. Pare surprinzator pentru cei care m-au cunoscut in anii facultatii si dupa, ca pe o ‘’popularity queen’’:P  O fiinta vesela, care aborda usor pe oricine, oriunde, care impartea cu usurinta zambete si idei. Dar asta e adevarul. 

Sunt sociabila pentru ca imi plac oamenii si mi-am infrant timiditatea din dorinta de a cunoaste mai bine natura umana, lucru posibil doar daca esti un bun antropolog, adica mergand pe ‘’teren’’ si facand observatie participativa.

Relatiile mele cu umanitatea au fost din cele mai variate, mergand de la timiditate, frica, observatie, la dezamagire, tristeti, iluzii, asteptari, identificari, spre acceptare, identificare, comunicare mai mult sau mai putin eficienta, amuzament, empatie, regasire, oboseala, epuizare, retragere, solidaritate si solitaritate. 

Tot in copilarie, imi doream sa fiu Neghinita, un personaj de basm care era atat de mic incat putea intra in urechile oamenilor si citi gandurile. Asta din dorinta de a sti mai ales ce gandesc ceilalti despre mine, din obsesia ca ei sa nu aiba ganduri necorespunzatoare, pareri false.



https://www.youtube.com/watch?v=89E0lfDEXuE 

Intre timp, parerile celorlalti au inceput sa fie mai putin importante. Am decis ca ce-i important e sa ramai onest si sincer cu tine insuti, orice ar crede cei din jur despre tine. Sa te respecti si sa respecti. Sa fii lucid.

Dar, vorba lui Camil Petrescu: „Cata luciditate, (…) atata drama”, sugerand faptul ca pe masura ce acumulam cunostinte si evoluam ca si oameni suntem mai predispusi la a gasi intrebari al caror raspuns nu se poate gasi in exterior si, in acelasi timp, suntem mai susceptibili unei drame generate de propria neputinta.

M-am intrebat adeseori cine si ce as fi fost daca azi am mai trai inca in comunism? As fi tacut sau as fi vorbit? As fi vorbit in fata microfonului Europei Libere, sau in camerele Securitatii? Securist, delator, muncitor supus si fara idei, lider de sindicat, scriitor proletcultist sau dizident? Cum as fi putut ramane sincera fata de mine insami intr-un astfel de sistem?

Mama mi-a luat timiditatea ca pe un semn de neintegrare sociala grava. Prin urmare, imi spunea mereu ca-s bleaga si ca ‘’o sa ma calce altii in picioare”. In vremea copilariei mele ea era foarte verbala fata de lucrurile care o nemultumeau si de multe ori am simtit ca vreau sa fug de langa ea, cand, in public, incepea sa vocifereze, scandalizata de ceva. Atunci o percepeam ca ridicola. 

Cumva se pare ca am reusit sa ma autosabotez pentru a-mi asculta mama cat mai bine am putut caci de cand ma stiu, in tot ce fac, evit sa creez conflicte, sa-i fac pe ceilalti sa sufere, sa supar pe cineva. De multe ori, lasandu-mi dorintele si nevoile in plan secund, nu insa si valorile. Am putut intotdeauna vorbi deschis cand am sesizat ceva injust fata de ceilalti. Nu inteleg de ce e mult mai greu sa fac asta cand vine vorba de mine.

In ultimii ani am inceput insa sa-mi afirm nemultumirile in diverse spatii si locuri, la doctor cand serviciile sunt de proasta calitate, la job, la cumparaturi, la cozi, in orice comunicari interumane in care am simtit lipsa de respect. Am ajuns intr-un fel sa fiu mama pe care o vedeam ridicola. 

Rezultatul? Am inceput sa fiu perceputa ca o natura conflictiva, chiar agresiva.
 
Sunt cu siguranta o personalitate dificila, comunic uneori trunchiat sau agresiv, imi cunosc asperitatile si devierile pasiv-agresive dar n-as putea zice ca-mi prieste atmosfera conflictuala sau ca imi place sa creez conflicte. Conflictul nu ma defineste. In mod paradoxal chiar, cautarea mea de-o viata este gasirea unui spatiu de liniste si pace.

Mama mai spunea ceva, ca tac cand n-ar trebui si vorbesc cand nu trebuie. Probabil avea dreptate. In familia mea, figura care m-a inspirat intotdeauna a fost bunica mea. Ea vorbea foarte putin dar mesajul ei era intotdeauna puternic si elocvent. 

Am descoperit recent alte doua femei care m-au inspirat, femei care au ales sa vorbeasca. Sper ca intr-o zi sa am curajul si forta lor si a bunicii mele.

Intr-adevar, vietile noastre se apropie de sfarsit cand incepem sa pastram tacerea fata de lucruri care conteaza. Ramane de definit pentru fiecare care anume sunt lucrurile care conteaza.

Lizzie Velasquez                                                              
https://www.youtube.com/watch?v=c62Aqdlzvqk

Lizz Muray

Monday 7 March 2016

SISIFISME


Dedicat celor care lupta


Multi dintre voi se intreaba de ce mi-am schimbat mailul.
Exista motive logice si mitologice:)
Adica simbolico-metafizice sa le zicem.
S-o luam pe rand, adica cu povestea primului meu mail, cel pe care l-ati cunoscut, fiecare din voi, pana acum.

Aveam cred 15 ani, n-aveam internet acasa si am mers la un internet cafe. Azi nu mai exista, fireste, locul ala a avut multe alte functii dupa acest prim hub al internauticii romanesti:)

Eram in plina criza existentialista, citisem eseurile lui Albert Camus si ma regasisem perfect in Sisif, eroul absurd. 




Acest om, condamnat sa urce neincetat o stanca in varful muntelui si apoi sa ii astepte coborarea, este intruchiparea eroului absurd, conform lui Camus. Repovestind mitul lui Sisif, Camus ne spune ca Sisif este eroul absurd “atat prin pasiunile sale cat si prin torturile sale”. Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea sa pentru viata i-au adus acea ingrozitoare pedeapsa in care intreaga sa fiinta este muncita fara nici un rezultat” . Sisif este constient de acest blestem, si tocmai in aceasta consta tragedia sa. Nu e adevarat ca, in timpul coborarii, el nutrea speranta ca va reusi totusi, ca munca sa il va elibera de chinuri. Insa Sisif este in mod evident constient de dimensiunile propriei sale nefericiri. Tocmai aceasta constientizare lucida a destinului sau transforma chinul sau intr-o victorie. Aceasta trebuie sa fie o victorie deoarece insusi Camus spune:
Il parasesc pe Sisif la baza muntelui. Intotdeauna cineva isi poate gasi din nou povara. Insa Sisif ne invata ce inseamna adevarata fidelitate care neaga zeii si inalta stancile. Si el de asemenea trage concluzia ca totul este bine. Universul de acum inainte fara stapan nu ii mai pare nici steril, nici inutil. Fiecare atom al acelei stanci, fiecare colt mineral al acelui munte intunecat constituie o lume in sine insusi. Lupta insasi inspre inaltimi este suficienta pentru a umple inima unui om. Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit. Viata si chinul lui Sisif sunt transformate intr-o victorie, concentrandu-se asupra libertatii sale, asupra refuzului de a spera, si asupra constiintei absurdului acestei situatii.

Revenind la momentul in care am ales acest personaj mitologic sa ma reprezinte internautic si nu numai, evident ca cineva se gandise la asta inaintea mea. Asadar a trebuit sa adaug ceva si cum pe atunci prietenii imi spuneau Lizzy de la Luiza, am gasit oportuna combinatia sisiflizzy.

Partea neprevazuta am sesizat-o cand am trimis primul mail (din pacate nu mai stiu cand si cui pentru ca se pare ca primele mailuri mi-au fost sterse automat de yahoo, nu le mai gasesc decat din 2002 incoace). Cine mi-a raspuns m-a intrebat: ''Ce-i cu mailul asta? sisifilis?:P"

Adica, am vrut sa ma autodefinesc prin ceva foarte serios si a iesit ceva foarte comic, chestie care mi-a definit apoi, simbolic, toata viata. 

Apropo de mailuri vechi, am recitit de curiozitate cateva din mailurile din 2002. Pe langa faptul ca mi se par, fireste, ciudate, ca scrise de un alt om, in alta viata, sunt unii destinatari de care nu-mi amintesc absolut deloc. Incerc sa asociez fete acestor oameni cu care se pare ca vorbeam destul de des, si nu reusesc:) Sunt prieteni de la petreceri, majoritatea:) Sunt nick-name-uri dar si nume reale care mi s-au sters complet din minte. Ca si momentul in care i-am cunoscut, sentimentele resimtite fata de ei, posibile actiuni desfasurate impreuna. 

Imi vin in minte reflectiile unuia dintre personajele filmului Youth al lui Sorrentino, momentul in care spune ca nu-si aminteste nimic din copilarie, ca toate imaginile i s-au sters din cap. Intr-un fel cam asa ma simt cand vad numele si conversatiile astea. Mailurile atesta ca am trait ceva alaturi de oamenii astia candva, dar nu-mi pot aminti nimic, e foarte ciudat.

Dar cred ca e bine, memoria se refresh-uie ca metoda de rejuvenare, banui. Si asa traim mai aproape de prezent decat de trecut:)

Asadar, am trait o viata sisifica, asumata, bucurandu-ma de libertatea asta absurda. Pana acum ceva timp, cand am inceput sa simt, efectiv, tot mai des, greutatea acestui bolovan rostogolit la nesfarsit. Tot mai des am inceput sa simt nevoia sa ma ''eliberez'' de libertatea asta.

Dupa o viata traita sub dictonul lui Cosbuc, "o lupta-i viata deci te lupta", am ajuns sa simt oboseala, lipsa de energie vitala, lipsa de chef, depresia, intr-un cuvant. Nu stiu exact momentul cand s-a cuibarit desi am incercat sa retrasez posibile evenimente declansatoare. As putea sa zic ca intoarcerea din Argentina a fost un moment decisiv dar episoadele au existat aproape dintotdeauna. De la 10 ani cu siguranta.

La 10 ani inca mai credeam ca am o misiune salvatoare in lume, speram sa ma transform intr-o fiinta magica, sa nu devin adult, sa am super-puteri si sa salvez omenirea. In ziua in care am implinit cei 10 ani, data-limita, vazand ca nu se intampla nimic am fost lovita de o dezamagire,  o senzatie de neputinta si o tristete coplesitoare. Am refuzat sa mananc. Era prima depresie sau, poate, inteleg mai clar acum, prima constientizare infantila a mortii. Au urmat episoade, la 11 ani, unul de care imi amintesc clar pentru ca s-a soldat si cu prima vizita la un asa-numit psiholog. O doamna care i-a spus mamei ca ma rasfata prea mult, dupa ce mi-a facut teste Rorschach si un domn care i-a spus ca am IQ-ul peste medie si n-am ce cauta acolo. Au urmat episoade in adolescenta si apoi si mai tarziu dar ceva mai calme.

La depresie am inceput sa ma gandesc serios dupa intoarcerea din Argentina, cand am studiat mai atent si simptomele si manifestarile ei. Dar factorii declansatori au existat chiar si acolo, sub forma de conflicte, sau senzatia de singuratate desi asumata, de ''lup de stepa'', de "I'm a freak'', de neconcordanta cu lumea, de indaptabilitate, care s-a manifestat din copilarie, sub diverse forme.

Iata ca vroiam sa scriu 3 randuri despre motivele schimbarii mailului si am ajuns deja sa scriu despre atatea lucruri. Well, asta e, now you know me better, as I know myself better also.

Cu toate astea, stiu ca sunt un om vesel, sunt de fapt un amestec bizar de temperament melancolic-sangvin, cand rad, rad cu pofta si cu lacrimi (asta nu s-a mai intamplat de ceva vreme din pacate). Sunt la extreme, si-n tristete, si-n bucurie, sunt expansiva si intensa in toate directiile.

Cum ar zice Bjork, in unul din cele mai frumoase cantece ale ei:
http://www.azlyrics.com/lyrics/bjork/humanbehaviour.html

If you ever get close to a human
And human behavior
Be ready, be ready to get confused
And me and my hereafter
There's definitely, definitely, definitely no logic
To human behavior
But yet so, yet so irresistible
And me and my fear can
And there's no map uncertain

https://www.youtube.com/watch?v=KDbPYoaAiyc


O sa ma opresc aici, explicand de unde vine sursa inspiratiei pentru noul meu mail.
Vine de la florile de Patchouli.




Despre floarea asta magica am aflat urmatoarele, chiar acum, dand un search google:

Esenţa volatilă de patchouli – cuvânt originar din India – prin emisiile sale eterice, oferă posibilitatea de a ne proteja contra celor care ne fură energia din aură, intenţionat sau fără voia lor. Ne dăm seama că aroma de patchouli are un efect Yang asupra aurei, ceea ce ne duce la ideea că particulele sale eterice încărcate Yang, se combină pe stratul exterior al aurei întărind capacitatea energiei Yang de protecţie energetică. O aură sănătoasă este una care emite intens, iar aceasta ţine de energia tare, adică Yang, ce se comportă în jurul propriului câmp energetic întocmai ca un scut. În acelaşi timp, esenţa de patchouli ajută sistemul nervos să se conecteze mai bine cu sufletul, determinând o atitudine de altruism şi de ajutorare a semenilor pentru cei care intenţionează asemenea lucruri în viaţa lor.

Tot de pe net am aflat si ca:

Aroma exotică a uleiului esenţial de patchouli  considerat "parfumul hippy" vine din îndepărtata Indie, unde planta este cunsocută sub numele de "puchaput". Este considerat "parfumul hippy" deoarece în anii 60’ era folosit pentru a ascunde mirosul de marijuana.  

Utilizat în vrăji de dragoste, se crede că patchouli atrage oamenii împreună şi acţionează ca un afrodisiac puternic. Presărat pe bani şi adăugat în portmonee atrage banii.

Începând cu secolul XIX comercianţii puneau frunze de patchouli între şalurile de caşmir indiene pentru a proteja marfa de molii. Aroma puternică şi mirosul profund de mosc i-au dat acestei plante o aură de mister şi bogăţie. Istoria spune că uleiul esențial de patchouli se foloseşte în scopuri magice de câteva mii de ani.

În Orient, este utilizat în potpuriuri şi pliculeţe ce se aşează între rufe, pentru a ţine la distanţă ploşnitele şi păduchii.


Mi-am gasit chiar si un personaj magic, cu ocazia asta:
http://hero.wikia.com/wiki/Patchouli_Knowledge



Not bad, right?

Dar si cuvantul Patch are diverse insemnatati si simboluri, aici le-am enumerat pe cele cu care ma identific momentan:



small piece of material used to mend a tear or break, cover a hole, or strengthen a weak place.

piece of material used to cover or protect a wound, an injured part.



a dressing or covering applied to protect a wound or sore.



small piece, part, or section, especially that which differs from or contrasts with the whole.


to mend, cover, or strengthen with or as if with a patch.


to repair or restore, esp. in a hasty or makeshift way.


to make by joining patches or pieces together.
to settle or smooth over (a quarrel or difference).


 clown; fool.


So, I'm a fool trying to patch my wounds, to cover my holes, and strengthen my weak places, to make my contrasts join together in harmony, to settle and smooth over my internal quarrels.


Simbolistica numelui Luiza, este Luptător Faimos. Aștept sa devin faimoasa deci:)


























Friday 4 March 2016

Cutia cu resurse a Pandorei

Imblanzitorii de furii





Dedicat furiei


Astazi, un om cu un cutit in mana dreapta a trecut pe langa mine, in Piata Victoriei, vizibil nervos, urland ceva si apoi fugind. Mi-am dat seama ca urmareste pe cineva si am pus mana pe telefon sa sun la numarul de urgenta. In fata mea au aparut 2 tipe, pe una o cunosteam. Le-am salutat si le-am intrebat daca n-au observat si ele ca tipul alerga cu un cutit in mana. Au zis ca le-a parut ceva ciudat. Apoi una mi-a facut cunostinta cu cealalta si eu le-am zis ca trebuie sa sun la politie. Tipa care tocmai ma cunoscuse s-a lansat intr-o conversatie despre o brosa-martisor pe care o purta ca si cum ce se intampla era un fapt divers. Nu-mi venea sa cred despre ce vorbea. Il urmaream din ochi pe tipul cu cutit care se indepartase destul de tare, ii mai zaream insa haina crem-maro uda pe alocuri de parca ar fi stat intr-o balta. Intre timp am zarit cu coada ochiului doi politisti comunitari si le-am taiat calea sa le zic ce vazusem. Apoi a aparut din senin si ''urmaritul'', un tip mic de inaltime ce tipa si el, de frica. Cei doi comunitari s-au dus spre el, le-a zis ceva, apoi au luat-o pe urma tipului cu cutitul care se mai vedea undeva inspre Opera. M-am intors la doamnele cu care ma intalnisem (erau doamne) si le-am zis ca trebuie sa plec. Tipa cu brosa mi-a zis: ''Multumesc pentru lectia de civism!" M-am mirat a 2-a oara pentru ca vorbea foarte serios.

Nu-mi dau seama cat de serios era insa omul ala, daca era si beat (caci se cam clatina), daca era foarte furios.

Lately, m-am gandit mult la furie, la furia mea si a lumii in care traiesc. La ce ne provoaca si ne alimenteaza furiile: frustrarile, bolile, inadaptarea la realitate. Si la eforturile mele si ale altora de a fi calmi, binevoitori, amabili, de a urma o cale spirituala uneori, prin meditatie, yoga sau alte metode terapeutice.

Cand eram mica mi-am dorit mult timp sa devin vraci sau vindecator. Intre timp, se pare ca tot ce am reusit a fost sa devin bolnav. Unii spun ca e un proces absolut necesar pentru a putea fi vindecator.

Furia e emotia poate cea mai indelung prezenta in viata mea, inca din copilarie. E si prima care s-a ''materializat'' intr-o boala, legata fireste de fiere si ficat, hepatita ciudata (pentru ca nu s-a depistat nici un virus din cele cunoscute dar analizele erau foarte proaste) de la 11 ani.

Eu n-as numi furia o emotie negativa caci cred ca, atunci cand energia pe care o degaja poate fi canalizata spre scopurile potrivite, ea poate deveni foarte utila. Dar cum te poti imprieteni cu furia ta?


Ideea cutiei cu resurse a pornit de la un articol foarte echilibrat:

http://www.uniquetantra.com/spiritual-bypassing-godgodess-syndrom/

Si de la un mail pe care l-am scris si caruia i-au urmat cateva raspunsuri ale unor prieteni. M-am hotarat sa deschid un fel de cutie a Pandorei dar cu resurse, la care oricine sa poate participa prin contributii personale si oricine sa poate sa gaseasca inspiratie in momentele in care are nevoie.

Prin urmare, mai jos sunt cateva consideratii extrase din mailul meu si apoi contributiile celor care au dorit sa-mi raspunda. Fireste, fara nume:) Tema e deschisa asadar, astept in continuare contributii care pot fi direct postate pe blog.



Din fericire, cred, sunt departe de a fi un ''harmony junky'':P 

Din pacate pt. armonia mea dar din fericire pt. sinceritatea fata de mine insami:)

Ca sunt tare iritabila si lose my temper easily pare o trasatura de caracter greu de corectat.

Am undeva in mine un centru al furiei activat atat de bine inca din copilarie incat nu stiu cum sa sting vulcanul asta.

Am acceptat ca asa sunt poate si ca n-o sa pot sa schimb mare lucru dar lucrez totusi la asta.

As vrea sa fiu macar cat de eu insami pot fi, psihic si fizic. Adica eu insami, fara programele incastrate de cand sunt copil.

Oare cine as fi fost eu si cum as fi fost daca nu-mi rulau programele astea? Poate as fi o fiinta anosta, neinteresanta?

Poate as fi Zen si happy?

Who knows, we'll never know I guess:)




Mi-a plăcut articolul :)

Mi-am pus și eu niște întrebări, ca de exemplu: să trișezi ca să urci în vârf, mai are de-a face cu

spiritualitatea, se mai poate numi că ai urmat calea spirituală?

Mi-a plăcut la nebunie și expresia: „dissociation dressed in holy robes”.

Dar am niște întrebări și pentru tine.

Contează cine ai fi fost fără programele rulate din copilărie?

Sau contează cine ai devenit, în ciuda acestui vulcan aparent de nestins și a programelor, sau și mai

important, cine poți deveni?



Luiza draga,

eu cred ca mare parte din furia noastra tine de sindromul nostru de copii singuri, usor decalati fata de
comportamentele de grup din jur,  crescuti cand superprotectiv, cand descurajator de catre mame destul de castratoare si de catre tati absenti (sau la mine agresiv). La fel si dorinta de a fi one with all, de a ne gasi fratii si surorile, e tot un vis de copil singur.  Alb si negru, totul sau nimic, singur cuc sau one with all.

Cred ca avem o problema cu increderea in sine si de aici tot felul de frustrari si critici usturatoare fata de noi si fata de ceilalti si de proiectii ciudate etc.... Chiar ma gandeam in ultimele zile ca o explicatie psihologica, psihoterapeutica simpla (asta sau alta sau altele) poate fi mai eficienta decat tot felul de
constructii metafizico-mistico-holistico-newageiste. Ca in briciul lui Ockham: daca ai doua solutii dintre care una e simpla si una e complicata, cea simpla e preferabila.

Si tu, si eu si F, copii singuri, avem resurse de furie. Am putea sa incepem sa colectionam solutii
partiale, ca una totala nu prea cred ca exista :)

Excelent articolul. Are dreptate cu:

Excessive detachment ability; One-sided focus on positive thinking; Fear of anger and artificial kindness;

Neglect of emotions; Difficulty in setting limits; No interest in real psychotherapeutic work; An intellectual

intelligence that is far ahead of the emotional and moral intelligence; Focus on the absolute rather than

the relative and personal; Somewhat inflated ideas about their own cognitive level.

When we suppress our anger, and behave as though we are never really angry, we carry it within us like

a bleeding wound. Feelings of grief, shame, fear, loneliness, etc. are in similar fashion in bad standing

with many spiritual people.

When we experience pain and sadness, or a broken heart from a partner’s disrespect, the spiritual

bypass is to rise above it 
so that it no longer can be felt, rather than allowing ourselves 
to feel and

express the emotions that are there. According to Masters, at its worst, the result combines a lack of

connection to the body and the earth.

Cu non-dualismul nu mi se pare ca are dreptate, pentru ca non-dualismul nu este nici o sinteza hegeliana de topire intr-o pasta gri si indistincta a albului si negrului sau a binelui si raului si nici imbratisarea exclusiva a binelui si a gandirii pozitive (pentru ca atunci ar fi un fel de uni-dualism - ce caraghios suna).

Nondualismul mi se pare mai degraba acceptarea premisei de bun simt ca gandirea umana si categoriile de bine - rau ale gandirii umane nu definesc realitatea.

Te imbratisez draga mea si iti multumesc ca incetineala reactiilor mele nu te exaspereaza,

PS: Contributie la cutia cu solutii antirage&fury:

Eu fac de cateva zile incoace cateva exercitii simpatice de flexibilizare emotionala. Iar la final, cand imi pun energia in pometii obrajilor, adaug si tehnica Coué, spunand cu voce tare: Zi de zi, din  toate
punctele de vedere, imi este din ce in ce mai bine. Dar asa, ca un copil care se joaca, fara incrancenare, fara seriozitatea aia de adult pentru care lucrurile trebuie sa fie asa cum vrea el. Doar placerea jocului, fie ce-o fi.

Cred ca un om care se simte bine nu are cum sa fie furios :) Hai sa ne permitem sa ne simtim bine.
hehehee imi place consilierea asta psihologica reciproca :) As vrea sa ne mai jucam asa cat mai
mult.

a propos de adultii cu doi copii singuri in interior, nu cred ca pot reusi sa-l faca pe copilul celuilalt sa nu se mai simta singur. Si, crede-ma, am o experienta de peste 18 ani in privinta asta :))))  Asa cum zici si tu e o treaba individuala de asta-i mai greu. O tanti care face masaj polinezian ne-a comparat pe mine si pe F cu Hansel si Gretel care se tin de mana speriati, dar padurea nu mai exista.

Toti vrem sa fim iubiti, dar pana nu invatam sa ne iubim pe noi insine, oricat de mult am fi iubiti de ceilalti, umblam tot printr-o padure plina de pericole.

Aici cred ca e credinta de care zici. Insa partea asta cu iubirea naturala de sine e super dificila. Doamne, mi se pare aproape imposibil. Desi stiu ca m-ar ajuta sa decupez altfel realitatea din jurul meu si sa fac un colaj mai convenabil si poate mai adecvat la ce se intampla de fapt, in momentul in care trebuie de exemplu sa-mi insir calitatile sau sa spun eu sunt, eu pot...... ma simt ca si cum ar trebui sa ma dezbrac in pielea goala si sa ies la plimbare in piata publica. Sau mai simplu si mai plastic, ma simt ca un penis care-si pierde erectia (tot in public :))))))) E groaznic. Imi vine s-o iau la goana de frica, orice numai sa nu spun pe sleau ce am bun. E ca un nod de educatie gresita. Si de aici vin o multime de galme cu complicatii si disproportii aberante si tensionate eu-eu eu-ceilalti : asteptari nejustificate ca ceilalti sa spuna ce am bun  etc. etc. critici nejustificate fata de ei si fata de mine ...... toata gramada de tampenii,

care da, au nevoie de bypass pentru ca sunt drumuri inchise din start.

Luiza draga, sa nu uiti sa faci o cura de papadii.

Te imbratisez cu tot dragul si multumesc mult de consiliere.

Mai vreau,

PS Cred ca asta se potriveste foarte bine:

“Sarcina ta nu este sa cauti iubirea, ci doar sa cauti si sa gasesti toate barierele dinlauntrul tau pe care ti le-ai construit singur pentru a te feri de ea.”

Rumi



Mai la inceput cind citeam din carti budiste nu pricepeam de ce este mereu data exemplu furia. Mi se parea ca eu nu sunt furioasa, si mai mult decit atit..de ce tocmai pt calugarii budisti care par atit de calmi?!

In timp, tot sapind si cugetind mi-am dat seama ca este una dintre cele mai putin problematice si in acelasi timp frecvente emotii negative pe care toti o simtim mai mult sau mai putin.

Nu-mi prea vine sa dau sfaturi- poate de lene- poate pt ca nu ma mai simt indreptatita sa le dau.

In ceea ce ma priveste cred ca sa lucrez cu propria furie, onestiatate, integritate sau lipsa de integritate, generozitate sau meschinarie a devenit un fel de mod de viata...in care de multe ori esuez, uneori cred ca stiu ce am de facut si descopar ca habar nu am , etc. Totusi, e un lucru de unul singur in care toti sau toate lucrurile sunt doar oameni sau lucruri ajutatoare, dintre care unele se potrivesc mai bine cu ceea ce suntem la un moment dat si cu contextul.

Nu poti sa ajungi zen niciodata fara sa practici meditatia zen si fara sa intelegi ce este zenul. daca le faci corect incepi sa intelegi ca zen nu inseamna ca nu mai esti furioasa niciodata ci doar ca stii ceva mai bine ce sa faci atunci cind te infurii..si, da , incet , incet se reduce si furia dupa ani lungi de dedicata rabdare, cred..din ce am vazut la unii oameni.

ma uit pe articol; desi ideea de harmony junky nu-mi place intuitiv.....e parca o reactie la versiunea consumerista a meditatiei si altor lucruri la pachet ....



Cred ca e adevarat ce se spune despre idei care se nasc in acelasi timp din mai multe persoane, si avansam asa la nivel colectiv in awareness ul sau capacitatea de acceptare.
idei similare am avut si eu zilele trecute, sau mai degraba am reusit sa-mi identific furia si sa vad cum a ramas neexprimata. si ca pana acum am reusit sa o canalizez doar spre mine, atunci cand reuseam sa o exteriorizez.

asa ca acum incerc sa nu ma pun in situatii care ma uzeaza sau imi fac rau, desi e f tentant sa ma epuizez cu oameni indisponibili dar care cer ajutorul desi nu vor sa il primeasca. sau sa fumez, ceea ce am facut in ultima vreme, in timp ce imi dau seama exact de ce fac asta.

am citit si raspunsul la articolul pe care l-am trimis. eu cred ca depinde cum alegem sa folosim toate metodele astea de iesire din noi, sau aprofundare a noastra. si cred ca tu ai reusit sa te intelegi un pic mai bine prin ele, fara sa te minti sau sa te prefaci.

sunt si ele calatorii spre noi. yoga, autohipnoza, meditatia. manifestari a dorintei noastre sa fim mai bine si sa facem mai bine. deci e si asta un semn ca ne iubim, in toata furia si imperfectia noastra.

asta e o concluzie in care cred, imi place sa o cred pt ca asta inseamna ca si eu, la randul meu, ma iubesc.



Ceau Luiza,

Uite ca azi deschisesem mailul hotarata sa-ti raspund la celelalt mail, dar acum e prea tarziu :) asa ca iti raspund la amandoua acum.

In primul rand, inteleg foarte bine prin ce treci, pentru ca si eu am trecut si mai trec prin asta. senzatia ca in ciuda eforturilor mele (terapie, analiza personala, ateliere, citit, rugaciune, etc ) nu o sa mai ajung sa scap de vechile mele tipare sau sa mai progresez spiritual. Intr-adevar, si eu am avut f multa furie in mine. Si acum mai am uneori accese de...iritare mai degraba decat de furie, dar noa, cred ca e normal totusi sa mai avem si din astea. dar da, mai lucrez si la asta

Si eu din cate am inteles la mine, clar vine din copilarie. Eu nu reuseam sa o exprim in exterior, spre altii si atunci ma infuriam si ma "bateam" pe mine.

Cred ca furia aceea trebuie exprimata cumva, adica radacina furiei acelea. altfel nu scapi de ea. nu merge sa o potolesti, sa te calmezi. Eu eram furioasa pe maica-mea, era era cea posesiva si agatata de mine (ca si mama ta). La un moment dat si eu am facut asta, adica m-am rupt cu forta, am urlat la maica-mea, am spus tot ce aveam de spus, si ea, nu a mai vrut sa vorbeasca cu mine, m-am simtit groaznic, a fost horror :) dar cred ca uneori nu se poate altfel, adica cu binisorul sau pe cai ocolite, doar direct. si apoi dupa "curatenia" asta relatia noastra a devenit mai...normala, mai sanatoasa. Oricum, complet complet nu cred ca o sa se schimbe vreodata, dar atunci cand ne mai intarim noi, putem duce asta...

Oricum, cred ca pana nu lasam cu totul copilaria in urma, tiparele de atunci, ideile de cum ar fi fost daca, nu reusim sa ne rescriem viata si sa vedem cine suntem cu adevarat. Atunci cand ne-am intalnit noi, eu eram in plin proces de a face asta :) si inca continua. Nici eu nu am senzatia ca stiu in totalitate cine sunt cu adevarat, si eu mai tot descopar tipare vechi, lucruri care nu-mi plac la mine (ca judec, mandrie, sau tot felul de chestii de genul, desi poate nu pare) sau vad altfel lucrurile din urma. Acum sincer cea mai mare diferenta a facut-o pt mine de cand m-am apropiat de biserica si am gasit un parinte duhovnic bun care ma ajuta in acest proces si in drumul spre Dumnezeu, cred ca asta e de fapt cel mai important.

Singur e foarte greu sa faci asta, sa te schimbi...

Si da, cred ca se poate. dar cum ai spus si tu, e lectia rabdarii :) Trebuie foarte multa rabdare. Adica ani de zile.

Si eu inca invat lectia asta :)

Imi aduc aminte ce mi-a zis terapeuta o data, cred ca anul trecut, cand ii spuneam ca nu-mi vine sa cred ca m-am schimbat in unele chestii in care nu credeam ca o sa ma schimb vreodata (relatiile cu barbatii, relatia cu maica-mea, astea-s principalele :), si mi-a zis ca practic acum mai multi ani am sadit o samanta (cine sunt eu acum) si am udat-o in fiecare zi (cu lucru la mine, terapie, disciplina, etc)  si acum deodata am vazut ca am un copac in toata regula in curte. Cred ca asta faci si tu acum, anii acestia. Tot uzi la samanta aceea. O sa vezi ca o sa vina o zi cand o sa infloreasca. Are pamant bun :)




Nici nu ma asteptam sa fie altfel, dar si din articolul citit, calea spirituala si descoperirea de sine, nu sunt deloc usoare si presupun multa multa munca.

Din cate imi povestesti, mi se pare ca te vad putin fustrata in legatura cu furia din tine si totusi esti persoana cea mai calma, calda si deschisa pe care o cunosc. Adica tu, pentru mine, esti profesor....sa ma vezi pe mine cu nervii si alte cele. Dar dupa cum zicea si in articol, a ajunge sa-ti cunosti partea spirituala si sa-ti accepti sentimentele, necesita multa munca. Sunt convins ca aproape toti maestrii zen, au crescut si au fost influentati de diferiti oameni, au avut si ei diferite programe incastrate, dar cu timpul, rabdare, munca, au ajuns sa se dezvolte.

Adevarul ii, Luiza draga, ca eu nu stiu nici macar jumatate din cate cunosti tu despre lumea spirituala si cum sa te apropri de aceasta. Eu cred ca asa putin cate putin, in tine s-a adunat putina furie. Daca innabusi furia in tine, la un moment dat tot o sa izbucneasca. Poate ca cel mai bine ii sa o eliberezi, intr-un fel sau altul..

Legat de programele incastrate....sunt putine locuri unde am fi putut creste si sa nu avem un astfel de
programe...dar partea buna e ca ne putem detasa de ele.  Cu singurata am fi fost foarte happyyy. Pentru ca nu stiam altceva...asta ar fi fost o lume ideala...sa iubesti...sa iubesti oamenii, natura, totul...sa nu fie bani, sa nu dam obiectelor valoare (doar sentimentala), sa ne bucuram de tot ce ne inconjoara si sa fim recunoscatori

Legat de o lume ideala...astazi am vazut un clip cu un trib izolat care in care nu erau prea multe, dar aveau totul...se intretineau, aveau copii, radeau, munceau, dansau (probabil fumau mult :))) ).

....poate ai nevoie de un joint sau un pahar de vin  :P

La un moment dat am avut o discutie foarte interesanta cu o tipa care imi zicea ca alcoolul (faptul ca bei si te ametesti - starea de ameteala) scoate adevarata latura a omului, pentru ca atunci nu ai inhibitii, nu te prea intereseaza...de fapt faci ce vrei tu....dar bineinteles ca ii foarte subiectiva treaba..

Lou draga, eu cred ca tu esti pe drumul cel bun, ii doar o treapta pe care urci





Draga mea,

Uiti (ca si mine,de altfel, dar azi mi-am amintit, totusi :)) ca Dumnezeu e in toate, ca "el"e 
atat de inteligent, incat nu face nimic la intamplare si atat de mare ca poate crea un 
munte, un ocean..in minunatia formei lui,tu esti o fiinta care experimenteaza si nimic din 
tine sau din ce faci, nu e gresit, pentru ca, in intelepciunea divina nu exista  rau sau 
bine, prost sau destept, iritabil sau zen....gandeste-te la ce ti-e utila iritabilitatea, la ce ti-e 
util vulcanul, care e planul inteligent al divinului din tine....daca ai fi zen, n-ar mai fi nevoie 
sa fii pe pamant, decat ca un invatator spiritual sau ca intemeietor a unei noi vieti pe 
Terra...asta iti spune sufletul meu, nu mintea mea....

Cel mai bun lucru pe care il poti face este sa te conectezi la Sursa-practic toate cate ti se intampla au acelasi scop!

Te imbratisez cu mult drag!




Ce dragut ca imi scrii despre asta intr-o zi in care eu am fost chiar foarte Zen :)) in ciuda durerii super iritante de dinti. Poate iti amintesti ca urma sa imi pun aparat dentar. I finally got it acum 6 saptamani si azi am avut prima ajustare care a durut mai tare ca atunci cand mi l-au pus. Anyway, enough about me :)
Nu ma mir ca esti iritata cand esti inconjurata de factori iritanti! Stiu ca tu vrei sa te duci direct la cauza si sa devii Zen forever and ever apasand pe un buton, dar lucrurile rar fuctioneaza asa. Ca indivizi suntem programati sa raspundem la mediu, la stimulii exteriori. So, daca nu putem schimba programul deocamdata putem sa schimbam mediul... Sau sa ne cream un spatiu din care eliminam stimulii iritanti.
Anyway, citindu-te parea ca esti in razboi cu tine pentru ca nu te poti relaxa oricat ai medita! You must admit ca daca vezi lucrurile asa toata scena e super hilara. So, poate ca secretul este sa fii blanda cu tine si sa lasi lucrurile sa curga. Esti apa, normal ca furtunile te vor bantui din cand in cand. Dar ele sunt trecatoare like everything else. So, te irita multe chestii! Nu e bai! Dupa iritare vine si relaxarea eventually. Ce vreau sa zic este ca eu una am decis sa embrace it all. Si durerea de dinti si iritatrea si frigul si durerile articulare etc. La fel cum I embrace copacii dezfrunziti, mersul la concerte, un smoothie de dimineata dupa sex etc. Adica both sides of the coin... Ca asta e lumea in care traim - plina cu de toate. Si iritare si exaltare :))).
Nah gata, te las sa dormi...in pace!
Much love and light,
moi






Sunt multe intrebari, emotii, ganduri, sperante, vise, preocupari......pt unele e nevoie de o analiza mai profunda, de timp, de mai multa rabdare, pt altele de actiune si perseverenta, munca, uneori ai nevoie sa accepti mai mult alteori ai nevoie sa te confrunti, sa te lupti, sa te agati, sa nu ti dai drumul.... toate astea si intotdeauna cu doua sau mai multe ingrediente speciale, aproape magice insa foarte reale....blandete si iubire. Poti fi alfa cum ai fost inainte de toate programele inregistrate....in primul rand, ramai cu tine, si porneste in calatoria ta......du-te in acel loc in care o gasesti pe acea Luiza mica, fericita, zambitoare, multumita si bucuroasa de fiecare fluture, floare, raza de soare si las o sa te duca in lumea ei, in lumea in care se simtea in siguranta, se simtea iubita, se simtea libera.......numele atelierului era fara coincidenta "Intalniri" si nu "Intalnire"......intalneste-te cu sursa ta curata, asa cum a fost la inceput, cu ceea ce exista in tine insa este prafuit, acoperit, ascuns....ofera-ti, ofera-ti, ofera-ti.....vei gasi pacea atunci cand iti oferi pacea....e de lucru si nu e usor....dar e posibil si merita tot efortul!
legat de furie.....da, face ravagii dc o pastrezi acolo....las-o sa iasa, gaseste un mod safe si elibereaza-te....

iti urez multe intalniri, multe multe in care...sa-ti oferi si sa-ti oferi si sa-ti oferi...nimeni altcineva nu poate face lucrul acesta decat noi insine!

experiente inedite si frumoase!





Si cateva concluzii personale:



Cred ca probabil undeva in mintea sa de copil, copilul simte ca i se ia ceva, ca undeva ceva e unfair.

Si mi-am dat seama ca ce conteaza e ce am devenit sau pot deveni, nu ce as fi putut fi fara programale rulate si furie. Varianta aia de fapt nu exista:)

Eu cred ca furia trebuie s-o acceptam, imbratisam, imblanzim si s-o utilizam pentru chestii faine:)

Imblanzitori de furii:P

Furia tine, in cazul nostru, de singuratatea copilului pe care il purtam in noi si da, o explicatie psihologica e mult mai de bun simt, in cazul asta. Oare cand doi adulti cu 2 copii singuri in interior se intalnesc, reusesc sa-si faca copiii sa nu se mai simta singuri?

Nu cred ca asta ar fi solutia corecta. Cel mai frumos mi s-ar parea sa ajunga sa lucreze cu copilul lor interior ca acesta sa nu se mai simta singur si astfel cand va cunoaste alt copil, se vor uni la joaca si voie buna, fara spectrul singuratatii aflat undeva in fundal, perpetuu, ca o umbra.