Dedicat celor
tacuti
Azi m-am reintors in casa din care proprietarul (cu
care impart apartamentul) m-a dat afara acum 5 zile. Omul asta singur si
plictisit de moarte, cu care impart si putinul aer ramas dupa ce fumul pe care il
exhala in permanenta si-a gasit locul in pereti, in asternuturile patului, in
hainele si plamanii mei, m-a intrebat cu ranjetul tipic, ipocrit, pe buze, ca
si cum nu s-ar fi intamplat nimic: “Cum a fost in excursie?”
Excursia a fost in Timisoara, in casa prietenei mele,
Alina. Azi-dimineata, in fata garii (intamplator de acolo trebuia sa iau
Expresul), asteptand autobuzul, cu rucsacul in spate, aratam insa exact ca si
cand as fi venit din excursie.
Acum imi caut alta chirie, desi abia m-am mutat aici (de
o luna jumate), desi mi-e groaza sa-mi mut iara lucrurile, sa impachetez si sa
despachetez. Chiar in seara in care mi-a zis sa plec, reusisem, lipind postere,
sa-mi ‘’imprietenesc’’ putin spatiul absurd al camerei mici, cu peretii pictati
in roz tipator, ca in casele de la sat, cu tablourile mamei, tatalui, al lui
insusi agatate pe pereti, privind cu zambete insistente in intimitatea mea. Nu-i
un om rau dar are deviatiile lui.
In prima zi cand am facut dus in casa, m-am trezit
privita prin gaura cheii de la baie. Usa are geam, asadar, nu si-a dat seama ca
si eu il vad de pe partea opusa. Am preferat sa nu-i reprosez nimic, sa pastrez
tacerea, ca sa nu-l fac sa se simta jenat. Am indesat in gaura cheii destula
hartie cat sa nu se mai vada nimic.
Am tacut si cand chiuveta din bucatarie colcaia zilnic
de resturi de mancare nespalate, in general grasimi, aceleasi care se intind si
pe restul chiuvetei si uneori pe vesela. El s-a minunat zilnic de sucurile mele
ciudate si de ‘’ierburile’’ pe care le mananc, de faptul ca am ales sa aspir in
toata casa si nu doar in camera mea. Eu am tacut la vederea carnii, a mirosului
de fript, al jegului acumulat zi de zi, la auzul sforaiturilor puternice,
matinale, care razbat brav din camera a carei usa e vesnic deschisa. Aproape
vesnic e deschis si televizorul, uneori si noaptea. Iesind din camera narile ma
ustura invariabil la ciocnirea cu fumul ce sa raspandeste pe hol, in tot
spatiul. Am deschis geamul cat mai mult si am inchis gura in continuare.
Cand eram mica, eram atat de timida si tacuta incat
mama ma ajuta sa-mi fac prieteni. Nu initiam niciodata singura un dialog,
vorbeam rar si putin cu alti oameni. Pare surprinzator pentru cei care m-au
cunoscut in anii facultatii si dupa, ca pe o ‘’popularity queen’’:P O fiinta vesela, care aborda usor pe oricine,
oriunde, care impartea cu usurinta zambete si idei. Dar asta e adevarul.
Sunt
sociabila pentru ca imi plac oamenii si mi-am infrant timiditatea din dorinta
de a cunoaste mai bine natura umana, lucru posibil doar daca esti un bun
antropolog, adica mergand pe ‘’teren’’ si facand observatie participativa.
Relatiile mele cu umanitatea au fost din cele mai
variate, mergand de la timiditate, frica, observatie, la dezamagire, tristeti,
iluzii, asteptari, identificari, spre acceptare, identificare, comunicare mai
mult sau mai putin eficienta, amuzament, empatie, regasire, oboseala, epuizare,
retragere, solidaritate si solitaritate.
Tot in copilarie, imi doream sa fiu Neghinita, un
personaj de basm care era atat de mic incat putea intra in urechile oamenilor
si citi gandurile. Asta din dorinta de a sti mai ales ce gandesc ceilalti despre
mine, din obsesia ca ei sa nu aiba ganduri necorespunzatoare, pareri false.
https://www.youtube.com/watch?v=89E0lfDEXuE
Intre timp, parerile celorlalti au inceput sa fie mai
putin importante. Am decis ca ce-i important e sa ramai onest si sincer cu tine
insuti, orice ar crede cei din jur despre tine. Sa te respecti si sa respecti.
Sa fii lucid.
Dar, vorba lui Camil
Petrescu: „Cata luciditate, (…) atata drama”, sugerand faptul ca pe masura ce acumulam cunostinte
si evoluam ca si oameni suntem mai predispusi la a gasi intrebari al caror
raspuns nu se poate gasi in exterior si, in acelasi timp, suntem mai
susceptibili unei drame generate de propria neputinta.
M-am intrebat adeseori cine si ce as fi fost daca azi
am mai trai inca in comunism? As fi tacut sau as fi vorbit? As fi vorbit in
fata microfonului Europei Libere, sau in camerele Securitatii? Securist,
delator, muncitor supus si fara idei, lider de sindicat, scriitor proletcultist
sau dizident? Cum as fi putut ramane sincera fata de mine insami intr-un astfel
de sistem?
Mama mi-a luat timiditatea ca pe un semn de neintegrare
sociala grava. Prin urmare, imi spunea mereu ca-s bleaga si ca ‘’o sa ma calce
altii in picioare”. In vremea copilariei mele ea era foarte verbala fata de
lucrurile care o nemultumeau si de multe ori am simtit ca vreau sa fug de langa
ea, cand, in public, incepea sa vocifereze, scandalizata de ceva. Atunci o
percepeam ca ridicola.
Cumva se pare ca am reusit sa ma autosabotez pentru
a-mi asculta mama cat mai bine am putut caci de cand ma stiu, in tot ce fac,
evit sa creez conflicte, sa-i fac pe ceilalti sa sufere, sa supar pe cineva. De
multe ori, lasandu-mi dorintele si nevoile in plan secund, nu insa si valorile.
Am putut intotdeauna vorbi deschis cand am sesizat ceva injust fata de ceilalti.
Nu inteleg de ce e mult mai greu sa fac asta cand vine vorba de mine.
In ultimii ani am inceput insa sa-mi afirm
nemultumirile in diverse spatii si locuri, la doctor cand serviciile sunt de
proasta calitate, la job, la cumparaturi, la cozi, in orice comunicari
interumane in care am simtit lipsa de respect. Am ajuns intr-un fel sa fiu mama
pe care o vedeam ridicola.
Rezultatul? Am inceput sa fiu perceputa ca o natura conflictiva,
chiar agresiva.
Sunt cu siguranta o personalitate dificila, comunic
uneori trunchiat sau agresiv, imi cunosc asperitatile si devierile pasiv-agresive dar n-as putea zice ca-mi
prieste atmosfera conflictuala sau ca imi place sa creez conflicte. Conflictul
nu ma defineste. In mod paradoxal chiar, cautarea mea de-o viata este gasirea
unui spatiu de liniste si pace.
Mama mai spunea ceva, ca tac cand n-ar trebui si
vorbesc cand nu trebuie. Probabil avea dreptate. In familia mea, figura care
m-a inspirat intotdeauna a fost bunica mea. Ea vorbea foarte putin dar mesajul
ei era intotdeauna puternic si elocvent.
Am descoperit recent alte doua femei care m-au inspirat, femei care au ales sa vorbeasca. Sper ca intr-o zi sa am curajul si forta lor si a bunicii mele.
Am descoperit recent alte doua femei care m-au inspirat, femei care au ales sa vorbeasca. Sper ca intr-o zi sa am curajul si forta lor si a bunicii mele.
Intr-adevar, vietile
noastre se apropie de sfarsit cand incepem sa pastram tacerea fata de lucruri
care conteaza. Ramane de definit pentru fiecare care anume sunt lucrurile care conteaza.
Lizzie
Velasquez
https://www.youtube.com/watch?v=c62Aqdlzvqk
Lizz
Muray
2 comments:
Mi se par tot mai bune articolele tale.
Simt deschidere, sinceritate și mai ales un plus de maturitate.
Ține-o tot așa, dragă.
Ursica
Multumesc.Cred ca asa e:)
Post a Comment