Sunday 24 July 2016

Te cunosc de undeva?



Dedicat tuturor

The only real “you” is the one that comes and goes, manifests and withdraws itself eternally in and as every conscious being. For “you” is the universe looking at itself from billions of points of view, points that come and go so that the vision is forever new. 


Allan Watts
 


Ceva din figura mea iti aminteste ceva familiar, o prietena, o ruda, o colega.
Da, ma cunosti, desi acum are loc prima noastra intalnire fizica constienta.

Ne-am intalnit sub mii de forme, dintotdeauna, in toate locurile.
Eu sunt tu, te recunosti in mine.
Sunt arhetipul universal.
Sunt vasul ce contine informatia universala.

Sunt rezultatul infinitelor interactiuni zilnice intre toate elementele mediului ce apartin acestui univers.
Sunt universul, sunt tu, sunt toti si tot ce exista dintotdeauna.
Sunt aici, sunt peste tot, mereu.
Sunt fata si spatele, capul, picioarele, mainile, frunzele, parul, iarba, piatra, vantul, apa, pamantul.

Acesta e Acela
Si Eu sunt Acela
Si Tu esti Acela
Si la fel e Acesta
Si El este Acela
Si Ea este Acela
Si Acesta e Acesta
Si Acela-i Acela. 

(din cantecul the Bard and the Harper, inregistrat de James Broughton si Joel Andrews, California, 1965)

This is It
and I am It
and You are It
and so is That
and He is It
and She is It
and It is It
and That is That




Am crescut intr-o familie in care o mama chinuita de propria-i soarta, sa zicem, s-a chinuit, in plus, sa ma creasca cum a stiut mai bine. Am evoluat asa cum m-a modelat societatea, ca pe o fiinta individuala, unica si diferita de toti ceilalti membri ai ei, o mica zeitate speciala si separata de rest, al carei rost e ‘’sa faca ceva pe lumea asta’’. Dar care trebuie sa apartina societatii celorlalti indivizi la fel de unici si separati. 

Ca sa apartii ti se spune ca trebuie sa urmezi regulile pe care indivizii le-au stabilit de comun acord. Trebuie sa accepti masuratoarea timpului si a spatiului, culorile, impartirea lumii in parti cu viata si fara viata, a celor cu viata, in inferioare (plante, animale, insect etc) si superioare (omul) si a omenirii in rase, tari, religii.

Trebuie sa te porti conform unor reguli de bun-simt general acceptate in zona cultural - geografica unde te-ai nascut.
Trebuie sa mergi la scoala pentru a fi educat si a deveni destept, pentru ca apoi sa obtii succesul in viata, un fel de ‘’loc’’ al tau si doar al tau, in ordinea aceasta a lucrurilor stabilite de societate.

Un timp am urmat exact ce mi-a impus sau propus societatea, am urmarit modele, am imitat adultii si copiii din jurul meu. Am devenit elevul premiant tocilar pana in clasa a 8-a, cu coronita penibila la serbarea de final de an, la fel de penibila, bursiera-smart in liceu care stie sa se si distreze la concerte punk in timp ce invata, bursiera-smart si la facultate care termina fara restante si cu nopti nedormite alternativ intre examene si party-uri drumandbass.

Masterul a inceput la fel de promitator, a continuat in Franta si a esuat la final, fara dizertatie la care am renuntat, scarbita de lipsa de sens a sistemului romanesc de educatie. Prima actiune de dizobedienta reala, lecturile anarhiste din liceu nu se pun, caci nu s-au tradus in actiuni.

Al doilea ‘’esec’’ glorios s-a prefigurat cand am renuntat la Bursa Guvernului Francez obtinuta cu brio.  
Invat sa renunt in stil mare, renunt pur si simplu la bursa, fara sa pot sa gasesc o facultate care sa ma accepte la studii de master in Franta.
Renunt totodata si la asigurarile de sanatate, pierdute odata cu calitatea de student. Le voi relua peste 7 ani, ca angajat, pentru prima oara, cu carte de munca, dupa ani de muncit ca si colaborator.
Incep sa lucrez intr-o asociatie culturala, incerc sa apartin imaginii normale a societatii, timp de 2 ani. Dar clachez, de fapt vreau sa fiu libera sa fac lucrurile pe care vreau eu sa le fac, cand vreau eu.

Dizobedienta sociala ascunsa sub titlul de free-lance pe care mi-l iau ca sa-i linistesc pe cei ce ma cunosc sau urmeaza sa ma cunoasca, functioneaza bine. Suna bine si nu pune probleme. Lumea crede ca ma descurc pentru ca pare mereu ca vin si plec de undeva. De obicei cu un mare rucsac in spate.

Calatoresc si consum toate resursele financiare acumulate in ultimii ani. Invat si ma dezvolt, cunosc oameni, iubesc, sufar, ma transform, ma identific, ma delimitez, subsist, rezist.
Incerc sa ma indrept spre o noua scoala, cea de cinema documentar, inainte sa simt ca ma fragmentez prea tare in multe directii.  
Plec sa lucrez voluntar cu copiii de pe alt continent. Invat valoarea adevaratei educatii, cea deschisa spre gandirea critica si experiment, experienta.

Nu mai am chef sa raspund societatii in termenii pe care ea ii accepta si intelege. Uneori le spun curiosilor ca nu fac nimic, ca nu ma ocup cu nimic. Calatoresc, sunt nomada, atat in afara tarii cat si in tara, traiesc fara casa. Oamenii ma admira, sau se socheaza, dupa cum sunt inclinati, multora le pare boema viata mea. Le povestesc de oboseala, ma simt lipsita de siguranta zilei de maine, dezradacinata, fragmentata si imprastiata. Definitia mea pentru nomadism se apropie de precarism aka precaritate.

Mama ma preseaza sa-mi gasesc ‘’locul’’ in lume, ‘’rostul’’, un barbat-print care sa ma iubeasca vesnic, sa ma protejeze si sa ma sustina sau un tata care a renuntat din start la rolul de tata, un loc de munca care sa produca o pensie, un Sens pe care sa-l poata inteleaga si accepta ea si societatea din care face parte. Un sens caut si eu. Dar intr-o alta directie, total imateriala.

Oamenii ma intreaba daca sunt fericita. N-am crezut in fericire mult timp, parea un concept abstract si sec. Am crezut intotdeauna in nevoia de a produce sens, indiferent daca ce rezulta te face fericit sau nu.
Incep insa sa ma gandesc serios ca poate e mai important sa fii fericit cu orice pret, chiar fara sa aiba sens. Ca atunci cand dansezi fara sa mai poti sa te opresti, cand ritmul pare ca vine din corpul tau si nu de undeva din afara, creat de manuirea unor instrumente.
 
Am crezut si in importanta de a face lucrurile independent, de a avea un sens al tau, propriu, mai mult decat unul pe care sa-l inteleaga societatea. Am inteles ca independenta e o iluzie, o utopie nenecesara. I Did It My Way m-a tinut departe de orice grupuri, secte, asociatii, cercetasii, si alte forme organizat-umane in care se impuneau reguli comune dar pana si de grupurile de activisti, psy-people sau rainbow-family people pe care le-am frecventat orbitand la limita dintre a fi in sau a fi out. Am testat yoga, fara a deveni practicanta, la fel cum am protestat, din solidaritate, fara insa a deveni protestatara.

Cu toate astea nu am ajuns un eremit solitar in cautarea sensului primordial al lumii. Mi-au placut intodeauna oamenii, animalele, natura, mi-am dorit sa comunic mereu ceva mediului meu, sa contribui chiar daca mai mult informational si imaterial, catre ce am inceput sa vad ca pe o evolutie prin vesnica transformare a lumii vii, a mea, a intregului univers. Aristotel ne amintea ca scopul actiunii este intotdeauna contemplatia-a cunoaste si a fi mai curand decat a cauta si a deveni.

Acum 2 ani am facut un exercitiu in care trebuia sa imi imaginez ca vad in ochii partenerului meu de workshop, complet aleator ales, viitorul destinului meu.
Ce vedeam erau siluetele celorlalti care participau la exercitiu, caci eram mai multi, si silueta mea in centru inconjurata de aceste siluete. Mi-am reamintit ce intelesesem deja, ca independenta mea e de fapt interconectivitate cu toti ceilalti.

Conectivitate, conexiune, food connection, fire connection, music connection, love connection, information connection. Corelativitate. Dar si conexiune si congruenta cu sine.

Alan Watts, un nene intelept care scria inainte ca eu sa ma nasc despre necesitatea de a avea intuitia clara a unei viziuni corelative spunea ca gratie acesteia putem vedea ca opusii expliciti sunt niste aliati impliciti- corelativi in sensul ca merg impreuna unul cu altul si nu pot exista separati. Acesta iar nu disparitia diferentelor intr-un continuum al supremei indistinctii, este unitatea metafizica subiacenta a lumii. Caci aceasta unitate nu este pur si simplu un unu ca termen opus multiplicitatii, atat timp cat acestia sunt doi termini polari. De aceea, filosofia Vedanta se refera la unitatea sau inseparabilitatea lui unu si a multiplului ca la ‘’non-dualitate’’ (advaita) pentru a o distinge de simpla uniformitate.

N-am fost niciodata curioasa sa ajung neaparat in India desi toata lumea imi spune ca arat ca o indianca si uneori chiar sunt confundata cu una, chiar si de catre indieni din India.
Nu m-am simtit direct atrasa de taramurile Indiei, ba chiar usor distrasa vazand valul de interes occidental fata de exotismul indian.

Muzical, m-am regasit mereu in ritmurile africane, nord-indiene si amer-indiene, orientale dar dinspre partea persana, araba, turca. Si din punct de vedere socio-cultural m-am reperat mai mult in astfel de zone geografice. Muzica indiana m-a fascinat si ea dar doar ca fenomen cultural, nu si social.

Intr-o zi am fost sa platesc un impozit fiscal pentru mama. Erau acolo oameni ca si mine dar pe care i-am perceput in primele 10 minute ca pe niste fiinte de pe alta planeta, mai ales barbatii cu burti umflate, incredibile, care fac parte din exact aceeasi specie umanoida ca si mine. Eu si ei, si burtile lor si toate obiceiurile noastre suntem una si acelasi lucru, cu totii suntem impreuna Universul, Dumnezeu, Absolutul, Natura, Esenta, Sinele, Substanta, Spatiul, Eterul, Mentalul, Infinitul, Energia, Vidul, Unul, Multiplul,Tao si cum o mai fi toate denumirile. Am tot incercat sa simt asta, vreo ora. A fost greu.

Cum sa depasim senzatia de a fi izolati de ceea ce ne este ‘’diferit’’, de a fi un simplu organism azvarlit intr-o lume unde este inevitabil sa traim in competitie si conflict cu aproape fiecare ‘’obiect’’ pe care il intalnim?

Dar eu ma definesc pe mine cu ajutorul tau, burtos cu alura de gangster-mafiot local. Ma cunosc pe mine doar in contrast cu ‘’alteritatea”, nu conteaza daca eu consider ‘’alteritatea’’ ca fiindu-mi inferioara sau superioara pe scara valorilor.

Faptul ca eu sunt eu merge mana-n mana cu faptul ca tu esti tu. In cuvintele unui mare rabin din traditia hassidica: “ Eu sunt eu pentru ca tu esti tu, iar daca tu esti tu pentru ca eu sunt eu, atunci eu nu sunt eu, iar tu nu esti tu.” In schimb, suntem amandoi un spatiu comun intre ceea ce Martin Buber a numit Eu-si-Tu si Eu-si-El- insusi  magnetul asezat intre poli, intre eu insumi si tot ceea ce este perceput ca diferit.  Fiecare ‘’acesta” merge impreuna cu fiecare “acela”. Fara altul tu nu existi, fara altundeva nu exista aici, asa ca, in acest sens, tu esti celalalt iar aici este acolo. Singurul ‘’tu’’ adevarat este cel care vine si pleaca, manifestandu-se si ascunzandu-se perpetuu in si sub forma fiecarei fiinte vii. Pentru ca ‘’tu’’ esti universul care se priveste pe sine din miliarde de puncte de vedere, puncte care apar si dispar, astfel ca perspectiva este mereu noua. (Alan Watts)

Sunt Tu. Suntem cu totii, cu tot, cu orice putem percepe si cu tot ce nu putem inca percepe prin simturile noastre, acelasi, aceeiasi, aceeasi. Limbajul ne limiteaza, ne imparte, desparte, fragmenteaza, eticheteaza ca si invelisul nostru fizic extern, ca si pielea si trasaturile noastre.

Luizind. Luminand. Dansand. Mancand. Inflorind. Respirand. Murind. Iubind. Nascand. Creand. Muzicind.Cunoscand. Morphism.

Traim in mit permanent. Eu sunt arhetipul a tot ce cunosti despre tine, despre tot, despre univers. 

Da. Ma cunosti.




(Hi) story- Am un selfie deci exist



Dedicat celor care construiesc istorie



Oamenii se fotografiaza peste tot, dintr-o nevoie parca tot mai urgenta de a-si dovedi siesi ca exista. Fotografia, devenita cel mai adesea selfie devine proba existentei lor fizice in acel loc, in spatiu si implicit in timp, in memoria colectiva, prin impartasirea fotografiei cu ceilalti.



O alta dovada a existentei este afirmarea unei credinte, cu sau fara sens. Dar afirmatie sa fie si sa poata fi vizibila in ochii celorlalti. Asa pare sa fi aparut moda tricourilor cu afirmatii. 
De la simple cuvinte gen LOVE, HAPPY, pana la propozitii complete, mai mult sau mai putin imperative, aflam ca persoana care poarta tricoul crede despre sine ca e BORN TO BE FREE, ca e de parere ca I LOVE YOU BUT I HATE YOU, ca BOYS LIE si altele.  

Afirmatiile isi pierd sensul, devin truisme. Unele mesaje, oricat de pozitive ar fi, par sa fie acolo pentru a ne aminti de ceva ce uitam de obicei si ar putea fi educat printr-un simplu tricou, ca si cum, faptul de a vedea scris BE NICE TO OTHERS, ne va face automat sa ne comportam conform.



Ambele fenomene sociale par sa se fi nascut din necesitatea de confirmare de sine, de auto-afirmare si delimitare a unicitatii si valorilor proprii. Cumva, vrem sa ne asiguram, ca our personal history is unique.
Cu totii ne dorim un (Hi)story, o poveste unica, mareata chiar, care sa ne faca speciali, unici, remarcabili.
Interesant e ca, lingvistic, history sau story poate insemna fictiune, mit, legenda dar si ‘’recital of true events’’, "relation of incidents" (true or false), informatie, adevar, realitate.



Asadar, daca povestea nu exista sau nu-i atat de mareata cum am vrea, o putem construi din selfies postate pe retelele sociale si tricouri cu mesaje inspirationale. Vrem sa fim unici si sa putem atrage, prin semnalele astfel transmise, oameni ca noi, speciali si unici. Cel mai adesea ne grupam prieteniile conform unor afinitati clare si transcendem cu greu cercurile personale bine delimitate. 



Dar, asa cum ne povesteste celebra naratoare Elif Shafak in Politica fictiunii, politica identitatii este periculoasa, ne restrange in cercuri cunoscute si facile, nu ne permite sa depăşim graniţele culturale, sa acceptăm diferite experienţe, sa simţim ceea ce simt şi alţii, CEILALTI, cei diferiti de noi dar totusi atat de aceiasi.