Monday 16 June 2008

credits: Benedek Levente


ASFALT TANGO


Dedicata tarii mele


Traiesc intr-o tara

Intr-un oras

In care inca mai gasesc desene cu creta pe asfalt

Copiii saraci si copiii tiganilor isi mai amintesc sa deseneze

Ceilalti sunt ocupati cu Counterstrike si celulare

Inca mai vad domni cu pantaloni calcati la dunga

Care fac pipi la colt de strada, langa burlan

In plina zi

Pipi se scurge tot pe asfalt

Si pe trotuar poti urca cu masina

Daca pe ea scrie

Baneasa Residencies

Si poti bloca chiar spatiul unde

Pietonii asteapta sa se faca verde

Asfalt cu desene de creta

Asfalt cu pipi proaspat

Asfalt cu masini parcate neregulamentar

Asta e tara mea

Tara ta cum e?

Monday 24 March 2008

Hercule meets Emil Racovita


Dedicate celor care zambesc

Sunt la Biblioteca Institutului Francez. Fac revista presei, cu un teanc de ziare in fata. Vis-a vis, un tata si fiul sau cu handicap, probabil are cam varsta mea. De cum a venit mi-a aruncat o privire lunga si din cand in cand se tot intoarce spre mine si ma priveste. Nu-i tocmai o fata respingatoare, desi asimetrica, are ceva simpatic, dar ranjeste bizar. Oscilez intre a-i ignora privirea si a-l privi cu coada ochiului. Intr-un final tatal si fiul se pregatesc de plecare. Ma uit in urma lui pe culoar si brusc il vad facand cale intoarsa. Se aprope rapid de mine si imi lasa pe masa un biletel pe care scrie HERCULE. Zambeste larg si fuge.
Astept la Xerox cu foile in mana. Pe scari coboara o batrana frumoasa si inca cocheta. M-a rugat zambind s-o las sa-si xeroxeze cuponul de pensie inaintea mea. Se grabea iar eu aveam un teanc de foi. Are un aer tare simpatic. Mi-am amintit ca i-am vazut figura undeva. Intr-un film. Un film in care a murit.

In sala de cinema, domnul Mare-Actor, cu figura aspra si burta revarsata, isi intreaba nevasta "Cine-i Beowulf asta?" O domnisoara se apropie si-l roaga timid sa-i dea un autograf. Ii spune cu mandrie in glas ca si ea e acum la actorie, anul doi. O alta domnisoara vine din spate si cere si ea, emotionata vizibil, un autograf. Ii povesteste domnului Mare-Actor cat de tare i-a placut ultima piesa de la National in care l-a vazut. Domnul Mare-Actor inghite laudele ca pe gogosi calde si semneaza din ce in e mai sictirit.
In parcarea din spatele teatrului o gasca de copii galagiosi par sa se joace. Ma uit mai atent si observ ca e un contest de sarituri, peste un postament din ciment destul de inalt. Saritura la cal din gimnastica, adaptata urban. Ma gandesc la pielea palmelor zdrelita in contact cu cimentul pentru a creea un punct efemer de sprijin, la mijlocul zborului. Unii din copii sunt doar in maieuri si pantaloni scurti, e si unul in camasa cadrilata, majoritatea au frezele crestoase atat de la moda. Pare o scena dintr-un film sud-american. Mi-e dor de “ratele si vanatorii” si “fete –filme”. Nu gasesc pe nimeni care sa se mai joace asta. Si imi dau seama ca n-am mai vazut nici un copil jucandu-se “elastic” sau “tancus” prin fata blocurilor.
Femeia din pacarea de la teatru, cu fata negricioasa de mizerie, arata ca o papuasa, si-si taraste cu greu dupa ea un picior. Ca toti oamenii fara adapost e imbracata gros, inca are o pufoiaca de iarna murdara. Priveste spre postamentul de ciment caruia nu i-ai putea acorda un rol cert, parte din constructiile urbane de neinteles pe langa care trecem zilnic fara ca macar sa ne punem intrebarea la ce folosesc sau pentru ce au fost cladite. Peste cimentul gri, un tag urat, cu spray mov, PNL si trei inimioare. N-as fi ghicit nicodata ca in spate exista o usita, un lacat, si ca femeia isi tine hainele ascunse in constructia din ciment a parcarii in care isi petrece ziua. Azi a scos totul afara ca din lada de zestre, la aerisit sau sortat si mi-a sarit in ochi o plapuma roz. Seamana cu cea rosie-stacojie a omului fara adapost de vis- a- vis cu Casa Arhitectilor. Plapuma stacojie, perna oranj murdar si langa un scaun are a fost candva albastru, rupt, intr-o rana, rezemat de zid. Deasupra, o copertina galbena tine loc de acoperis.
Masina albastru–inchis, B 15 MIF, Dacie veche paraginita dar care servea drept casa pentru cel putin 4 persoane. Inauntru, stranse tot felul de boarfe, cativa amarati, femei si barbati, se adunau seara in jurul masinii, casa si depozit in acelasi timp. Acum cateva saptamani trecand pe langa masina am vazut doi barbati cu parul alb si cate o carja fiecare, unul pe scaunul din fata al masinii, celalalt se sprijinea de caroserie. Pe jos sticle de bere din plastic, din cele ieftine. Am simtit damful de alcool si-n acceasi clipa am auzit exclamatia unuia dintre ei: Asta-i viata! Azi masina nu mai era in parcare si nici gasca care locuia in ea. In locul ei e parcat un Jeep.
Un domn cu camasa in carouri, aproape plesnind peste burta in exces a adormit pe locul soferului, cu un ziar deschis in brate. Oameni care mananca in masina, se saruta, citesc, se schimba, asteapta, se cearta, se impaca, injura, se plictisesc, citesc. Masina a devenit un substitut de casa, un spatiu intermediar, in care nu esti nici in nici out, in care te simti in siguranta de priviri, chiar cat sa te scobesti in nas sau in urechi la stop, uitand ca doar la 25 de centimetri sta cineva si te priveste. Spatiu vizibil si semi-invizibil, privat si public in acelasi timp.
Mai incolo, pe aceeasi strada, intr-un bistro, langa fereastra, un tanar chel sta cu capul in maini, desupra laptopului. Nu-i vad fata, soarele ii bate generos in chelie, simt miros de mancare buna venind dinauntru.
In pasajul de la metrou, un barbat si o femeie, imbracati la costume gri, cu aspect corporatist, iau masa. O aurolaca inspira din punga cu o mana iar cu un deget deseneaza prin geam in dreptul lor, mancarea din farfurie. Cei doi o ignora si mesteca.
Astept metroul. Aud voci ridicate pe peronul din fata. Un tip inalt si cu aspect musculos in devenire, sapca neagra, ochelari de soare, costum pe care scrie Security, strans pe corp, vesta speciala, negru-albastru, o plasa pe care o tine stangaci in mana. Relieful muschilor se simte pe sub haine. Urla la un tip gelat de langa: Ce te uiti? Am fost la targ impreuna? Ce te uiti? Uita-te la Scorsese!” si pleaca in timp ce walkie-talkie-ul atasat costumului, sclipeste.
Un tanar cu aspect de vagabond iese printr-o usa mica de sub scara de la metrou. Sunt chiar in spatele lui, imi dau seama ca doar ce s-a trezit din somn. Il vad cum schioapta, vad si un fior de frig care il face sa se scuture ca un caine. Se indreapta impreuna cu masa spre metrou. Se opreste in fata la patiserie. E baiatul care canta frumos, cel caruia i-am dat bani inainte de Craciun, cand canta colinde.
Fiare vechi! Mereu m-a fascinat strigatul asta cantat al tiganilor. Inca il aud, uneori ma si intalnesc cu cautatorii-cantatori pe strazi. Ma bucur ca am reusit sa descifrez intre timp versurile “cantecului”.
O tigancusa slabuta si oxigenata se apropie discret de mine cu 2 cutii de parfumuri pe care scrie Bulgari, in brate. Am vazut-o de cel putin trei ori in ultimele 2 luni cu aceleasi cutii, pe aceeasi strada. Imi simte privirea lipsita de incredere si imi sopteste: “Le-am furat!” ca pe o polita de asigurare fara posibilitati de eroare.
La intrarea in magazin o batrana mi-a deschis usa, mi-a zis "Sa traiti!" si "La multi ani!" cu atat umilinta in glas incat m-a trecut un val de greata amestecat cu rusine. La iesire mi-am pastrat restul desi ezitam tocmai pt. a nu incuraja umilinta ei. In fata mainii ei intinse prompt am mai avut un moment de ezitare. “Am vazut ca aveti bani" mi-a zis. A cascat gura, si-a impins un deget spre dantura si mi-a zis ca trebuie sa-si refaca dintii. Apoi mi-a luat banii din mana si mi-a zis aspru "Fara justificari, bodaproste!"
S-a facut brusc frig. Se sapa iara santuri adanci, au scos dalele si le-au aranjat de-o parte si de alta a santului. O femeie batrana statea mereu jos, lipita de gratiile de la unul din geamurile de la parterul cladirii de pe strada asta. Se incalzea cu aburul nociv din aerisire, mi-am dat seama o data cand m-am aplecat sa-i strecor o bancnota. In fata avea mereu carti de rugaciuni pe care le citea destul de transpusa si indiferenta oarecum la zgomotul strazii. Astazi i-am vazut pt prima oara privirea ridicata din cartile ei si concentrata pe dalele care acopera geamul din fata. Jumatatea de metru patrat de langa geam care ii devenise casa pentru mult timp, ii fusese si ea smulsa. De partea cealalata a trotuarului, cu cartile de rugaciuni intinse pe dalele scoase de curand, despartita prin santul cascat de casa ei de langa geam, zidita acum cu dalele din trotuar. Geamul nu se mai vede din spatele lor. Ne inghesuim cu totii in spatiul pietonal stramt ramas pe trotuar pentru a face loc santului. Cu grija sa nu ne calcam pe picioare sau sa cadem in el.Ii injuram in gand pe cei care trec cu viteza, aproape sa ne darame si pe cei care abia se tarasc in fata noastra cu viteza melcului.
O femeie sta pe bordura si face ceva aplecata. Nu-i vad fata, dar ajungand in dreptul ei, vad expuse 2 goblenuri frumoase. Coase de zor la al 3-lea. Imi ridic privirea si imi dau seama ca e momentul cand seara se transforma in noapte. Afara deja nu se mai vede.
Kamasutra sex shop s-a mutat cu cateva numere mai jos pe acelasi bulevard. Unitatea s-a mutat pe lumea de vis-à-vis. Din vechea locatie a mai ramas totusi firma. Inauntru e acum un magazin de pantofi, numai bun sa-ti arunci in trecere ochii obositi. Kamasutra sex shop cu pantofi. Am auzit de fetisuri cu pantofi de dama. Mai jos, la adevaratul sex shop iti atrage atantia ghirlanda de baloane albe si rosii. Decoratie de Valentines. Un barbat si o femeie trecuti de 40, amandoi cu caciulite lapone pe cap, privesc intrarea magazinului: “Sex din ala in pozitii ciudate”, aud in treacat. Se uita unul la altul si starniti se saruta.
Imi tarasc picioarele spre metrou. E trecut de 5 dimineata. Am stat prea mult, destul cat sa-mi amintesc de ce nu mai vreau sa merg la party-uri. Mizerie, multa mizerie umana potentata de alcool, droguri si dorinte frustrate. In lumina becului de la chiosc vad un sobolan alergand sa se ascunda. La colt, un tanar cu pleata asteapta culoarea verde a semaforului. Brusc si prompt isi sulfa nasul, apasand cu forta doar pe una din nari. Jetul de secretii sare cu forta si se lipeste de trotuar. Adio servetele sau batista. Imi intorc privirea si dau cu ochii de o batrana care isi aseaza zambilele albe spre vanzare, pe trotuar. Gasesc puterea sa-i zambesc, fara sa stiu de ce.
Am fost la magazinul filatelic pt. prima oara in viata. O lume fascinanta. Cautam la cererea cuiva din strainatate timbre cu exploratorul Emil Racovita. Coli, foite, numere, colectii de milioane, culori. O doamna trecuta de 40, cu alura serioasa cumpara de peste un million. Stie tot, are notat intr-o agenda nume, date, ani. Se cunoaste si cu vanzatoarea. Ii explica cum ar vrea sa lase colectia fiului ei si spera sa aiba grija de ea. Imi imaginez un clubber crestos, care o va vinde pe 1 milion pentru urmatoarea transa de droguri.
Coborand dealul Mitropoliei, zi de duminica vantoasa, expozitie de cersetori pe margini, exhibandu-si ranile si bandajele. Ghidez doi cehi. Brusc, o pala de vant si pe langa mine zboara bani , alergand in vale, pe deal. Multi, multi bani si cehii alergand dupa ei. Romanesti dar si necunoscuti. Ma aplec si eu razand si incep sa strang. Rad fiindca vad din exterior scena. Vad si ochii cersetorilor si-mi imaginez surpriza lor.
Inca mai reusesc sa fiu turista in orasul asta, sa ma uit la cladiri ca si cum nu le-am vazut niciodata. Merg cu privirea mereu atintita in sus, in jos stiu bine ca-i urat oricum.
Un barbat se spala cu sapun pe picioare la furtunul cu apa care siroieste continuu langa trotuarul din fata Ambasadei SUA. Clabucii se scurg incet inspre canalizare.
Porumbeii ciugulesc dintr-o voma proaspata pe trotuar. Deslusesc urme de ceapa. Imi amintesc de-o alta voma in care era sa calc printre masinile parcate, acum cateva seri. Era intuneric, m-au salvat aburii care ieseau in contact cu aerul rece. Aburi tare frumosi, iesind asa din ciment.
Am arsuri. Cred ca stomacul meu arata ca voma aia cu aburi. Ma suna acum toate agentiile pamantului sa ma intrebe cand pot vedea apartamentele lor. Urlu in mine, si urletul merge in jos pana in stomacul ala din care ies aburi, cu peretii ulcerati.
Ies iara la lipit afise. A devenit un soi de terapie care ma ajuta sa-mi spal creierul. Le netezesc incet, imi sfasie urechile sunetul facut de scoci si imi ia mult pana sa gasesc capatul pe care trebuie sa-l dezlipesc. Dar nu ma mai grabesc. O fac de placere. As putea sa continuu sa fac asta si dupa ce imi gasesc chirie.
Landscape, center, print.

CAUT CHIRIE IN ZONA,
MANSARDA,
DEMISOL,
CAMERA SEPARATA,
MAXIM 200 EURO

Gazda, fara bani! Primesc in gazda contra menaj (fara bani), o fata singura, 18-25 ani, supla, pasionala, din Bucuresti sau provincie. Sunt un domn nefamilist.
Baietii au prins un gandac de bucatarie ametit de sprayurile vecinilor si cu o antena rupta. L-au inchis intr-un borcan si generosi i-au pus inauntru paine si o frunza de ceai. Zile intregi gandacul n-a avut nimic, s-a miscat sanataos, a facut cacatisuri neasteptat de mari si vizibile cu ochiul liber. Era mai activ noaptea. Baietii il mai priveau din cand in cand, mai miscau borcanul. O data am deschis capacul si dinauntru m-a invadat un miros pestilential. Am banuit ca in borcan fusesera candva muraturi. M-am rugat de ei zile la rand sa-i dea drumul. Apoi am vrut sa-i dau eu drumul. Dar nu puteam sa-i dau drumul in casa fireste. Ar fi trebuit sa ies cu borcanul afara si sa-l eliberez. N-am facut-o niciodata. Azi cand am venit acasa si l-am gasit pe spate cu picioarele stranse in jurul pantecului si o antena rupta, in miezul de paine intarit, am stiut exact ce a simtit.




Tuesday 5 February 2008

El Comandanta Betty Boop


Dedicate tuturor care se vor a fi trendsetteri

“Ce frumoasa esti, Robin Hood te crezi”, mi s-a adresat un tigan sasiu trecand pe langa mine. Bereta mea verde nu-i ce-i drept ceva ce vezi prea des in Romania. Ma intreb ce ar mai fi adaugat daca ar fi observant si insigna galbena cu Betty Boop atasata pe partea stanga. El Comandanta mi-a zis un prieten, El Comandanta Betty Boop ma prezint de atunci oricui se uita zambind la bereta mea si duc militareste doua degete spre tampla, in semn de salut. Si mai socante au fost pentru concetatenii romani cizmele mele turcoaz cu dungulite. Gummy, cum zic nemtii, cauciuc mai pe romaneste, si nu din cele fitzy-fancy, stranse pe picior si lucioase, ci pescaresti, sanatoase, pline de noroi dupa 3 zile. Pentru asta le-am luat, sa ma treaca baltile pe care le ocolesc cu injuraturi si nervi aceiasi concetateni cu priviri dispretuitoare.
Robin Hood mi-ar placea sa fiu. Dar cum n-am curaj sa fur, nici macar de la bogati, sunt din cand in cand un semi Robin Hood, unul care mai scoate si da cate ceva celor saraci dar din buzunarul propriu.
Am trecut ca vijelia in jos pe Victoriei, cu gand sa ajung la cinemateca la 19, la filmul japonez. Langa magazinul luxos, cu interior alb contrastand cu ciudatele obiecte negre si lungi cu aspect de sarcofage pe care le vad prin usa transparenta, sta o batrana cu niste carti in mana. Trec si ochii ei ma roaga muti. Ma opresc, ma caut in portofel si ma intorc sa-i dau bani. Imi multumeste si ma roaga sa iau in schimb una din cele 3, 4 carti pe care le tine in mana stanga, langa o sacosa de rafie cu patratele alb-negru. O refuz si imi ureaza succes la scoala. Tanti Maria are 76 de ani, si ma priveste cu ochi mici de pe fata plina de zgarieturi. Sta cu nepoata ei de 18 ani, singura ruda ramasa dupa ce fiul ei a murit de curand, iar nepotul de 23 de ani, s-a sinucis. I s-au umplut ochii de lacrimi. Imi vorbeste de Dumnezeu, zice ca spera sa moara mai repede toti batranii ca poate ne-o merge mai bine noua, celor tineri. S-a rugat pentru o fata pe care a intalnit-o ca si pe mine, pe strada si a doua zi fata a venit sa-i spuna ca a gasit un italian si se marita cu el in Italia. Nu a mai platit factura la lumina de multe luni. Iar o sa-i taie lumina. Se sperie de o gasca de aurolaci care trec pe langa noi, imi povesteste ca daca te vad ca ai primit bani de la cineva te pun jos si ti-i smulg imediat. Ii pun in palma o ciocolata mica, din cele cum n-am mai gasit de mult timp, cu ambalajul din nailon transparent, ramas asa de pe vremurile lui Ceaska. Vijelesc iara in drum spre filmul care e pe cale sa inceapa si in spate, las o tanti Maria care inca ma binecuvanteaza si-mi ureaza numai de bine.

Un tanar cu o geanta de rafie, mult mai mica, din cele care au devenit trendy, se grabeste spre pasajul de metrou de la universitate.
In pasaj o gasca de aurolaci danseaza manele adunati in cerc. Fac miscarile specifice, bat ritmul cu mainile pe piept. Pe langa mine trece un cuplu, la brat. Nu ti-ar atrage nimic atentia in mod deosebit daca nu ai vedea ca el duce la gura o sticla de bere iar ea inhaleaza dintr-o punga de aurolac. Un baiat slabut cu pantaloni in carouri galbene isi aranjeaza la gat fularul alb cu crucea specifica Noii Drepte. Pe figura de semimanelist se citeste mandria. Ieri in acelasi loc din pasaj a trecut pe langa mine un baiat inalt cu privire inversunata si palton uzat. Mi-am intors capul pentru ca instantaneu mi-am amintit de el. In statia de metrou, cu cateva zile inaintea Craciunului. Am rucsacul meu mare si greu, m-am asezat intre doua doamne pe scaun si astept sa vina metroul spre gara. Aud pe cineva cantand colinde cu o voce foarte frumoasa. Un tanar in palton ponosit, vizibil stanjenit. Un tiganus mic vine si ingana un vers dintr-o colinda langa doamna din dreapta mea, apoi cere niste bani. Doamna scoate cu grija bani din geanta. Imediat apar doua tigancuse care cer si ele. Doamna tipa aratand spre cel caruia ii daduse inainte. Simte ca si-a facut deja datoria civica cu varf si indesat. Mi-am scos din portofel 2 lei si i-am tinut in buzunar. Canta tare frumos baiatul stanjenit. A inceput sa se simta curentul care anunta metroul si m-am ridicat. Am mers spre baiat si i-am pus banii in mana, l-am privit in ochi, apoi am urcat in metrou de unde l-am mai urmarit prin geam cateva secunde incercand sa-mi imaginez ce viata are. Am avut senzatia ca-l apasa un secret, ceva destul de complicat. Sau poate doar mi-a placut sa-mi imaginez.
L-am vazut venind spre mine cu revistele in mana. “Ia-o” mi-a zis bagandu-mi revista sub nas. Nu i-am dat bani. Stiam miscarea. In trenul in care am calatorit, a urcat un baiat care avea in mana postcard-uri din cele care se gasesc gratuit. Am aruncat o privire si am vazut reclama unui band la moda, ceva din zona brit-pop. Incearca s-o convinga pe doamna de langa mine sa cumpere, intr-un mod foarte agresiv. Mi s-a parut cunoscuta figura lui, cred ca l-am vazut undeva la un party.”Pune mana pe ea” a sunat destul de ciudat chiar si pentru doamna care oricum nu vroia nici o carte postala. Mi-a zambit jenata.
Movul imi place cu toate nuantele lui inrudite. M-a atras pana si inauntrul galeriei Simeza. “Balcicul nocturn si secret” al artistei care pictase tablourile era in toate nuantele de mov si turcoaz, cu pisici supradimensionate. Mov erau si hainele pictoritei, asezata langa iesire, pe picior de plecare, caci era tocmai ora inchiderii. M-am intrebat daca secretul ei il detineau pisicile mov. Cateva vitrine mai incolo Mihai Albu isi imbie clientela cu o cizma de un mov isteric.
M-am trezit cu timp berechet si cum nu aveam chef sa ma intorc pana acasa am inceput sa ma invart pe strazile cu magazine, aruncand cate un ochi in vitrine, ocupatie cu care altfel, nu am nici timp, nici chef, sa ma indeletnicesc. Una dintre ele mi-a atras atentia in mod deosebit. Cateva materiale erau atat de interesante incat m-am hotarat sa intru sa le studiez indeaproape. In magazin, m-au intampinat doua vanzatoare complet diferite. Una foarte tanara, draguta si zambitoare, cealalta, o batrana cu batic, pe care as fi vazut-o mai degraba la slujba de duminica. Incep sa ma uit la hainele insirate pe umerase, si-mi sare in ochi o minune de bluza plina cu nuante foarte placute de mov si violet. In timp ce pipai materialul intra cineva in magazin si incepe sa vorbeasca foarte familiar cu cele doua vanzatoare. Vocea mieros-pitigaiata, desprinsa parca dintr-un film prost ma face sa o privesc cu coada ochiului pe doamna in cauza. A intrat pe usa cu un ibric verde in mana, ceea ce mi se pare si mai neobisnuit. Merge catre cabinele de proba, intra pe o usa si in clipa urmatoare iese afara cu o figura speriata. “E sange in wc”, le spune vanzatoarelor!”Sange?” intreaba mirata, vanzatoarea tanara, apoi merge si ea catre usa cu pricina. Gasesc ciudat ca magazinul are o toaleta inauntru, chiar langa cabinele de proba. Dupa cateva secunde, vanzatoarea cea tanara iese si relaxata anunta:” Nu e sange, am aruncat ceaiul de fructe in wc” Doamna blonda cu ibric verde rasufla usurata si le intreaba pe celelalte: ”Ati vazut-o la stiri pe fata aia care s- a aruncat de pe bloc cu copilul? Ce tampita! Pacat de copilul ala, era asa grasut si frumos.” Ma plimb printre sirurile de haine si ascult fara sa vreau. Inteleg ca este vorba de o tanara care s-a sinucis deoarece fusese violata. Copilul era rodul violului si avea deja doi sau trei ani. Vanzatoarea batrana e neasteptat de impaciuitoare, contrar figurii ei de ortodoxa convinsa. Explica tensiunea psihologica in care traise fata respectiva, mai ales ca violatorul era cineva cunoscut, din acelasi oras sau sat. Dupa parerea ei depresia care a impins-o la sinucidere era de inteles. Vanzatoarea tanara nu tine partea nicicui. Discutia se incinge cu argumente pro si contra. Doamna blonda concluzioneaza ca nu era cazul sa se sinucida ca doar “handralai mai sunt pe lume” si iese zambind pe usa cu ibricul. Cele doua vanzatoare cad de accord in privinta ultimei observatii, cu privire la barbati, printr-un zambet complice care incheie amiabil si disputa. Peste un minut blonda intra din nou. “Am uitat de ce am venit, n-am luat apa pentru ceai”, explica si uitandu-se spre bluza colorata in nuante de mov pe care ma hotarasem s-o achizitionez, imi zambeste spunand ca am facut o alegere buna.”E cea mai reusita din colectie”.
Zilnic trec pe langa vitrina aceleiasi librarii-papetarii. De obicei mai arunc ochii sa vad copertile cartilor. Printre rechizite si manuale, am descoperit-o ieri in vitrina pe Oana, papusa romaneasca a anilor 2000. Are codite impletite, tricou cu abdomenul generos dezgolit din care apare un cercel de buric dintr-un metal ieftin, machiaj din abundenta, doua tatuaje tribale pe brate si inca un lantisor pe glezna piciorului. Nu-mi place de Oana. Papusa mea blonda cu unforma albastra pe care o botezasem Pamela era mult mai draguta. Oana face parte dintr-o generatie cu care nu ma identific. Imi place in schimb fata care imi zambeste zilnic cu doza de aluminiu in mana, de pe panouri ce apar in fata ta de te miri unde. Figura ei te urmareste parca pentru a te face sa zambesti odata cu ea, mimetic, doar din coltul gurii, ca si cum ai sti ceva la care ceilalti nu au acces. O Mona Lisa moderna care reuseste oricand sa ma sustraga ritmului alert al strazii si sa ma faca sa uit ca iar m-a enervat un sofer imbecil. Am cazut de acord de data asta, frumusetea chiar este o scanteie. Si asta fara sa ma convinga sa cumpar produsele Nivea.
Intr-un oras in care mai toti oamenii umbla pe strada lipsiti de ei insisi insa plini de tot ce ii inconjoara ca imagine externa, de la cizmele mov din vitrina lui Mihai Albu, pana la analiza sumara si critica a hainelor tuturor celorlati trecatori, orice activitate ce iese din fluxul perceput ca ‘’normal’’al strazii te scoate automat din context si te face sa intri in atentia ochiului public. Cu atat mai mult poate atrage atentia inactivitatea. Am facut proba fara sa vreau, chiar sub privirile Mona Lisei, intr-o seara in timp ce asteptam doua prietene. Tocmai pentru a da un sens asteptarii, am scos un program de cinemateca si am inceput sa-l rasfoiesc. Dupa doar cateva minute, m-am simtit “scanata”. Un cuplu ma privea insistent, cu capul intors, in timp ce inainta spre trecerea de pietoni. Ea, plinuta, la aproape 30 de ani si stearsa, el, genul old rocker, cu plete lungi, si geaca albastra de ski. Am reinceput sa citesc dar privirile erau tot acolo. M-am enervat si mi-am ridicat si eu privirea: ”What?” Lipsa lor de raspuns mi-a declansat o reactie implusiva si instanta, reprimata de mult timp: am scos limba. Reprimata din copilarie chiar, uitata o data cu trecerea timpului si revenita in forta de cateva luni. Cred ca emoticonii de pe messenger sunt de vina pentru asta. De cateva luni bune imi tot vine sa scot limba la oamenii care ma privesc insistent, din diverse motive, pe care le intuiesc a fi nu tocmai placute imaginatiei mele. Nu am nimic impotriva privirii semenilor mei, ba chiar incurajez contactul vizual, care lipseste intr-o tara in care oamenii inca se tem de orice forma de interactiune cu necunoscuti. Si eu urmaresc figurile care imi atrag atentia insa pana la limita in care simt ca as putea deranja. Rockerul a facut ceva neasteptat: a scos si el limba la mine, in timp ce astepta culoarea verde la semafor. Spiritul ludic si interactiv mi-a adus zambetul pe buze. As fi putut conserva aceasta imagine-raspuns, ca un foarte reusit experiment de interactiune stradala. Dar ea a fost urmata de o nevoie inutila de justificare verbala. Argumentul, cu “incercam sa-mi dau seama ce carte citesti” era de-a dreptul straveziu. Am raspuns fara nici o alta intentie decat explicatia in sine, ca nu e o carte ci programul de la cinemateca. Intr-o nevoie absolut ne-necesara de a “rade la urma”, rockerul a aruncat pe un ton malitios:”A, tu citesti doar programe, am inteles”. Momentul frumos initiat de gestul copilaresc cu semnificatie mutual inteleasa a fost anulat verbal.
“Daca taceai, filosof ramaneai”, ar fi urmat replica mea, dar nu simt niciodata nevoia sa am ultimul cuvant, doar de dragul disputei. Asa ca am trecut de la statutul de performer la cel de filosof. Cu tot cu bereta mea de Robin Hood, sub privirile etern zambitoarei Mona Lise urbane.

Sunday 20 January 2008

Family Circle


Dedicate mamei si bunicii mele

Baietii au gasit o cutie mare plina cu poze. Pe fondul rosu scrie Family Circle, cu un cerculet facut din biscuiti. Timp de o ora mi-am perindat degetele printre fotografii ingalbenite de vremuri. De prin anii 40' pana prin 96’ membrii unei familii necunoscute mi s-au prezentat in diverse cromatici, tinute si ipostaze, de la alb-negru la color, de la costum de baie si slip pana la rochii de mirese si uniforme militare. Cea mai neasteptata descoperire au fost fotografiile apartamentului in care ma aflu, situate undeva prin anii 80’, cu un total alt decor. De semineul in care aprind cu greu focul cand mi se face frig statea rezemata o mama de familie imbracata hipiotesc. In alta imagine apare si sotul cu alura de evadat din casa de nebuni, iar cea mai induiosatoare e cea in care un copil dragalas isi tine in mana probabil primul Polaroid ca pentru a mi-l arata. Am urmarit fara sa vreau istoria acestei familii prin diverse epoci si locuri. Din cate inteleg, Doina, cu sotul si fiul au trait cea mai mare parte a timpului undeva in strainatate. Copilul pare foarte iubit. Zambeste atat de sincer si sweet incat incep sa ma gandesc cam cati ani ar avea acum si ce face. Il urmaresc in evolutia lui, aflu ca se numeste Matei. Matei are acum probabil 35 de ani si doi copii deja. Nu stie ca ma uit la pozele copilariei lui intr-o lume care desi anormala nu-si tradeaza deloc nefirescul in imaginile astea unde totul pare senin si minunat. Nu stie ca l-am vazut cu masca de clovn laga bradul de Craciun si nici ca stau ilegal in casa bunicii sale, doamna care locuieste deasupra apartamentului nostru. Ma intreb care din epoci isi disputa anormalitatea. Atunci sau acum? Atmosfera din poze mi-a evocat o lume de vis.

DOMN singur 59 ani, 1.70, 63 kg, primesc in gazda o fata sa pot pune baza pe ea”.
“CAMERA facilitati, central, metrou, unei fete dragute, eu 25 ani + posibil job secretara 400 euro/luna.”
"UN domn simpatic, agreabil, ofera camera unei domnisoare prezentabile, compatibilitate necesara, SMS;"
(preluate integral din rubrica de oferte pentru inchirieri imobile)

L-am intalnit pe neasteptate, iesind de la cizmar. Ne-am despartit acum cinci ani si cele cateva intalniri fugare nu au fost foarte reusite. Acum m-a pupat bucuros pe ambii obraji si ochii ii radeau. Si gura si totul radea inauntrul si in jurul lui. Poate la ora asta Maria-Stefania a aparut deja pe lume. Sper sa aiba o viata frumoasa ca in pozele de familie din cutia rosie de biscuiti.
“Sange…bani…sange…scoate”…. A devenit aproape un refren in cele 20 de minute petrecute in laboratorul unde trebuia sa-mi recoltez analizele. O camaruta mica, cu un birou in fata, o masuta cu instrumentar, eprubete cu sange, vata, spirt si ace, si in dreapta langa pat, sticle si borcane cu urina. Nu ma asteptam la o asistenta asa in varsta. Si colega ei cu rol de casier si contabila era in varsta. In fata biroului plin de registre si a unei gramezi de bani, reusea sa incurce nume de pacienti, cu denumiri de analize si tot asa. Asistenta parea mai preocupata de posibilele scurgeri monetare decat de acul pe care il infigea din cand in cand in cate un brat. La un moment dat a avut revelatia ca pacienta dinainte isi bagase niste bani inapoi in geanta. A inceput o adevarata harababura in cautarea banilor. “Aia cu analiza de Candida. Am vazut-o eu ca a luat banii de pe masa si i-a bagat inapoi in geanta!”. Mana pacientului atarna tensionata, in asteptarea acului care intarzie sa se infiga. “Daca doriti puteti urina si aici. Recipientul costa 10 mii. Sa inchideti si sa ne dati cheia inapoi”. “Scoate banii!” a fost ce mai neasteptata cerere care a iesit de pe buzele doamnei casiere-economist in timp ce asistenta se incurcase intre buletinele de analize. “Asta e Serban sau Alexandru?, intreaba asistenta urland aproape numele de familie de pe buletinele de analize” “Nu acolo pui urina!” si degetele fara manusi, cu urme de sange sub unghii, preiau borcanul cu urina pentru a-l numerota. E depasita ora de recoltare si “toata lumea vrea sa plece acasa.” Si eu vreau acasa unde bunica mi-a pregatit deja salata. Cel mai tare ma enerveza la analize, nu acul sau durerea intepaturii, ci faptul ca trebuie sa vii nemancat si foarte devreme.
Incepusem deja sa ma uit nervoasa la pereti si la ceasul care trecuse de mult de ora programarii mele. Pe usa isi face aparitia un domn in varsta, cu chelie si halat alb impecabil, ca un adevarat doctor. Se uita spre noi, pacientii, intra in cabinet si incepe sa discute cu o doamna mult mai tanara cu care pare sa se cunoasca. E foarte familiar, o intreaba daca nu cumva ii e cald, rade, se plimba prin camerele care dau una in alta. In cele din urma sunt poftita sa intru. Doamna mai tanara si apetisanta e doctorita si dansul o indeamna sa ia notite. Secretara este si ea pregatita sa noteze. Dupa ce incerc sa explic totul cat mai clar, “profesorul” imi ia palmele in ale lui, le examineaza si-i face semn doctoritei tinere sa se uite si ea. Nu are manusi si vorbeste ceva despre un ten atopic. Incepe sa-mi explice ca nu-i nimic de facut, ca asa e pielea mea, sensibila si va trebui sa ma feresc mereu de factori alergeni. Se hotaraste sa-mi prescrie un unguent. Intre timp, povesteste anecdotic, despre binefacerile medicale ale ureei in tratamentele dermatologice. Pe usa intra o doamna draguta carea aduce pahare cu suc si ceva ce seamana a cozonac. Primesc reteta din mainile doctorului. Cele doua doamne se pun indata sa manance, iar eu sunt luata prin surprindere total de tirada politica in care se lanseaza “profesorul” explicandu-mi de ce, in opinia sa, Basescu nu e omul potrivit la guvernare. Imi vorbeste de Putin, de rusi, de petrol, tot mai inflacarat, se apropie de mine ca un profesor de elevul scos la lectie. Il admir pentru maiestria cu care-si pastreaza halatul alb pe umeri si imi vine sa fac pasi ca racul inapoi, sa deschid usa si sa fug. Lectia asta n-am invatat-o si el s-a prins. Ma gandesc la sarmana doamna care asteapta afara sa intre. Ies si ma indrept spre farmacia din curte, unde sotia “profesorului”, o doamna foarte draguta, imi va prepara alifiile. Are si ea doua nepoate pe care le ingrijeste ca pe ochii din cap. E tare stresata ca cea mare va da acum examen de admitere la facultate. La jurnalism. Cea mica vrea sa urmeze farmacia, ca si dansa. Afacere de familie cu masina parcata in curte, blocand accesul spre cabinetul in care dimineata, fiica dansei da consultatii ginecologice in acelasi cabinet in care acum tatal sau, ”profesorul”, examineaza probabil inca o data bustul generos al tinerei doctorite.
A venit langa noi deja vorbind. Am crezut ca va pleca mai departe dar dintr-un motiv necunoscut mie a inceput sa ni se adreseze ca si cum am fi fost interlocutorii lui dintotdeauna. Puloverul cu dungulite colorate si parul alb in dezordine nu anuntau performance-ul magnific ce avea sa urmeze. Poate doar ochelarii strambi tradau infrigurarea acestei tirade-monolog de un comic care ne-a facut sa izbucnim in ras fara sanse de abtinere. Nu s-a suparat, ba din contra a venit si s-a asezat pe banca, langa mine continuand sa vorbeasca si batandu-ma din cand in cand pe umar. Istorii de viata personala, observatii ad-hoc, informatie, multa informatie, totul intr-o dezordine si o incoerenta aparenta a discursului care m-a facut sa zambesc continuu, si sa trec peste cele cateva insertii vulgare. Am continuat sa-l ascult povestind despre o femeie urata de care s-a indragostit, despre fiica pe care a vazut-o o data in viata, intalniri, locuri. “La dracu’, m-am imbatat, merg in biserica”, a spus la un moment dat. M-a speriat pentru o secunda cand am avut senzatia ca va pleca intr-adevar spre domul catolic din fata noastra. Dar nu m-a oprit sa rad cu pofta. A facut doi pasi, apoi s-a intors, a scos doua nuci din buzunar si mi le-a intins. Le-am luat. S-a indepartat putin dar l-am auzit foarte clar, in secunda urmatoare: “M-am indragostit de Buratino”, replica pe care a repetat-o apoi, pe un ton de-a dreptul teatral. Ma uitam la cei doi prieteni aflati pe banca langa mine si radeam pe infundate. L-am intrebat rapid pe L. daca nu poate filma cu camera foto pe care o avea la el. Am avut brusc revelatia unui stand-up comedy total neexersat si realist, cu un artist unic. A revenit la banca noastra, a luat revista pe care o aveam langa mine si a inceput sa citeasca si sa comenteze in acelasi timp fiecare actor, eveniment, film, ca un adevarat critic. A fost mirat sa afle ca nu am vazut prima transmisie live prin satelit care zicea, ar fi fost de la un concert al lui Elvis. Am luat camera si am apasat pe butonul de inregistrare. M-a vazut imediat si mi-a cerut 2 lei. Ca sa bea o bere. Nu am avut cum sa-i dau din pacate. I-am facut semn ca n-am, si atunci s-a ridicat, a facut cativa pasi si a disparut la fel de brusc cum a si aparut.
Tocmai scrisesem Carligul albastru… si am iesit grabita din casa sa cumpar ultimele cadouri de Craciun. Exact cand am dat coltul, mi-a aparut in fata o femeie la cam 50 de ani, sau poate doar imbatranita prematur de parul alb si dezordonat. Hainele erau modeste si in una din maini atarna o plasa. Parea sa fi avut recent un traumatism in zona nasului deoarce puteam sa vad clar o julitura pe care trona o boaba de sange incomplet coagulat. “Domnisoara ma puteti ajuta, am nevoie urgent sa dau un telefon?” m-a interpelat femeia. Replica atat de cunoscuta pe care tocmai mi-o reamintisem cu jumatate de ora inainte in timp ce descriam personajul urban care ma abordase absolut la fel, nu cu mult timp in urma, m-a uimit putin. Deja-vu? Deja-entendu? Zana telefoanelor stradale gratuite in caz de urgente? Ei, hai…fie…si de data asta. Am avut aceeasi reactie de usoara retinere cand am scos telefonul din geanta, am format numarul si i l-am dat femeii. “Mama iarta-ma!” au fost primele cuvinte care i-au iesit din gura. Am inteles ca-i vorba de ceva foarte personal si m-am retras cu un pas in spate. Nu a fost nevoie pentru ca intreaga conversatie a fost urlata in plina strada si presarata cu doua icniri lacrimogene. Femeia o ruga de fapt pe interlocutoarea ei sa n-o lase pe drumuri de sarbatori. “Macar pana imi platesc factura la Electrica.”A urmat o lista de promisiuni repetate apoi si intercalate printre scuze. Pe scurt, femeia a promis ca-si va taia unghiile care erau intr-adevar foarte lungi si galbene, ca se va lasa de “vagabonteala” si ca isi va cauta de lucru dupa revelion. Convorbirea parea sa se prelungeasca la nesfarsit iar eu eram in intarziere. Dupa ce am ajuns sa fac semne disperate, i-am spus ca trebuie neaparat sa plec si am reusit sa-mi recuperez cu greu telefonul. “E soacra mea, stau cu baiatul ei de trei ani si e singurul cu care m-am inteles” am mai aflat in timp ce imi luam ramas-bun si ma indepartam.

Am visat in prima noapte la Freiburg. Si m-am trezit devreme fiindca am avut un vis ciudat. De obicei nu ma trezesc din vis. Dar asta cred ca era unul din visele alea in care sufletul ti-e atat de inspaimantat incat pur si simplu te trezesti, fiindca nu mai suporti sa fii acolo, in realitatea aia urata. 8.30 dimineata. Ciudat. N-am mai putut sa adorm.N-am mai visat demult. Sau cel putin nu mi-am mai adus aminte ce am visat pana acum.
Era razboi, chiar razboiul mondial cred.Totul era gri in jur. Eu incercam s-o gasesc pe mama si pe bunica mea, sa le salvez. Nu reuseam. Pana la urma am gasit-o pe mama si am luat-o de mana. Am ascuns-o intr-o camera foarte mica pe care am incuiat-o cu cheia. Am privit-o in timp ce inchideam usa si am plecat s-o caut pe bunica. Si apoi n-am mai stiut in care camera era mama. Am cautat camera dupa camera si am descuiat mii de usi in spatele uneia singure. Uneori gaseam in camera pe care o deschideam un wc foarte urat. Cum inchideam usile la loc camerele se transformau in cenusa. In jurul meu totul se naruia, si stateam printre moloz gri. Se auzeau impuscaturi si voci de oameni. Mi-am dat seama ca se intampla ceva ciudat si ca n-o mai pot gasi pe mama. Am avut efectiv senzatia ca mi s-a "strans" sufletul. M-am intors si am inceput sa cobor niste scari. Pe ultima treapta am vazut o femeie cu parul alb, care am presupus ca era bunica. Nu i-am vazut fata. Era cu spatele.

Wednesday 9 January 2008

Freiheit

Dedicata locuitorulor orasului Freiburg si tuturor romanilor


Freiheit
e stencilul pe care l-am vazut zilnic pe zidul casei in care locuiesc. Pana la ora 7.42 a acestei dimineti. Bagajul meu zace inca imprastiat pe podea, biletul pe care scrie ora plecarii e in geanta, l-am verificat de doua ori.
Freiburg e intr-adevar orasul liber. Daca percepi libertatea dincolo de camerele de supraveghere specifice oricarei tari din vest. Liber pentru ca poti bea berea pe strada. Liber pentru ca parintii isi poarta copiii in minicarucioare atasate in spatele bicicletelor, amintind ceva din transportul asiatic traditional, fara teama ca un nebun ii va strivi conducand cu viteza si alcoolemie peste limita. Liber pentru ca poti avea orice culoare a pielii, poti vorbi orice limba, poti avea oricate piercing-uri sau tatuaje, fara sa fii privit altfel decat ceilalti. Liber sa te amesteci in multime si sa te lasi purtat de ea. Libertatea are miros aici si miroase bine. Un oras fara mirosuri nu e un oras liber.
Imi amintesc de prima intoarcere in tara, acum cativa ani. M-a izbit mirosul toaletelor din benzinariile romanesti. Alt miros, alt soi de libertate. Una dupa care tanjesc multi vestici. N-am inteles niciodata de ce. Poate sunt incapabili sa-si perceapa propria libertate. Poate cu totii suntem incapabili sa ne percepem libertatea la ea acasa.

Caleidoscopical View


Dedicata prietenilor mei





In oraselul asta mic din sudul Germaniei totul e atat de frumos si simplu de n-ai mai pleca. Pe geam (aici n-au perdele ca nu au nimic de ascuns si locuiesc momentan la parter) vezi oamenii care trec cu bicicleta si mamele care-si plimba copiii. Batranul din blocul de vis-a vis iese linistit sa-si ia ziarul. Postasul suna regulat la aceeasi ora. Covrigii-bretzel sunt mereu calzi.
Oamenii iti zambesc pe strada. Sau canta in timp ce pedaleaza pe biciclete. Te trezesti in ianuarie cu soarele batand in geam, te plimbi in urechi cu sursurul constant al unui mic raulet ce strabate pe un traseu semi-canalizat orasul, asculti proprii pasi pe caldaram sau vantul care suiera prietenos. Orasul stie sa taca la fel de bine cum stie sa si zumzaie. Magazinele isi expun oferta afara, fara teama, pana tarziu in noapte. Toate au vitrine superbe si decoratii manuale ingenioase. Esti inconjurat la tot pasul de lucruri frumoase, de culoare, lumina si ludic. Asa ar trebui sa traim toti. As vrea sa vad realitatea asta pretutindeni.
Ieri mi-am cumparat un caleidoscop. Imi doream unul de multa vreme. Imi aminteam de cel pe care l-am avut cand eram mica. M-am gandit ca se prinde cineva si-mi face cadou de ziua mea dar nu s-a intamplat. Asa ca mi-am luat singura, de la magazinul de jucarii pentru copii unde intru in fiecare an in oraselul asta. Mi s-au parut mereu mult prea scumpe. Pana ieri cand n-am mai rezistat.
Ies sa ma plimb pe strada cu caleidoscopul meu cel nou cu care totul se vede frumos gratie efectului de prisma care fragmenteaza imaginea. Ne-ar prinde bine tuturor daca am avea in mod natural un caleidoscopical view.