Sunday 8 March 2015

I Take Another Shot



Dedicata mie





Recent am ajuns sa cred ca viata e un proces co-autorial, ca suntem toti autori ai unei fictiuni colective, narate pe voci diferite, dar asta nu m-a ajutat s-o scriu mai bine.

Tot la Camil Petrescu ma pot raporta mai usor: Cata luciditate... atata drama!
Cred ca din pricina luciditatii n-am reusit sa ies din drama, nu atat din pricina iluziei.

Cum ar spune Don Quixote, personajul lui Cervantes, “Which would you have: wise madness or foolish sanity?“ Insa, se pare ca „survival lies in sanity.‘‘

Cioran scria tratate sfasietoate despre sinucidere dar in intalnirile cu prietenii se pare ca era cel mai jovial. Scindare completa. Nu s-a sinucis totusi.

Intr-o zi am simtit ca sunt UNA cu TOT, ca sunt un arhetip dar asta nu m-a ajutat sa ma simt mai bine cu mine. Identitatea nu mi s-a clarificat indeajuns. Am devenit TOT dar inca vroiam sa fiu CINEVA.

Stiam ca sunt un hibrid. Ii multumesc mamei pentru alegerea facuta. Ma revendic din ceva ce nu am cunoscut totusi niciodata personal. Peste tot in lume gasesc oameni, plante sau animale care devin membri ai familiei mele imaginare si ideale. Familia recreata, familia extinsa, familia universala.

Recently my dad went dead for me, although finally proven alive. Un paradox interesant. Mai mort in viata decat mort in imaginatie.

Multi ani la rand, de ziua mea, mama imi cumpara florile albe care se duc la inmormantari, numite cale. Imi plac si acum foarte mult. Mergand intr-o zona montana din nordul Argentinei, le-am vazut crescand spontan, pentru prima oara. 
De cativa ani incoace, calele au fost inlocuite cu flori mai ieftine, dar frumoase si cu coliva, un alt produs care apare de obicei la inmormantariJ Mama stie ca-mi place coliva si cand am rugat-o foarte serios sa-mi faca tort de ziua mea din coliva s-a executat imediat. De atunci tortul de coliva a ramas o traditie. Anul asta mi-a desenat o inimioara foarte draguta pe mini-tort. Suntem doar o familie speciala, nu morbida.




Varstele din viata mea au marcat uneori momente importante:

La 10 ani a murit Peter Pan, copilul din mine care refuza sa intre in lumea adultilor, manifest si prin refuzul de a manca pranzul de ziua mea, in familie, cu mama si bunica ceea ce a dat nastere la prima discutie serioasa mama-fiica.

La 11 ani incepeam sa-mi scriu jurnalul. Inca il mai scriu.

La 12 ani am avut voie sa sarbatoresc prima oara cu prietenii, acasa, faceam un tort ratat si reinventat din gem si alte amestecuri dubioase impreuna cu mama, ne-am distrat, eu am decorat apoi foarte reusit tortul care ajunsese sa aiba 2 etaje din cauza celor 2 blaturi suprapuse si pe care nimeni n-a reusit sa-l termine de cat de consistent era.

La 20 de ani mergeam pe strada si-mi repetam obsesiv in minte cifra 20, stupefiata de cat de repede a trecut atat timp din viata mea.

La 25 de ani, proaspat reintoarsa din Franta, special ca sa-mi sarbatoresc ziua in tara, cu prietenii, eram singura, in casa unei prietene care plecase la iubitul ei si-mi lasase cheia.

La 28 de ani, proaspat ramasa fara casa in care organizasem si un Muzeu de Arta Modesta De Apartament (M.A.M.A.), pana in ultima ziua dinaintea evacuarii, ma aflam din nou singura in casa unei prietene plecate.

La 29 de ani am lucrat pana seara tarziu la 10, la un catalog de arta ce urma sa participe ca reprezentat al proiectului castigator al Romaniei la Bienala de Arta din Venetia.

La 30 de ani, in ziua in care bunica era inmormantata, am ales sa sarbatoresc viata bunicii mele ca un omagiu, prin viata mea, si moartea adolescentei Alice din Wonderland care lasa loc femeii Seherezada.

La 31 de ani sarbatoriti in Argentina, soarele mi-a facut cadou in timp ce ma plimbam in parc, o minunata oglindire efemera in copac.




Seherezada a implinit 3 ani de cand spune povesti dar a obosit si nu mai are forta de a continua.
Daca Seherezada s-a sinucis si am inmormantat creativitatea,

Cine mai ramane?

Iona care se regaseste intr-un univers infinit de burti de balena si oboseste sa caute iesirea la lumina.
Sisif care si-a asumat viata ca pe o greutate continua, de carat mereu, de la capat. Dar si Sisif a obosit.

Dincolo de toate reinventarile, de toate personajele prin care am trait si mi-am facut auzite povestile, raman in viata doar eu, Alecsandru Maria-Luiza. Probabil sunt doar un personaj in telenovela marunta, proprie, iar numele imi e predestinat pana la urma.
I take another shot: in cinstea mea! Viva Maria-Luiza!

M-am tot gandit la ce mi-as fi dorit sa realizez pana acum in viata, la ce si-ar fi dorit ceilalti sa realizez, la ce nu am realizat. Insa dincolo de tot, singura si cea mai mare realizare din viata mea de pana acum este faptul ca exist, ca traiesc aici si acum. Nu degeaba, acum cativa ani mi-am scris pe contul de CouchSurfing, la Current Mission: Life.

Pentru majoritatea, viata e un dat si atat. Pentru unii dintre noi devine o misiune. Scopul misiunii mele a devenit „success of failure.‘‘
I won’t run, I won’t hide, I only want to live my life.

Faptul ca acum sunt aici se datoreaza fiecarui om care a contat in viata mea. Esti unul dintre ei daca citesti aceste randuri. Iti multumesc.





Tuesday 3 March 2015

Distopia pestisorului auriu


Dedicat tuturor Pestilor





Motto: A single tigerfish can be as beautiful, as powerful, as an entire school of seafaring tuna.
Yann Martel, Self

A fost candva un mic pestisor auriu care s-a nascut intr-un rau static de campie. In copilarie, tot ce isi dorea era sa ajunga sa vada marea. This lilltle fish wanted to swim in the sea. And so he did. S-a simtit fericit si a stiut de atunci ca locul lui nu e in raurile molatice de campie.

Apoi a aflat ca exista ceva si mai mare decat marea, oceanul, si visul sau a ajuns sa vada oceanul. This litllle fish wanted to swim in the ocean. And so he did. Si a stiut ca isi doreste mai mult decat orice sa traiasca in ocean printre meduze, sirene, ondine, alge, corali, scoici si calutii de mare.
A simtit ca oceanul e iubirea nemarginita.

Oceanul era insa si periculos, era plin de balene, de rechini, de pesti ciudati, de vase de pescuit care aruncau plase imense si te pescuiau fara macar sa-ti dai seama, de pungi de plastic care pluteau.
Pe cand inota intr-o zi, a simtit un vartej de apa si un curent puternic care il tragea si asa s-a trezit in intuneric, in burta unei balene. A tot incercat sa-si faca drum cumva inapoi, afara, dar peste tot se intindea burta uriasa a balenei. Pestisorul auriu si-a dorit foarte tare sa poata iesi la lumina.

Pe neasteptate, burta balenei s-a crapat, cineva spinteca balena cu un cutit urias. Suvoiul de apa care s-a scurs, l-a purtat printr-un sistem de canalizare scarbos de unde a ajuns, dupa un timp, intr-un rau de munte. Aici s-a simtit destul de bine, apa de munte dinamica ii pria, aerul curat ii aducea oxigen si s-a gandit ca nu-i asa rau pana cand o sa ajunga iara la ocean intr-o buna zi.

Insa un pescar din cei numerosi ce pescuiau pe malul raului, il prinse in undita. Experienta a fost dureroasa. Vazand ca e un pestisor rar, auriu, pescarul nu l-a omorat. In schimb, l-a luat acasa si l-a tinut intr-un vas cu apa. In fiecare zi, pescarul ii cerea sa-i indeplineasca tot felul de dorinte dar pestisorul nu stia cum sa faca ce i se cerea. Tot ce putea era sa viseze la oceanul iubitor. Cratita cu apa in care se invartea cu greu nu-i permitea sa vada nimic, in afara de fata pescarului din cand in cand aplecata peste marginile vasului si cerand implinirea nevoilor sale.

Intr-o zi cand pescarul duse cratita cu apa s-o umple in baie, pestisorul isi facu curaj si decise sa faca un salt inainte, chiar daca nu stia ce il asteapta. Nimeri relativ bine caci sari direct in vasul WC-ului, de unde reusi sa treaca printre scarbosenii umane neimaginate si intr-un final, sa iasa din nou, la lumina.

Curand isi dadu seama ca se afla intr-un loc mai mare dar nu mult mai grozav, respectiv intr-o mlastina.
Simtea ca de aici ii va fi aproape imposibil sa mai iasa, sa poata ajunge la ocean. Ametit de miasmele mlastinii, de lipsa oxigenului din apa statuta care se realimenta rar, dupa ploi ocazionale, pestisorul auriu se intrista pentru prima oara fara pic de speranta. Se obisnui cu ideea ca va muri aici, in aceasta mlastina verde, lipsita de bucuriile si viata infinita a oceanului albastru-turcoaz.

Stia ca mai avea o singura alternativa, desi i se parea la fel de crunta ca si viata in mlastina. Sa ajunga sa traiasca intr-un acvariu. Sa fie un pestisor linistit, sa uite de marele ocean iubitor si sa-si asigure o viata sterila dar tihnita, sa fie hranit zilnic, sa fie privit in treacat, ca un obiect de decor al unei camere, printre alte mii de camere, cu alti mii de pesti.

Sa nu mai inoate contra curentului extern. Sa se lase in voia lui. Sau, altfel spus, sa inoate contra curentului sau intern, care il indrumase mereu catre libertatea si iubirea nemarginita a marelui ocean albastru-turcoaz.

And so he did. Waiting for the day when he would become fluid again and ready to merge with the big blue love.



The clear liquid in our eyes is seawater and therefore there are fish in our eyes, seawater being the natural medium of fish (…) In spite of everything, I still profoundly believe that love is something oceanic.
Yann Martel, Self