I Take Another Shot

Dedicata mie

Recent am ajuns sa cred ca viata e un proces co-autorial, ca suntem toti autori ai unei fictiuni colective, narate pe voci diferite, dar asta nu m-a ajutat s-o scriu mai bine.

Tot la Camil Petrescu ma pot raporta mai usor: Cata luciditate... atata drama!

Cred ca din pricina luciditatii n-am reusit sa ies din drama, nu atat din pricina iluziei.

Cum ar spune Don Quixote, personajul lui Cervantes, “Which would you have: wise madness or foolish sanity?“ Insa, se pare ca „survival lies in sanity.‘‘

Cioran scria tratate sfasietoate despre sinucidere dar in intalnirile cu prietenii se pare ca era cel mai jovial. Scindare completa. Nu s-a sinucis totusi.

Intr-o zi am simtit ca sunt UNA cu TOT, ca sunt un arhetip dar asta nu m-a ajutat sa ma simt mai bine cu mine. Identitatea nu mi s-a clarificat indeajuns. Am devenit TOT dar inca vroiam sa fiu CINEVA.

Stiam ca sunt un hibrid. Ii multumesc mamei pentru alegerea facuta. Ma revendic din ceva ce nu am cunoscut totusi niciodata personal. Peste tot in lume gasesc oameni, plante sau animale care devin membri ai familiei mele imaginare si ideale. Familia recreata, familia extinsa, familia universala.

Recently my dad went dead for me, although finally proven alive. Un paradox interesant. Mai mort in viata decat mort in imaginatie.

Multi ani la rand, de ziua mea, mama imi cumpara florile albe care se duc la inmormantari, numite cale. Imi plac si acum foarte mult. Mergand intr-o zona montana din nordul Argentinei, le-am vazut crescand spontan, pentru prima oara. 

De cativa ani incoace, calele au fost inlocuite cu flori mai ieftine, dar frumoase si cu coliva, un alt produs care apare de obicei la inmormantariJ Mama stie ca-mi place coliva si cand am rugat-o foarte serios sa-mi faca tort de ziua mea din coliva s-a executat imediat. De atunci tortul de coliva a ramas o traditie. Anul asta mi-a desenat o inimioara foarte draguta pe mini-tort. Suntem doar o familie speciala, nu morbida.

Varstele din viata mea au marcat uneori momente importante:

La 10 ani a murit Peter Pan, copilul din mine care refuza sa intre in lumea adultilor, manifest si prin refuzul de a manca pranzul de ziua mea, in familie, cu mama si bunica ceea ce a dat nastere la prima discutie serioasa mama-fiica.

La 11 ani incepeam sa-mi scriu jurnalul. Inca il mai scriu.

La 12 ani am avut voie sa sarbatoresc prima oara cu prietenii, acasa, faceam un tort ratat si reinventat din gem si alte amestecuri dubioase impreuna cu mama, ne-am distrat, eu am decorat apoi foarte reusit tortul care ajunsese sa aiba 2 etaje din cauza celor 2 blaturi suprapuse si pe care nimeni n-a reusit sa-l termine de cat de consistent era.

La 20 de ani mergeam pe strada si-mi repetam obsesiv in minte cifra 20, stupefiata de cat de repede a trecut atat timp din viata mea.

La 25 de ani, proaspat reintoarsa din Franta, special ca sa-mi sarbatoresc ziua in tara, cu prietenii, eram singura, in casa unei prietene care plecase la iubitul ei si-mi lasase cheia.

La 28 de ani, proaspat ramasa fara casa in care organizasem si un Muzeu de Arta Modesta De Apartament (M.A.M.A.), pana in ultima ziua dinaintea evacuarii, ma aflam din nou singura in casa unei prietene plecate.

La 29 de ani am lucrat pana seara tarziu la 10, la un catalog de arta ce urma sa participe ca reprezentat al proiectului castigator al Romaniei la Bienala de Arta din Venetia.

La 30 de ani, in ziua in care bunica era inmormantata, am ales sa sarbatoresc viata bunicii mele ca un omagiu, prin viata mea, si moartea adolescentei Alice din Wonderland care lasa loc femeii Seherezada.

La 31 de ani sarbatoriti in Argentina, soarele mi-a facut cadou in timp ce ma plimbam in parc, o minunata oglindire efemera in copac.

Seherezada a implinit 3 ani de cand spune povesti dar a obosit si nu mai are forta de a continua.

Daca Seherezada s-a sinucis si am inmormantat creativitatea,

Cine mai ramane?

Iona care se regaseste intr-un univers infinit de burti de balena si oboseste sa caute iesirea la lumina.

Sisif care si-a asumat viata ca pe o greutate continua, de carat mereu, de la capat. Dar si Sisif a obosit.

Dincolo de toate reinventarile, de toate personajele prin care am trait si mi-am facut auzite povestile, raman in viata doar eu, Alecsandru Maria-Luiza. Probabil sunt doar un personaj in telenovela marunta, proprie, iar numele imi e predestinat pana la urma.

I take another shot: in cinstea mea! Viva Maria-Luiza!

M-am tot gandit la ce mi-as fi dorit sa realizez pana acum in viata, la ce si-ar fi dorit ceilalti sa realizez, la ce nu am realizat. Insa dincolo de tot, singura si cea mai mare realizare din viata mea de pana acum este faptul ca exist, ca traiesc aici si acum. Nu degeaba, acum cativa ani mi-am scris pe contul de CouchSurfing, la Current Mission: Life.

Pentru majoritatea, viata e un dat si atat. Pentru unii dintre noi devine o misiune. Scopul misiunii mele a devenit „success of failure.‘‘

I won’t run, I won’t hide, I only want to live my life.

Faptul ca acum sunt aici se datoreaza fiecarui om care a contat in viata mea. Esti unul dintre ei daca citesti aceste randuri. Iti multumesc.