Tema de cercetare: Spaţiul la români

Dacă aş face un top ten al lucrurilor care mă enervează cel mai tare la români, pe unul din locurile fruntaşe s-ar afla lipsa de respect pentru spaţiul privat al celorlalţi. Formele de manifestare a acestui fenomen sunt diverse. De la concepţia potrivit căreia “ce nu-i al meu nu mă interesează” care face să te trezeşti, deseori mergând pe stradă, cu ţigări, apă sau chiar obiecte mai dubioase aruncate în cap de un locatar binevoitor, până la forme de-a dreptul agresive sau intruzive.

Ipoteza de cercetare: Am ales să exemplific acestă problemă a spaţiului într-un cadru restrans, căci altfel aş scrie trei Clubbingmag-uri de câte 80 de pagini. Şi anume, spaţiul pus în legătură cu lipsa de educaţie a publicului român, de muzică, artă sau orice ce ţine de (emis)fera culturală.
Studiu de caz: Vineri după-amiază, merg la sala Dalles ca să văd expoziţia new-media din cadrul evenimentului Transcities. Mă aşez pe una dintre pernuţele care se aflau în sala de proiecţii şi încep să vizionez. Mă simţeam excelent, singură într-o sală imensă, filmele păreau să fie proiectate doar pentru mine. Am auzit voci în spatele meu şi m-am întors instinctiv deranjată. Doi tipi se apropiau vorbind. Unul dintre ei, un burtos de cam 30 de ani s-a apropiat şi m-a întrebat pe tonul cel mai greţos posibil dacă nu poate să se aşeze lângă mine pe pernuţă. La început nici nu am înţeles ce vrea. Eram imersată total în lumea de basm a filmului pe care-l vizionam, imaginea era de o frumuseţe care aproape mă rănea. Şi brusc, un tip necunoscut mă smulge din lumea asta mirifică ca să mă întrebe o măgărie pe tonul de agăţat al celui mai specific imbecil din specia lui. I-am răspuns cît am putut mai tăios că nu văd de ce ar trebui să împărţim pernuţa când mai erau două libere alături. Ţăranul nu s-a lăsat, a continuat să-mi vorbească, ba chiar a avut tupeul să se aşeze pe pernuţa mea. L-am sfătuit, printre dinţi, să lase vrăjeala. Pănă la urmă cele două mamifere cu faţă umană s-au aşezat pe pernuţa de alături. Am încercat să reintru în universul vizual dar prezenţa unor entităţi disturbante nu-mi dădea pace. Şi ca să umple paharul, cei doi s-au apucat imediat să vorbească, tare, şi nu despre film cum v-aţi putea imagina ci despre chestii din viaţa lor cotidiană. Nimicuri. N-am mai rezistat şi i-am rugat să meargă în afara sălii de vizionare dacă au chestii importante de vorbit. Admonestarea mea n-a contat nici cât negru sub unghie fireşte. Au pufnit în râs şi au continuat să vorbească. Am simţit cum îmi creşte tensiunea şi am tot încercat să le ignor prezenţa. Spre norocul meu filmuleţul care rula s-a terminat şi a început următorul film. Unul dintre cei doi i-a spus celuilalt dezamăgit: “Dar ăsta l-am mai văzut şi ieri, ce dracu! Hai să bem o bere!”
Şi dacă tot ne aflăm, narativ vorbind, în spaţiul de la Sala Dalles, cu pernuţe moi, trebuie să menţionez o altă formă de lipsă de educaţie în relaţie cu spaţiul celorlalţi. De la cele două personaje din povestea de mai sus am înţeles că nu ne putem aştepta la prea mult. Dar ceilalţi, cei care veneau să vada un filmuleţ şi treceau întotdeauna şi invariabil, fix prin faţa ecranului de proiecţie al filmului pe care îl vizionam, deşi ar fi putut foarte simplu să-l ocolească prin spatele meu, ei unde au crescut? În care junglă amazoniană, în care mahala bucureşteană?