ILUSION

Dedicat celor care n-au radacini

Keeping Things Whole

By Mark Strand

In a field

I am the absence

of field.

This is

always the case.

Wherever I am

I am what is missing.

When I walk

I part the air

and always

the air moves in

to fill the spaces

where my body’s been.

We all have reasons

for moving.

I move

to keep things whole.

Valencia mi-a amintit in flash-back-uri scurte de multe din locurile in care am fost prin lume.

Stradutele inguste, labirintice si numerosii italieni care impanzeau orasul, ma faceau sa ma gandesc la Venetia, in primele zile. Uneori mizere, cu mirosuri de tot felul, inclusiv de urina, darele de urina pe ziduri, tot atatea istorii de nopti traite in strada galagioasa. Numeroasele grafittiuri foarte creative imi aminteau de Berlin. Gradinile orasului, cu plante tropicale, cu perusi (papagali) zgomotosi, imi aminteau de Portugalia. Patiseriile imi aminteau de Franta, forfota umana din centru imi aducea in minte Istanbulul, iar limba imi amintea in fiecare secunda de America de Sud.

Marea mi-a amintit de mama mea si de relatia nu tocmai calma pe care o am cu ea si cu propriul inconstient. Am reusit sa o gasesc in 2 randuri destul de calma, calduta si albastra. Am inotat o ora, cu disperarea cuiva care n-a mai pus piciorul in mare in ultimii 4 ani.

Ma mere, la mere...ultima vizita a fost saptamana trecuta, cand marea avea valuri de care se puteau bucura doar surferii. Valurile agitate maturau plaja si mintea mea.

Duminica am fost in gradina botanica care  e plina de pisici care stau la soare si de plante faine. Am stat 4 ore atingand fiecare frunza, mirosind innebunita plantele aromatice. E singurul loc in care m-am simtit in pace, in ultimul timp.

De ce e agitata marea interioara? Nelinistea si zgomotul interior par sa ma urmareasca oriunde, zilele de calm sunt exceptiile de la regula.

Ma gandesc la cele 2 mutari in 2 saptamani dinainte sa plec si la faptul ca ma intorc iara fara sa stiu unde voi locui, ca nu am casa, ca nu am bani de chirie, ca o iau iara de la zero. 

Prietenii spanioli si romani de aici incearca sa ma convinga sa raman, fiecare cu diverse argumente, de la cele climatice, la cele de dezvoltare personala. Argumentele sunt valide dar nu pot sa raman in locuri in care nu simt ca fac sens, chiar daca viata mea ar fi mai usoara din toate punctele de vedere.

Legat de zero, una din initiativele interesante din Valencia si alte orase din zona, e campania POBRESA ZERO in care societatea civila iese in strada pentru a cere guvernantilor dreptul la justitie fiscala, egalitate de drepturi, eradicarea saraciei si apararea planetei. Nu cred ca asta va eradica saracia dar e o forma de solidarizare importanta care poate da nastere unor miscari mai ample. Atmosfera e oricum vesela, cu tobe de samba de protest.

Ii scriam zilele astea unui prieten plecat in Londra care-mi zicea ca nu vrea sa se intoarca in mocirla existentiala din Ro:

Mocirla existentiala e peste tot daca alegi s-o vezi ca mocirla existentiala. O vad si eu aici desi e soare, cald si oamenii sunt primitori si deschisi.

Eu nu mai detest Romania, am detestat-o candva dar incep sa inteleg ca problema e in noi, nu in locurile in care traim.

De asta si pot sa ma intorc acum linistita in Romania, vad ca aici as putea trai mult mai bine dar nu mai tin cu tot dinadinsul sa raman. Am crezut toata viata ca trebuie sa traiesc in alte locuri, am incercat de fiecare data sa raman in locurile care m-au inspirat si mi-au placut, in sudul Frantei, Istanbul, sau America de Sud.

https://www.youtube.com/watch?v=lhqr-P2O0XI

Am trait cateva intalniri interesante de cand sunt aici dar mi-e dor de prietenii mei din Romania, intotdeauna ma apuca dorul asta, oriunde as fi in lume. Sunt o planta de aer, fara radacini dar si un rizom, caci din nodurile mele``cresc`` prieteniii din care unele se dovedesc perene, in orice colt din lume merg.  

Imi place ideea filozofilor Deleuze si Guattari care folosesc termenul de rizom pentru a defini un model epistemologic în care toate elementele sunt capabile de a le influența pe celelalte, fara existenta unui centru. Un "rizom nu are început sau sfârșit; este întotdeauna la mijloc, între lucruri, interbeing, Intermezzo.  Mișcarea plană a rizomului rezistă cronologiei și organizarii, în schimb favorizând un sistem nomad de creștere și propagare". 

La final, curgem toti in acelasi ocean.Toti suntem o picatura, curgand in mare, cum zice un cantec spaniol:)

https://www.youtube.com/watch?v=F3FGAKtV2b8

Oriunde as fi, duc cu mine, incapacitatea de a ma inradacina dar si capacitatea prolifica de a crea sisteme rizomatice perene.

Privind valurile agitate ale Mediteranei care inundau plaja mi-am mai dat seama ca ne scaldam in mari pline de cadavrele imigrantilor inecati in timp ce incearca sa ajunga in Europa. Toti incercam sa ajungem intr-un loc in care sa ne putem dezvolta si trai in liniste, traind decent. Dar pentru non-europeni, de multe ori drumul asta se sfarseste pe fundul marii.

Nu le e usor imigrantilor de aici, strazile sunt pline de romani, unguri, tigani si chair spanioli care depind de mila publica. Somajul in Valencia e 20%, joburile pentru romani sunt legate de munci grele la culesul fructelor, constructii si curatenie. Daca ai noroc si nu ti-au luat-o inainte sud-americanii, poti sa ai grija de un batranel sau o batranica, din cei pe care ii vezi pe strazi in carut cu rotile.
Cu toate astea, pentru unii, Valencia se transforma intr-un refugiu primitor.

Orasul se declara inclusiv, sunt campanii si organizatii care se ocupa de integrarea imigrantilor si refugiatilor. Oamenii sunt mult mai constienti decat in Romania, mult mai deschisi, la varste neasteptate. A fost interesant sa merg la o dezbatere privind noul fascism intr-un grup de discutii anarhist si sa descopar ca aproape toti aveau peste 40 de ani, chiar spre 60.

Minoritatile sexuale par si ele bine integrate si acceptate, avand in vedere ca Primaria isi afiseaza pancarte pentru a marca zile specifice iar cuplurile gay au o viata normala, fara sa se ascunda pe strada.

Cu toate astea, de Ziua Internationala a Painii, un eveniment care a marcat ziua prin accesul la paine gratis, in centrul orasului, a fost organizat prost, creand o coada ce-mi amintea de disperarea ratiilor comuniste in tara noastra iar cei care stateau sa primeasca cele cateva felii ale degustarii nu erau din cei care chiar ar fi avut nevoie de paine gratis.

Inconsistente are si societatea spaniola, evident. Uneori strazile pe care  se afla magazinele de lux mi se par obscene prin contrastul cu toti cersetorii postati pe la colturi. 

Dar cel putin aici esti respectat ca pieton si biciclist, in trafic, nimeni nu te claxoneaza aiurea, ai prioritate chiar si pe rosu. Ceea ce e de admirat, avand in vedere ca strazile sunt pline ochi de grupuri de turisti, traversand in toate directiile.

Spania traieste din turism, si a atins se pare un record in 2016. Benefic pentru economia ei dar in acelasi timp crand marginalizare saracilor, gentrificarea unor cartiere simple, muncitoresti sau de imigranti, cum e de pilda cartierul meu care a devenit in cativa ani, cartierul la moda, preferat de petrecareti si de hipsteri.

Spaniolii sunt binevoitori, curiosi, isi organizeaza prost evenimentele si au probleme cu acuratetea orara, vin la lucru cu mancarea in gentute speciale, sunt gregari, traiesc mult pe strada, le place mancarea buna, nu lasa bacsis, muncesc mai mult decat pare la prima vedere, le place zgomotul si galagia sub orice forma.

Cei din Valencia au particularitatile lor, printre care si solidarizarea vecinilor in asociatii, organizandu-se impreuna pt. mici serbari de cartier numite Fallas. In martie are loc o mare sarbatoare unde se imbraca costume traditionale, fetele candideaza pentru a fi allese Falleras, iar dupa mult zgomot, petarde si artificii, se ard niste constructii uriase din lemn, un fel de mini Burning Man spaniol.

Am venit in Valencia avand in minte un cuvant interesant pentru ambiguitatea lui, in spaniola: ILUSION.

Care, in functie de context poate insemna, speranta sau amagire.

Ce experimentez aici pare sub semnul acestui cuvant, totul e speranta si amagire, in acelasi timp.

Spania e, ca intreaga Europa, o insula utopica si amagitoare. Toti asteapta sa ajunga pe insula de vis.

Nu putem schimba direcția vântului, dar putem ajusta pânzele pentru a ajunge întotdeauna la destinație.

Esperando a Europa...asa cum povesteste filmul cineastului angajat Samuel Sebastian,
Fiti bineveniti intr-un continent surealist!

https://www.youtube.com/watch?v=kiMGjxTCLIk

Spre Far

"Each has his past shut in him like the leaves of a book known to him by heart and his friends can only read the title.”  Virginia Woolf

Dedicat luminii

 Cineva mi-a spus ca in blog sunt poate prea sincera, ca ma ''dezbrac'' in fata tuturor de lucruri prea intime.
In 2007, cand incepeam blogul asta, scriam foarte extern, despre lucruri din realitatea imediata si nemediata, scurte povesti in care eram mai mult observator distant.
Incet, incet, blogul a devenit tot mai personal, ciudat de personal, uneori chiar si pentru mine. Simt ca tot ce mi-a ramas ca povestitor este sinceritatea.

Virginia Woolf spunea in cartea To the Lighthouse: " I am drowning, my dear, in seas of fire. "
Nu m-am simtit niciodata in viata, atat de sufocata de marea de foc a vietii. Am crezut ca intotdeauna voi reusi sa fiu un peste puternic, sa inot impotriva curentului. Sa fiu un far pentru ceilalti, sa-i ghidez in furtunile vietii, sa-i ajut sa ajunga la mal. Poate asta a fost inca unul din hubrisurile (mandrie exagerata, orgoliu) mele. Dar am ajuns sa ma zbat, sa ard interior prea puternic, sa ma consum si sa imi las monstrii sa ma cosume. Simt ca ma inec la malul vietii tocmai cand ar fi trebuit sa fiu pe creasta inspumata a valului.

Acum mult ani, un prieten mi-a facut un test foarte interesant, testul sufist al cubului din desert, ca forma de auto-cunoastere a sinelui. In mod ciudat, am retinut rezultatele testului, peste ani. Acum l-am regasit dand un search pe net:
http://www.garbo.ro/articol/Psihologie/16574/testul-cubului-din-desert.html

Cubul meu plutea usor deasupra solului, era transparent cu irizari si in timpul furtunii s-a acoperit complet de nisip, din el iradiind in afara o lumina puternica. Imaginea mi-a ramas mereu in minte. Interpretarea arata o persoana idealista, cu capul in nori, foarte deschisa cu sentimentele sale, care va fi acoperita de povara furtunilor vietii si va incepe abia in acel moment sa dea tot ce-i mai bun din ea. M-am gandit mereu cand voi incepe oare sa dau acest ''cel mai bun'' din mine.

Simbolul luminii m-a urmarit toata viata, plecand de la interpretarea numelui meu, Luz, care inseamna lumina in spaniola. De curand am gasit si o alta insemnatate, venind tot din spaniolul Luiz si insemnand ''razboinic faimos''.
Sunt o adoratoare fanatica a soarelui, as dori sa pot trai fiecare secunda din zi, scaldata in lumina lui.
Sunt fascinata de faruri si de licurici, de micile insecte fluorescente din apa, de stele, curcubee, prisme, refractie, caleidoscoape.

In curand ma imbarc sa plec iara catre mari necunoscute. A trecut mult timp de cand Magelan n-a mai vazut marea, au trecut 3 ani lungi. Ulise se pregateste sa plece iara, pentru a se infrunta cu monstri, dar monstri sunt mereu in acelasi loc, in marea interioara. Doar acolo te poti lupta cu ei, dinauntru spre inafara. Ei calatoresc cu tine, oriunde ai merge.

https://www.youtube.com/watch?v=ghb6eDopW8I

Ce poate face eroul post-post modern ca sa-si invinga monstrii? Poate sa pastreze mereu lumina aprinsa, cea interioara. Always keep the lights on. Sa isi descopere mai intai sursa luminii, farul parasit si prafuit, sa-l reabiliteze si sa-l puna in functiune. Lumina farului meu s-a stins incet si a ajuns sa licareasca in intuneric cu forta unui licurici.

Un singur licurici e frumos, insa o mare de licurici e magica, e ca un cer plin de stele pe pamant. Lumina e un cumul de energii, o solidarizare a undelor asociate particulelor in miscare.

Cat timp cubul iradiaza lumina pentru ceilalti nimic nu e pierdut, a fost primul gand.
Voi fi insa propriul meu far, inainte sa pot fi pentru oricine altcineva.

I don't want to wait anymore I'm tired of looking for answers
Take me some place where there's music and there's laughter
I don't know if I'm scared of dying but I'm scared of living too fast, too slow
Regret, remorse, hold on, oh no I've got to go
There’s no starting over, no new beginnings, time races on
And you've just gotta keep on keeping on
Gotta keep on going, looking straight out on the road
Can't worry 'bout what's behind you or what's coming for you further up the road
I try not to hold on to what is gone, I try to do right what is wrong
I try to keep on keeping on
Yeah I just keep on keeping on

I hear a voice calling
Calling out for me
These shackles I've made in an attempt to be free
Be it for reason, be it for love
I won't take the easy road

https://www.youtube.com/watch?v=Oos4ojutOMM

Corpore Sano in Mens Sana

Dedicat celor ce supravietuiesc

 Sometimes to survive in a system is to survive a system. 

O batranica cu baston merge cu greu, se taraste aproape ca un melc pe strada. Cand trec pe langa ea, se opreste si ma priveste in ochi. Si vad in privirea ei ca e o supravietuitoare. Intalnesc destul de des astfel de batranele, cu una am vorbit la piata acum o saptamana. Deformata, sontacaind in baston dar super draguta si comunicativa. Raspandea un aer de liniste si pace, nu de ranchiuna. 

Oamenii acestia sunt, pentru mine,  adevaratii supravietuitori. Sa poti trai cu limitarile tale fizice si cu limitarile tale in general, mi se pare o forma de rezistenta. Nu exemplele exceptionale de succes in viata sunt modele pentru mine, ci supravietuitorii anonimi, the ''Inglourious Basterds'', cei care isi asigura zi dupa zi rezistenta anonima.

Sper, ca la varsta lor, daca voi ajunge pana acolo, sa pot degaja un calm luminos, fara sa am fruntea brazdata de frustrare. Sa pot zambi, nu sa bomban morocanos, cu colturile gurii picate si faldurile pleoapelor cazute, triste ca niste cortine picate, inainte chiar ca spectacolul sa se incheie.

Acum o luna, mergand spre casa, pe la miezul noptii m-am intalnit la un colt de strada cu o femeie fumand care m-a intrebat cat e ceasul. I-am spus si am inceput un dialog. Mi-a spus ca s-a pus la coada sa astepte ''ajutoarele'' si ca prefera sa stea sa astepte pana dimineata cand se deschide decat sa mearga acasa pentru ca sta foarte departe. Ajutoarele sunt pachetele de mancare de la UE. Beneficiarii produselor alimentare sunt şomerii, beneficiarii de venit minim garantat, persoanele cu handicap, pensionarii cu venituri sub 450 de lei, veteranii şi văduvele de veterani de război.

 
Femeia asta venita din Mehala pana in zona Traian, ca sa se puna la o coada, ca pe vremea comunismului, nu avea bani de taxi sa se intoarca acasa si sa astepte acolo pana dimineata. Nu avea la ea nici macar o sticla de apa, doar tigari. Statea in picioare la un colt de strada, hotarata sa reziste acolo pana dimineata.

Fiecare cutie contine o pungă de făină de grâu de 1 kg, două pungi de mălai a câte 1 kg, o pungă de paste făinoase de 400 g, două sticle de ulei la 1 litru, o pungă de zahăr de 1 kg, o conservă de carne de vită de 300 grame, o conservă de pate de ficat de porc de 200 grame, o pungă de orez de 1 kg, o conservă de pastă de tomate de 400 de grame şi o pungă de fasole boabe de 500 de grame.

In cartea ei, A Burst of Life, Audre Lord spune:
“Caring for myself is not self-indulgence, it is self-preservation, and that is an act of political warfare.”
Nu m-am gandit vreodata ca simpla existenta in conditii de viata socio-economice adverse poate fi considerata rezistenta sau revolutie, pana ce am auzit asta. 

Orla Murray explica foarte frumos in articolul A Crying Shame: Emotional Labour in Activism: The energy exerted on just existing when one’s personhood is at odds with what is presumed ‘normal’ means that self-care is a revolutionary act.  We cannot wait for the revolution to take care of each other and ourselves; in fact that is part of the revolution.
This is because ‘the system’ does not exist in the abstract, floating above us, oppressing us, with a few big evil men deciding how it works. It exists in everyday interactions, in writing and talking, and peoples’ actions; it is fluid and difficult to pin down, and constantly adapting and changing and appropriating our attempts to challenge it. We are all complicit to a certain extent because we live in this world.

It will be the cumulative effort of millions of tiny revolutionary acts that slowly change the very nature of being in the world. By changing our own behaviour and trying to live out the utopian world we want to create, we can begin to create little pockets of refuge to escape the oppressive structures, if only for a moment. In the highly individualised, neo-liberal world, little acts of collaboration or of radical love for ourselves and others become revolutionary acts.

 Foto lucrare The Wall, apartinand regretatului artist Sorin Oncu, realizata din pungi de alimente UE

Acum 2 zile o fata pe care o vad uneori pe strada sau in diverse locuri, mi-a spus ca sunt luminoasa. M-am bucurat si ma bucur ca in afara nu se vede zbuciumul din viata mea. De fapt, acum ma lupt cu mine, ca sa pot fi eu insami. Eu, asa cum cred ca e de fapt adevarata mea natura: vesela, voioasa, luminoasa, spontana, poate chiar usor aiurita, iresponsabila, cu capul in nori. 

Cea de dinaintea modelului educativ anxios, controlat si organizat sa poata supravietui in conditii adverse,  pe care l-am primit si invatat, fara voia mea. Si care a fost foarte util, pana la un punct, punctul in care a inceput sa-mi guverneze viata, mintea si apoi si corpul, somatizand diverse boli, dureri si afectiuni.

Acum cativa ani aveam mereu in geanta bomboane, pentru ca imi placea sa le impart oamenilor, la petreceri. Acum, port in geanta diverse medicamente, in cutia de Tic-Tac, ce-i drept.

Insa imi zic ca atata timp cat le pot imparti oamenilor un zambet, nimic nu e inca pierdut.

Cand pleci de la principiul Primum, non nocere ( In primul rand sa nu faci rau), riscul e sa ajungi sa-ti faci rau tie daca esti prea centrat pe ce e in afara ta, daca pierzi contactul cu emotiile si cu nevoile tale. Am invatat asta foarte tarziu, adica foarte recent. 

Nu cred ca mi-au facut rau noptile dansand, discutand sau petrecand cu prietenii, dar cu siguranta mi-au daunat si mi-au supt energia, zecile de mii de ganduri care mi-au umplut si colonizat mintea pe furis, privind nedreptatile lumii in care traim ca si nesiguranta si precaritatea vietii de zi cu zi. 

Atat cu emotiile cat si cu gandurile, am o relatie indelungata si prost negociata, inca din copilarie.

Mama ma prezenta tuturor ca pe un copil emotiv si timid. Din felul cum o spunea, asta suna ca un fel de boala. Am invatat sa-mi ascund foarte bine emotiile in copilarie, doar ca strangand foarte multe, din cand in cand, ele irupeau zgomotos si neasteptat de violent. Ceea ce era paradoxal la un copil altfel timid, introvert, meditativ si retras. Sigur nu va imaginati ca am spart un geam, la scoala, cu pumnul.

In jurul varstei de 11 ani mi-am propus sa fiu mai spontana pentru ca ma descopeream mult prea analitica. Uneori mi-a reusit si astea au fost cele mai bune momente ale vietii mele. Dar mintea a fost organul cu care am lucrat preponderent. Am incercat sa cuprind cu mintea si ce e poate, de necuprins, in mii de dialoguri si dezbateri interioare.

Mai tarziu, am invatat sa imi inving emotivitatea si timiditatea mergand in intampinarea  fricilor, pentru ca ele sa nu apuce sa ma cuprinda. A fost o strategie buna caci asa am ajuns extroverta, sociabila si expansiva.  
Am cunoscut oameni, am calatorit, am fost conectata.

Ce am observant, in timp, legat de boli, este ca, cu exceptia malformatiilor congenitale, a unor maladii genetice, sau datorate unor medii specifice unor anume geografii sau toxice, sau accidentelor, ele sunt create in mintea noastra.  Si totusi mintea noastra e cea care le poate ‘’repara’’. 

Suntem chimie pura, de pilda, un simplu dezechilibru de sodiu (sare) in corp, datorat unei deshidratari puternice, te poate face sa te simti complet incapabil de a-ti aduna gandurile sau chiar de a forma fraze coerente, cum zicea un prieten care a experimentat asta recent, ''parca aveam o gaura in cap''. 

Dar cel ma fascinant e ca mintea noastra poate controla toata aceasta chimie.

Nu e doar o teorie, devine destul de clar daca observi atent cum iti functioneaza corpul, ce stari emotionale traiesti in anumite perioade, ce iti doresti sau de ce te temi. Celulele corpului nostru au memorie, astfel pot inregistra orice amintire a unui traumatism sau a unei stari psihice nefavorabile. Astfel de stari psihice, repetate pentru destul timp, pot determina afectiunea sau boala in respectivele celule. 

Boala nu e insa un dusman, asa cum o vad majoritatea oamenilor. Mama mea, atunci cand are o durere sau o boala, inventeaza un ‘’ritual’’ de alungare a respectivei energii ‘’malefice’’.  Ignora complet posibilitatea de a intelege ceva din ce i se intampla. 

Cred ca boala e cel mai bun apel la viata. Te face sa simti ca esti viu, sa intelegi si sa vezi lucruri altfel neobservate, e un prilej sa te opresti din alergatura zilnica si sa te conectezi cu tine insuti, cu emotiile tale, prin prisma corpului tau suferind.

Am avut de la nastere o relatie cu boala, in forma ei fizica. M-am nascut cu un prolaps de valva mitrala in inima si o luxatie de sold. Insa ambele au disparut pe parcurs, luxatia a fost corectata si prolapsul s-a autocorectat recent. 

Imi amintesc de racelile dese si crunte din copilarie, tratate cu cel mai dezgustator leac, de catre mama mea, respectiv otetul aplicat pe largi portiuni din corp. Simteam efectiv cum corpul mi se macereaza in otet pana dimineata. Imi amintesc de colicile de stomac la fel de crunte, de durerile menstruale incredibile, hepatita, varicela si cate altele. Si de nenumarate antibiotice, injectii si vizite la medici.

De pasiunea cu care rasfoiam cartile de medicina pe care le aveam din belsug in casa. De catelul de plus caruia ii faceam injectii cu siringi adevarate si de decizia de a-mi face si mie o astfel de injectie experimentala in picior, ceea ce m-a costat inca o vizita la spital si un vaccin antitetanos. 

Imi amintesc  apoi de capul spart, cusaturi de rani adanci, entorse, fractura si alte ‘’accidente’’.

De decizia de a deveni vraci pe care am luat-o dupa ce am citit biografia unei vindecatoare. Nu mi-am imaginat insa niciodata ca voi deveni propriul meu vraci.

Dupa 7 ani lipsiti de asigurari de sanatate dar si de necesitatea vizitelor medicale,  lucrurile au inceput sa se schimbe. Nu pentru ca mi-am uzat corpul fizic, nu pentru ca i-am testat limitele, ci pentru ca mi-am uzat mintea si sistemul nervos, incercand sa inteleg ceva mai mult din lumea in care traiesc decat ar fi de inteles sau trebuind sa ma adaptez la realitati greu de acceptat, nu doar la disonante cognitive ci si emotionale, afective. Capacitatile mele adaptative psihice s-au uzat si ele. Vulcanul a erupt, bazele fundatiei se cutremura.

Mi-am petrecut ultimul an vizitand tot mai des medici, farmacii si clinici pentru analize medicale. Trecand pe langa oamenii care isi plimbau linistitit cainii sau copiii in parc, pe langa tineri zgomotosi, adulti siguri de ei, in masini scumpe, femei extrem de atractive, corpuri sanatoase, expuse, pori ai pielii respirand sanatate si functionare normala.

Am ajuns sa ma gandesc ca, pentru unii oameni care nu pot sau nu vor sa-si asume o familie, copii sau animale de companie, si nici macar propria lor companie, boala devine un companion de viata potrivit.

Corpul mi-a devenit un fel de invelis strain, imposibil de controlat, cu multitudini de somatizari dar tot mai usor de inteles.

Acum vreo 3 saptamani am intins o mana, cea stanga, unui barbat beat, aflat in 4 labe, pe trotuarul din fata de la Continental. S-a ridicat, lasandu-si toata greutatea unui corp zdravan si imbibat de alcool, pe incheietura mea stanga. Am simtit ceva ciudat si am stiut ca vechile fisuri si ligamente intinse acum doi ani cand un sociopat a decis sa intre cu bicicleta in mine si eu am decis sa-l opresc cu mainile, s-au reactivat. Mana stanga m-a durut cu tot cu incheietura, cu oase carpiene si metacarpiene pana acum cateva zile. 

Epopeea medicala a culminat, dupa 3 zile,  cu o vizita la Urgenta, intr-o duminica dimineata, la ore la care oamenii sanatosi dorm cel mai dulce somn iar medicii obositi de 14 ore de garda nu vor sa-ti vada fata. Cu toate astea, procedura standard a fost respectata si m-a usurat de 4 eprubete de sange desi eu ma plangeam tocmai de anemie.

O alimentatie sanatoasa, un stil de viata activ si potrivit iti ajuta corpul sa functioneze normal. Insa toate astea pot fi anulate intr-o secunda de un gand negativ intens si mai ales, de stresul repetat, si de data asta neurologii, psihiatrii si multi alti specialisti, sunt de acord.

Cel mai sanatos om pe care il cunosc acum, e Johnny, colegul meu de apartament. Are 27 de ani si e slabut dar energic si foarte vesel mereu. Nu l-am vazut niciodata suparat sau plictisit. L-am vazut in schimb, zilnic, preparandu-si cartofi prajiti, carnati, omlete, totul scaldat in untura. Uneori masa asta e dupa ora 22 seara.  Jonny fumeaza si mai bea din cand in cand cu prietenii. N-a fost niciodata racit si-si aduce aminte vag, de o singura boala, in copilarie.

Johnny doarme la ora asta. Eu imi simt amigdalele cat 2 nuci. E august si am reusit sa imprumut o raceala.

That's life: )

https://www.youtube.com/watch?v=fy2ZF2ks-9E 

Draga Sorine, scriind ieri noapte articolul asta, nu mi-a dat prin cap nici o secunda ca ai iesit din sistemul de care vorbeam. Asa de brusc, intr-o saptamana din iulie, acum o luna. Ma pregateam sa-ti trimit si tie un link pe mail cu noul articol. Sa-ti poti vedea fotografia lucrarii inclusa. Am aflat ca ai murit de pe net, de pe un alt blog, paradoxal si cinic. Cu atat mai paradoxal, cu cat am scris un articol despre boala, supravietuire si rezistenta. Moartea e parte din viata. Sistemul a pierdut un activist pentru drepturile omului, un artist, un om bland. Anul trecut in octombrie, pe un soare la fel de bland ca tine, spargeam impreuna nuci in curtea Memorialului Revolutiei.

Te cunosc de undeva?

Dedicat tuturor

The only real “you” is the one that comes and goes, manifests and withdraws itself eternally in and as every conscious being. For “you” is the universe looking at itself from billions of points of view, points that come and go so that the vision is forever new. 

Allan Watts

 

Ceva din figura mea iti aminteste ceva familiar, o prietena, o ruda, o colega.

Da, ma cunosti, desi acum are loc prima noastra intalnire fizica constienta.

Ne-am intalnit sub mii de forme, dintotdeauna, in toate locurile.

Eu sunt tu, te recunosti in mine.

Sunt arhetipul universal.

Sunt vasul ce contine informatia universala.

Sunt rezultatul infinitelor interactiuni zilnice intre toate elementele mediului ce apartin acestui univers.

Sunt universul, sunt tu, sunt toti si tot ce exista dintotdeauna.

Sunt aici, sunt peste tot, mereu.

Sunt fata si spatele, capul, picioarele, mainile, frunzele, parul, iarba, piatra, vantul, apa, pamantul.

Acesta e Acela

Si Eu sunt Acela

Si Tu esti Acela

Si la fel e Acesta

Si El este Acela

Si Ea este Acela

Si Acesta e Acesta

Si Acela-i Acela. 

(din cantecul the Bard and the Harper, inregistrat de James Broughton si Joel Andrews, California, 1965)

This is It
and I am It
and You are It
and so is That
and He is It
and She is It
and It is It
and That is That

Am crescut intr-o familie in care o mama chinuita de propria-i soarta, sa zicem, s-a chinuit, in plus, sa ma creasca cum a stiut mai bine. Am evoluat asa cum m-a modelat societatea, ca pe o fiinta individuala, unica si diferita de toti ceilalti membri ai ei, o mica zeitate speciala si separata de rest, al carei rost e ‘’sa faca ceva pe lumea asta’’. Dar care trebuie sa apartina societatii celorlalti indivizi la fel de unici si separati. 

Ca sa apartii ti se spune ca trebuie sa urmezi regulile pe care indivizii le-au stabilit de comun acord. Trebuie sa accepti masuratoarea timpului si a spatiului, culorile, impartirea lumii in parti cu viata si fara viata, a celor cu viata, in inferioare (plante, animale, insect etc) si superioare (omul) si a omenirii in rase, tari, religii.

Trebuie sa te porti conform unor reguli de bun-simt general acceptate in zona cultural - geografica unde te-ai nascut.

Trebuie sa mergi la scoala pentru a fi educat si a deveni destept, pentru ca apoi sa obtii succesul in viata, un fel de ‘’loc’’ al tau si doar al tau, in ordinea aceasta a lucrurilor stabilite de societate.

Un timp am urmat exact ce mi-a impus sau propus societatea, am urmarit modele, am imitat adultii si copiii din jurul meu. Am devenit elevul premiant tocilar pana in clasa a 8-a, cu coronita penibila la serbarea de final de an, la fel de penibila, bursiera-smart in liceu care stie sa se si distreze la concerte punk in timp ce invata, bursiera-smart si la facultate care termina fara restante si cu nopti nedormite alternativ intre examene si party-uri drumandbass.

Masterul a inceput la fel de promitator, a continuat in Franta si a esuat la final, fara dizertatie la care am renuntat, scarbita de lipsa de sens a sistemului romanesc de educatie. Prima actiune de dizobedienta reala, lecturile anarhiste din liceu nu se pun, caci nu s-au tradus in actiuni.

Al doilea ‘’esec’’ glorios s-a prefigurat cand am renuntat la Bursa Guvernului Francez obtinuta cu brio.  
Invat sa renunt in stil mare, renunt pur si simplu la bursa, fara sa pot sa gasesc o facultate care sa ma accepte la studii de master in Franta.

Renunt totodata si la asigurarile de sanatate, pierdute odata cu calitatea de student. Le voi relua peste 7 ani, ca angajat, pentru prima oara, cu carte de munca, dupa ani de muncit ca si colaborator.

Incep sa lucrez intr-o asociatie culturala, incerc sa apartin imaginii normale a societatii, timp de 2 ani. Dar clachez, de fapt vreau sa fiu libera sa fac lucrurile pe care vreau eu sa le fac, cand vreau eu.

Dizobedienta sociala ascunsa sub titlul de free-lance pe care mi-l iau ca sa-i linistesc pe cei ce ma cunosc sau urmeaza sa ma cunoasca, functioneaza bine. Suna bine si nu pune probleme. Lumea crede ca ma descurc pentru ca pare mereu ca vin si plec de undeva. De obicei cu un mare rucsac in spate.

Calatoresc si consum toate resursele financiare acumulate in ultimii ani. Invat si ma dezvolt, cunosc oameni, iubesc, sufar, ma transform, ma identific, ma delimitez, subsist, rezist.

Incerc sa ma indrept spre o noua scoala, cea de cinema documentar, inainte sa simt ca ma fragmentez prea tare in multe directii.  

Plec sa lucrez voluntar cu copiii de pe alt continent. Invat valoarea adevaratei educatii, cea deschisa spre gandirea critica si experiment, experienta.

Nu mai am chef sa raspund societatii in termenii pe care ea ii accepta si intelege. Uneori le spun curiosilor ca nu fac nimic, ca nu ma ocup cu nimic. Calatoresc, sunt nomada, atat in afara tarii cat si in tara, traiesc fara casa. Oamenii ma admira, sau se socheaza, dupa cum sunt inclinati, multora le pare boema viata mea. Le povestesc de oboseala, ma simt lipsita de siguranta zilei de maine, dezradacinata, fragmentata si imprastiata. Definitia mea pentru nomadism se apropie de precarism aka precaritate.

Mama ma preseaza sa-mi gasesc ‘’locul’’ in lume, ‘’rostul’’, un barbat-print care sa ma iubeasca vesnic, sa ma protejeze si sa ma sustina sau un tata care a renuntat din start la rolul de tata, un loc de munca care sa produca o pensie, un Sens pe care sa-l poata inteleaga si accepta ea si societatea din care face parte. Un sens caut si eu. Dar intr-o alta directie, total imateriala.

Oamenii ma intreaba daca sunt fericita. N-am crezut in fericire mult timp, parea un concept abstract si sec. Am crezut intotdeauna in nevoia de a produce sens, indiferent daca ce rezulta te face fericit sau nu.

Incep insa sa ma gandesc serios ca poate e mai important sa fii fericit cu orice pret, chiar fara sa aiba sens. Ca atunci cand dansezi fara sa mai poti sa te opresti, cand ritmul pare ca vine din corpul tau si nu de undeva din afara, creat de manuirea unor instrumente.

 

Am crezut si in importanta de a face lucrurile independent, de a avea un sens al tau, propriu, mai mult decat unul pe care sa-l inteleaga societatea. Am inteles ca independenta e o iluzie, o utopie nenecesara. I Did It My Way m-a tinut departe de orice grupuri, secte, asociatii, cercetasii, si alte forme organizat-umane in care se impuneau reguli comune dar pana si de grupurile de activisti, psy-people sau rainbow-family people pe care le-am frecventat orbitand la limita dintre a fi in sau a fi out. Am testat yoga, fara a deveni practicanta, la fel cum am protestat, din solidaritate, fara insa a deveni protestatara.

Cu toate astea nu am ajuns un eremit solitar in cautarea sensului primordial al lumii. Mi-au placut intodeauna oamenii, animalele, natura, mi-am dorit sa comunic mereu ceva mediului meu, sa contribui chiar daca mai mult informational si imaterial, catre ce am inceput sa vad ca pe o evolutie prin vesnica transformare a lumii vii, a mea, a intregului univers. Aristotel ne amintea ca scopul actiunii este intotdeauna contemplatia-a cunoaste si a fi mai curand decat a cauta si a deveni.

Acum 2 ani am facut un exercitiu in care trebuia sa imi imaginez ca vad in ochii partenerului meu de workshop, complet aleator ales, viitorul destinului meu.

Ce vedeam erau siluetele celorlalti care participau la exercitiu, caci eram mai multi, si silueta mea in centru inconjurata de aceste siluete. Mi-am reamintit ce intelesesem deja, ca independenta mea e de fapt interconectivitate cu toti ceilalti.

Conectivitate, conexiune, food connection, fire connection, music connection, love connection, information connection. Corelativitate. Dar si conexiune si congruenta cu sine.

Alan Watts, un nene intelept care scria inainte ca eu sa ma nasc despre necesitatea de a avea intuitia clara a unei viziuni corelative spunea ca gratie acesteia putem vedea ca opusii expliciti sunt niste aliati impliciti- corelativi in sensul ca merg impreuna unul cu altul si nu pot exista separati. Acesta iar nu disparitia diferentelor intr-un continuum al supremei indistinctii, este unitatea metafizica subiacenta a lumii. Caci aceasta unitate nu este pur si simplu un unu ca termen opus multiplicitatii, atat timp cat acestia sunt doi termini polari. De aceea, filosofia Vedanta se refera la unitatea sau inseparabilitatea lui unu si a multiplului ca la ‘’non-dualitate’’ (advaita) pentru a o distinge de simpla uniformitate.

N-am fost niciodata curioasa sa ajung neaparat in India desi toata lumea imi spune ca arat ca o indianca si uneori chiar sunt confundata cu una, chiar si de catre indieni din India.

Nu m-am simtit direct atrasa de taramurile Indiei, ba chiar usor distrasa vazand valul de interes occidental fata de exotismul indian.

Muzical, m-am regasit mereu in ritmurile africane, nord-indiene si amer-indiene, orientale dar dinspre partea persana, araba, turca. Si din punct de vedere socio-cultural m-am reperat mai mult in astfel de zone geografice. Muzica indiana m-a fascinat si ea dar doar ca fenomen cultural, nu si social.

Intr-o zi am fost sa platesc un impozit fiscal pentru mama. Erau acolo oameni ca si mine dar pe care i-am perceput in primele 10 minute ca pe niste fiinte de pe alta planeta, mai ales barbatii cu burti umflate, incredibile, care fac parte din exact aceeasi specie umanoida ca si mine. Eu si ei, si burtile lor si toate obiceiurile noastre suntem una si acelasi lucru, cu totii suntem impreuna Universul, Dumnezeu, Absolutul, Natura, Esenta, Sinele, Substanta, Spatiul, Eterul, Mentalul, Infinitul, Energia, Vidul, Unul, Multiplul,Tao si cum o mai fi toate denumirile. Am tot incercat sa simt asta, vreo ora. A fost greu.

Cum sa depasim senzatia de a fi izolati de ceea ce ne este ‘’diferit’’, de a fi un simplu organism azvarlit intr-o lume unde este inevitabil sa traim in competitie si conflict cu aproape fiecare ‘’obiect’’ pe care il intalnim?

Dar eu ma definesc pe mine cu ajutorul tau, burtos cu alura de gangster-mafiot local. Ma cunosc pe mine doar in contrast cu ‘’alteritatea”, nu conteaza daca eu consider ‘’alteritatea’’ ca fiindu-mi inferioara sau superioara pe scara valorilor.

Faptul ca eu sunt eu merge mana-n mana cu faptul ca tu esti tu. In cuvintele unui mare rabin din traditia hassidica: “ Eu sunt eu pentru ca tu esti tu, iar daca tu esti tu pentru ca eu sunt eu, atunci eu nu sunt eu, iar tu nu esti tu.” In schimb, suntem amandoi un spatiu comun intre ceea ce Martin Buber a numit Eu-si-Tu si Eu-si-El- insusi  magnetul asezat intre poli, intre eu insumi si tot ceea ce este perceput ca diferit.  Fiecare ‘’acesta” merge impreuna cu fiecare “acela”. Fara altul tu nu existi, fara altundeva nu exista aici, asa ca, in acest sens, tu esti celalalt iar aici este acolo. Singurul ‘’tu’’ adevarat este cel care vine si pleaca, manifestandu-se si ascunzandu-se perpetuu in si sub forma fiecarei fiinte vii. Pentru ca ‘’tu’’ esti universul care se priveste pe sine din miliarde de puncte de vedere, puncte care apar si dispar, astfel ca perspectiva este mereu noua. (Alan Watts)

Sunt Tu. Suntem cu totii, cu tot, cu orice putem percepe si cu tot ce nu putem inca percepe prin simturile noastre, acelasi, aceeiasi, aceeasi. Limbajul ne limiteaza, ne imparte, desparte, fragmenteaza, eticheteaza ca si invelisul nostru fizic extern, ca si pielea si trasaturile noastre.

Luizind. Luminand. Dansand. Mancand. Inflorind. Respirand. Murind. Iubind. Nascand. Creand. Muzicind.Cunoscand. Morphism.

Traim in mit permanent. Eu sunt arhetipul a tot ce cunosti despre tine, despre tot, despre univers. 

Da. Ma cunosti.