Lucky 13

Dedicat rezilientilor, adevaratii eroi necunoscuti

Am iesit sa cumpar mancare pentru pisica.

Vecina ma vede si ma roaga daca pot sa-i cumpar si ei o cifra. Nu inteleg despre ce vorbeste, si-o intreb, ce fel de cifra? Imi explica, e ziua fiului ei azi, face 13 ani si vrea o lumanare in forma de cifra sa-i puna pe tort.

Mi-a dat 20 de lei si-o iau grabita la picior. Ajunsa aproape in fata magazinului, vad pe trotuarul alaturat o batranica marunta, cu o cocoasa, par gri, tuns scurt si o punga de plastic in mana. Incearca sa le vorbeasca trecatorilor care traverseaza pe trecerea de pietoni si inteleg ca cere ajutor dar nu pare foarte buna la asta. Vorbeste incet, aproape soptit si n-o baga nimeni in seama.

Ma abat din drum, traversez si merg catre ea.

O salut si ii pun in mana in care are cateva monede cele 2 hartii de 10 lei date de vecina mea. Doar asta am la mine dar sper s-o ajute. I se lumineaza fata. Imi spune ca o ajuta foarte mult, ca isi poate lua ceva de mancare, ca-i e pur si simplu foame.

Ma hotarasc s-o cunosc, o intreb de nume. Ma tine de m
ana si-mi spune ca o cheama Ana, ma intreaba si ea si-i spun numele meu.

Ana a crescut la orfelinat fiind abandonata de mama ei in gara, intr-o plasa. I-a fost greu dar imi spune ca a reusit sa traiasca pentru ca a fost optimista si si-a pastrat tinuta morala. Si se vede asta, in felul cum vorbeste, in ciuda hainelor uzate si saracacioase, in ciuda corpului maruntit si a ridurilor sapate pe fata care ii fac cei 68 de ani sa para 78.

O intreb cand e ziua ei, imi spune ca e inregistrata in certificat in 15 noiembrie dar ca nu si-a aniversat niociodata ziua, nimeni nu i-a aniversat-o. A auzit ca acum copiii isi aniverseaza zilele aniversare la Mall si nu intelege cum ‘’cand e asa scump acolo’’.

La orfelinat, in weekenduri astepta la usa, cu o alta fata, intrebandu-se in fiecare weekend daca cumva vreuna din femeile care veneau sa-si mai vada copiii ar putea fi mama ei. N-a cunoscut-o niciodata pe mama. Anei i-a placut munca si curatenia asadar a mai stat la orfelinatul la care a crescut si dupa 18 ani, facand curat, apoi insa a fost data afara.

A stat in diverse chirii, a lucrat ca menajera la un cabinet de profesor psihiatru, a fost apreciata si iubita pentru seriozitatea ei, a cunoscut tot felul de oameni. In ultima chirie unde a stat a trebuit sa plece deoarece a avut loc o drama in locul respectiv iar acum sta in casa unei doamne baptiste care a luat-o din mila. E bucuroasa ca are unde sa-si puna capul sa doarma, cei 142 de lei de ajutor social ii ajung cu greu pentru hrana. Hainele ii sunt largi si curg pe ea si-mi spune ca a slabit neputandu-se hrani corespunzator. Dar ca oricum omului nu-i trebuie multa mancare, ca ar trebui sa luam exemplul animalelor care nu se ingrasa mancand.

Imi povesteste despre diverse animale cu care s-a inteles foarte bine in diverse chirii pe unde a stat, printre care o pisica ‘’cafegioaica’’, pentru ca ii placea zilnic sa manance un pic de cafea pe care i-o dadea proprietara si care o ‘’simtea’’ cand era suparata si venea sa-i dea cu labuta pe obraz.

E convinsa ca animalele ne simt starile si emotiile. Imi povesteste si cum a scos o puicuta a proprietarei la care statea candva si care cazuse in toaleta de lemn (haznaua) din curte si a spalat-o cu furtunul cu apa. Insista ca in orice conditii de viata trebuie sa-ti pastrezi corpul curat.

Mi-am dat intalnire cu Ana miercurea viitoare, in acelasi loc, mi-ar placea sa-i pot aduce si niste haine.

Isi cere scuze ca m-a retinut cu povestile ei, o strang in brate si ne despartim.

Hainele Anei miros frumos, a proaspat spalat.

Cumpar mancarea pisicii si lumanarile pentru vecina cu cardul, acest plastic magic care ne da acces la bunuri si servicii printr-o singura atingere, mai simplu pana si decat lampa lui Aladin. Atunci cand fireste, undeva in contul aferent lui e inregistrata o insiruire suficienta de cifre.

Cu cifrele am avut mereu probleme, desi le-am inteles bine pe foaia cu multe patratele de caiet de aritmetica. Mici forme drepte, unghiulare, unduite, un alfabet paralel care stapaneste lumea. Chiar si cei care nu stiu sa scrie in nici un alt alfabet, chiar si cei din cele mai indepartate locuri ale planetei, par sa inteleaga insiruirea asta de forme. La mare pret sunt zero-urile, cu cat sunt mai multe in plasticurile astea, cu atat oamenii par sa fie mai fericiti. Pare sa nu existe o problema spatiala, zero-urile au proprietetea extraordinara de a nu ocupa spatiu, oricate ar fi. Despre cat de relativa e fericirea asta s-au facut si studii serioase: https://www.youtube.com/watch?v=b1Y2Z1BGwno

Dincolo de foaia de caiet insa cifrele astea n-au mai facut sens pentru mine. Mult timp am crezut ca pot sa traiesc ignorandu-le cu desavarsire, mai ales ca in familia mea cifrele urmate de multe zero-uri nu ne vizitau mai deloc. Am mers chiar mai departe, visand la utopia unei lumi bazate pe schimburile din vechime, trocul, barterele, potlachul. Am tot incercat timp de 2 ani sa pun bazele unei micro-comunitati care sa traiasca schimband servicii exclusiv. 

Am voluntariat, am acceptat ce mi s-a dat fara sa cer mai mult ca schimb pentru munca mea in diverse domenii, am acceptat sa muncesc fara contracte si asigurari sociale sau de sanatate. Recent, am participat la un interviu pt un job si o prietena careia ii pasasem pontul despre acelasi job m-a intrebat cat am cerut la interviu. I-am raspuns ca nu am cerut, am intrebat doar la ce remuneratie s-au gandit ei.

In 2014, veneam intr-un microbuz spre Timisoara, cu 200 de euro in portofel, singurii si ultimii bani cu care prevazusem sa traiesc cam o luna. Ajunsa in oras, am vrut sa-mi iau ceva de mancare, moment in care, am realizat ca portofelul ala verde, frumos, cu stelute, cu fotografia mea de la 17 ani, singura in care aratam complet altfel, o pastram de altfel tocmai pentru ca paream altcineva, cu cei 200 de euro...disparuse. Disparuse undeva, in timpul calatoriei mele in microbuz. N-avea sens sa raportez furtul, am stat pe o banca, am tras aer in piept si mi-am zis: “Ai vrut sa traiesti fara bani? Acum ai ocazia. Make the best out of it!”

N-as fi ajuns foarte departe daca n-ar fi existat in jurul meu cateva prietene solidare care m-au ajutat cu de toate. O retea de solidaritate care s-a format dupa primul telefon. Imi amintesc de cei 600 de lei imprumutati de la o prietena atunci si pe care i-am putut da inapoi abia peste un an. Dar nu cifrele ci solidaritatea a contat. Si in multe alte momente, mai tarziu, tot solidaritatea prietenilor care mi-au donat bani cand am avut nevoie de analize, tratamente sau mancare, carti, obiecte.

Ana nu se plange si e fericita ca i-a iesit mereu cineva in cale care a ajutat-o, fiecare intalnire ca cea de azi ridicandu-i moralul. Ea crede ca:” Cine a trait foamea stie ce inseamna si ajuta”. Nu trebuie sa asteptam sa traim foamea ca sa simtim empatie. Dar da, am trait foamea, imi amintesc de ea, in anii ‘90 ai unei Romanii in plina inflatie, pe cand eram in plina crestere si mancam zilnic, luni intregi, pana mi se facea sila, paine cu margarina si varza fiarta cu piure de cartofi, mamaliga prajita si paine tare facuta de mama in casa. Si coliva din pachetele de pomana de la biserica unde mergea mama. Si bucuria de-a merge acasa la prietena mea unde exista mancarea pe care n-o vedeam niciodata la noi acasa.

Mama a avut si ea utopia ea, ca eu sa ajung la facultate, unde ea n-a avut sanse sa ajunga, sa studiez si sa nu mai cunosc vreodata foamea. A fost o utopie pentru ca s-a dovedit inutila facultatea si masterul si formarile si bursele de merit (cel putin astea acopereau ceva din banii de mancare). In sensul in care educatia era vazuta ca fiind o cale garantata de acces spre joburi sigure si bine platite, asta a fost marea utopie a generatiei ei, transmisa generatiei mele: "Invata bine mama, sa ai o slujba buna!''

La vecina mea petrecerea e in plina desfasurare, o mana de copii galagiosi urla, asculta tare fragmente de manele, hip-hop si pop. La un moment dat am vazut un tort mare si alb si am auzit un copil care zicea ca nu vrea tort pentru ca nu-i place. 

Acum vreo 2 saptamani, trecand prin Balcescu, in spatiul din fata uneia dintre bancile aflate acolo, unde lumea vine sa scoata bani cu plasticul magic din bancomat, 2 fetite vindeau carti vechi, asezate pe jos. Am trecut grabita dar le-am recunoscut si le-am intrebat ce fac, sunt 2 dintre fetele unei familii rrome ce traieste in zona. Cea mica are 5 ani, cea mare are 9, mai avand o sora si-un frate, mai mari.

Cam acum 2 luni, am intalnit un catel foarte simpatic si i-am facut niste poze. Apoi au aparut fetele, era catelul lor si au vrut sa le fotografiez, i-am cunoscut si pe parinti, apoi au vrut sa fotografieze si ele si am stat vreo 45 de minute dand un curs spontan de fotografie pe strada. Cea mare, de 9 ani, are un ochi bun si ar putea face fotografii reusite daca ar avea posibilitatea accesului la un aparat foto. Nu au telefoane mobile.

A 2-a zi, duminica, doar fetita cea mica, de 5 ani, statea in fata bancii, cu cartile insirate in fata ei. Era ora panzului, peste 30 de grade si un copil de 5 ani statea singur, in fata unei banci, incercand sa vanda carti vechi. I-am luat o apa si-o banana si-am rugat-o sa bea apa, am intrebat-o cum merg vanzarile si mi-a aratat un portofel adevarat in care se aflau cateva hartii de 10 lei. Era foarte mandra de foile de plastic verde din portofel si-am inteles ca ea isi face educatia financiara cu adevarat, nu cea pe care o mimam noi in copilarie, in fata blocurilor, vanzand produse imaginare, cu bani din frunze de diferite marimi si culori. Cat timp am stat cu ea, o doamna i-a adus un sandwich si un baiat a venit cu un foietaj.

(masca serveste pentru a nu expune public figura unui copil)

Pentru ea cifrele au deja un sens asociat banilor, lumii reale. Vad asta si la copilul vecinei, sarbatoritul de azi care imi arata fiecare obiect pe care il detine evaluandu-l imediat in bani, ba chiar direct in euro. Laptopul e adus din Anglia si a costat x lire, bicicleta, adusa tot de acolo y lire, cutare obiect costa atatia euro etc.

In gradinitele private din Romania, copiii de 3, 4 si 5 ani invata deja Educatia Financiara. Un program de educatie financiara pt. copii si parinti ii sfatuieste pe parinti asa:

Detinerea unor bani de buzunar este un lucru bun pentru copii. Ii incurajeaza sa fie independenti si ii ajuta sa inteleaga valoarea banilor. Ii invata sa ia decizii daca sa cheltuiasca toti banii odata sau sa economiseasca o parte astfel incat sa-si poata cumpara ceva special mai tarziu.

Asadar, dragi parinti, va invitam sa stabiliti pentru copilul vostru o "alocatie" lunara. Majorati suma acordata copilului odata cu fiecare aniversare.

De curand, mi-am zis ca ar trebui sa fac pace cu cifrele si sa incep sa am si eu, desi tardiv, o educatie financiara. Am parcurs un mic curs online din care am ramas cu ideea de investitii active si pasive, astea din urma fiind ideale pentru ca iti aduc venit constant fara ca tu sa mai faci mare lucru dupa, in genul unui apartament inchiriat. Mai sunt evident si norocosii posesori de mosteniri dar si alte posibilitati.

Adevarul e ca dupa ce am finalizat cu statutul de anagajat, in meserii mereu foarte prost platite si fara asigurari medicale sau participare la sistemul de pensii, mi-am zis ca cel de freelancer imi va oferi macar libertate de miscare, ceea ce e adevarat. Insa mi-am dat seama ca nu poti trai decent ca freelancer daca nu ai si mentalitate de antreprenor, iar pt. asta iti trebuie si-o minima educatie financiara. Cum provin dintr-o familie in care toti au fost doar angajati, nimeni n-a avut talent de antreprenor nici cat pentru un butic de cartier si mi-a lipsit complet genul asta de educatie financiara si de a vedea lucrurile.

Asadar ma intreb ce e de facut? Ce e de facut cu oameni ca mine, dar mai ales, ce e de facut cu oameni ca Ana?

Sa dai bani cuiva, ca practica pe termen lung, nu e sustenabil, mai ales daca tu insuti nu-i ai la indemana. Ideal ar fi sa-l poti invata pe om ceva care sa-l ajute sa-si poata castiga singur un venit. Sa-l inveti sa pescuiasca in loc de a-i da peste, cum s-ar zice. Pentru cei de varsta mea mai sunt sanse de ''reconfigurare a traseului profesional'' dar ce mai poate Ana si altii ca ea, la varsta ei, sa invete sa reconfigureze?

Dintre lectiile on-line pt copii, am retinut cel mai usor capitolul 

Functiile banilor: Donatia

Se spune ca "bine faci, bine primesti". Prin urmare, ajutarea altor persoane, atunci cand au nevoie – cu bani, de exemplu – este o idee foarte buna si apreciata de toata lumea. Tocmai pentru ca oamenii buni ii ajuta pe altii. Iar acest lucru nu tine de varsta. Este ceea ce vrei sa faci pentru ca asa simti, nu neaparat pentru ca asa iti spune mama sau tata. Ajuti pe cineva pentru ca stii ca are nevoie in acel moment.

Iti lansam o provocare: fa o lista de cumparaturi pe care le poti amana, pe care le poti lua alta data. Pune banii respectivi intr-o pusculita timp de doua luni si gaseste impreuna cu mama si cu tata o campanie la care sa contribui si tu. Poti ajuta inclusiv prin donarea unor lucruri de care tu nu mai ai nevoie – haine, jucarii sau carti. Alti copii se vor bucura de ele.

In copilarie visam sa salvez in fel si chip prieteni, cunoscuti si necunoscuti si umanitatea intreaga. Ceva m-a facut astazi sa ma indrept spre Ana si sa-i cunosc povestea, ca si in alte cazuri de oameni pe care i-am intalnit pe strada. Sa-i spunem compasiune acestui impuls. Insa povestea Anei este o lectie de supravietuire in conditii adverse, de rezilienta si verticalitate si mi-a inspirat admiratie si respect.

Ce ne impinge sa ajutam pe cineva? De unde vine impulsul altruist? Poate veni pur si simplu ca forma de adaptare a speciei pentru o mai buna supravietuire, caci supravietuirea in natura s-a produs colaborand si cooperand. Poate veni din empatie daca ai trait situatii similare sau doar punandu-te in situatia persoanei respective, imaginandu-ti viata ei. 

Dar vine probabil si din nevoia egosita de a ne oferi un sens vietii, de a simti ca facem ceva care conteaza cat de putin dar are un impact asupra vietii altcuiva, chiar si efemer. Din nevoia de a fi recunoscuti noi insine ca existand in si prin umanitatea noastra. Si in acest fel, iubiti.

Cel care cere ajutorul are in primul rand nevoia de a fi recunoscut in existenta sa, deci de a fi iubit la randul sau. A cere ajutorul si a acorda ajutorul sunt ambele forme de a cere recunoasterea umanitatii din noi. In momentul in care cele 2 umanitati se intalnesc astfel, se recunosc si se iubesc instantaneu.

Inteleg astfel de ce Ana mi-a zis azi ca ma iubeste, si era cat se poate de sincera. Si in acel moment am iubit-o si eu, sincer si din toata inima.