Vecina

Dedicata tuturor celor care au vecini ciudati

Cand ieseam din bloc intr-o zi am vazut la usa o femeie care tocmai se cauta in geanta de chei. Slaba, cu parul cret albit, cu o fusta colorata si o privire agresiva. I-am lasat usa larg deschisa si i-am facut semn sa intre. A tras de usa cu putere inchizand-o cu zgomot si mi-a urlat sa inchid usa. A continuat sa bombane ceva legat de usa si de apartamentul 13. Eu stau la apartamentul 15. In alta zi am intalnit-o din nou jos la usa dar iesind. Desi m-a vazut cu cheia in mana, a trantit puternic usa chiar in fata mea. In una din seri am vazut-o stand pe pragul usii de la bloc, afara in strada, in papuci de casa. Parea ca plange dar cand si-a ridicat capul mi-a aruncat aceeasi privire plina de ura. Am inchis usa si nu a incercat sa intre. Acum 2 zile am auzit zgomot pe scara, cineva tipand si bufnituri. Cand am coborat mai tarziu, femeia era in fata apartamentului 8. Usa era deschisa si un baiat strangea resturi de lemn de pe jos in timp ce 2 femei stateau pe scara si priveau. O bicicleta mare, legata de balustrada, imi bloca coborarea pe scari. Am vrut sa imping putin bicicleta si femeia a sarit repede zicand « Nu pune mana ! » si tragand bicicleta. Ieri coboram si usa apartamentului ei era deschisa. Se auzeau din nou bocanituri. Am simtit coborand scara ca cineva ma priveste. Vecina ma urmarea cu aceeasi uitatura rautacioasa. Intr-o alta zi am urmarit-o de pe balcon mergand repede pe strada, imbracata in pantaloni de pijama, cu papuci de casa portocalii, si o geanta neagra sub bratul drept.

Acum 2 saptamni m-au trezit tipete de femeie ce pareau sa vina din bloc. Am iesit pe scara si am vazut la etajul 1 doi barbati in costum negru. Au intrat la numarul 8, unde statea vecina cu pricina. Mi-am dat seama ca o evacueaza din apartament. Coborand in aceeasi zi am vazut bucati de zid spart pe jos in fata usii ei, iar pe usa 2 sechestre si 2 hartii pe care scria ceva de o hotarare judecatoreasca si biroul executorului judecatoresc. Pe scara erau o pereche de adidasi de barbat si o pereche de sosete iar cu un etaj mai sus un cacat de caine acoperit de hartie.

In fata apartamentului sta de atunci o cutie de carton cu ceva haine destul de murdare care mai apoi au fost scoase si insirate pe jos, in fata usii.

Pe vecina de la numarul 8 o intalnesc pe strada din fata blocului sau in refugiul de la autobuz din fata Bisericii Armenesti umbland incet in acelasi halat de casa cu alb, albastru si rosu in papuci de casa din plastic, cu picioare goale. Merge de colo-colo pe strada, isi aranjeaza compulsiv halatul din ce in ce mai murdar, strange mucurile inca aprinse de pe jos si le fumeaza. Uneori cauta in cosul de gunoi de pe colt. Intr-o zi a scos din el un covrig, in alta zi un mar.

Am coborat sa-i duc ceva de mancare. A refuzat. A refuzat si haine. Mi-a spus ca sta pe strada pentru ca are treaba.

Se pare ca apartamentul apartinuse tatalui ei. Locuise cu parintii, ambii au murit. Tatal cumparase apartamentul de la stat in vremea comunismului. Niste urmasi ai proprietarilor initiali, au venit din strainatate, au castigat procesul si apartamentul. Pe femeie au scos-o din casa cu politia, spargand usa.

O alta vecina mi-a povestit ca se zvonea ca au dus-o la spitalul de nebuni unde mai fusese candva internata, la numarul 9, dar ca ar fi fugit de acolo in halatul in care sta si acum pe strada. Femeia mai spunea ca acum nebuna plateste pacatul de a-si fi lasat mama batrana si bolnava sa moara singura in casa. Mama nu se mai putea misca din pat, avea un fluier din care fluiera cand avea nevoie de ceva. Fiica si-a gasit un barbat care lucra prin bloc si a plecat sa traiasca cu el. Mama a fluierat cat a fluierat, apoi a murit singura in casa. Fiica s-a intors dupa un timp.

Vecina i-a luat de fapt locul femeii homeless pe care o vedeam de la balcon mereu anul trecut, mereu pe marginea strazii, printre masini, aproape gata sa fie calcata de ele. N-am mai vazut-o cand m-am intors dupa iarna asta. Probabil n-a supravietuit.

Vecina ii seamana mult. Aceeasi fata slaba, ascutita, aceeasi privire rautacioasa, aceeasi agresivitate cu care uneori ataca verbal trecatorii pe strada, mai ales femeile.

Another homeless on my street. A ramas totusi vecina mea, doar ca acum locuieste in refugiul de autobuz.

Cosmic Surgery

Dedicata celor care folosesc messenger

Mess pe mess

Friend: Am terminat o facultate, am diploma si tot ce pot sa fiu e taximetrist, curva sau call girl.

Me: And which of these do you find more appealing?

Friend: None.

I don’t have a driving license,

I’m not homosexual and I don’t have money for a “cosmic surgery”

Friend: Imi place sa cred ca sunt perceput cat mai aproape de cum ma percep.

Me :Tuturor ne place sa credem asta:)
Putini recunosc:)
Cei mai multi nu inteleg:)

Capitala Culturala Europeana

Dedicata tuturor celor ce asteapta trenuri

E 3 noaptea si sunt in gara din Sibiu. M-au lasat aici cei cu care am venit din Ungaria cu masina. Trebuie sa ajung urgent la Bucuresti dar primul mijloc de transport este de fapt un autobuz la ora 5. In sala micuta nu exista scaune sau banchete. Las rucsacul jos si ma asez pe niste scari. E multa lumina dar asta nu-mi da senzatia de siguranta. Gara e fireste si aici locul de adunare al tuturor homelesilor. A fost renovata de curand si de asta totul sclipeste a nou. Mai ales cele 6 plasme imense care clipocesc de pe peretii circulari, asezate la nici macar 2 metri distanta una de alta. Pe 2 din ele sunt afisate sosirile si venirile trenurilor, pe alte 2 nu apare altceva scris decat Fumatul Interzis, iar pe celelalte 2 Bun Venit in Sibiu. Pe langa plasme mai sunt 2 ceasuri electronice si 4 camere cu circuit inchis. In mijlocul salii troneaza o columna din marmura ce aduce a stil roman si pe care scrie in romana si engleza: « Column constructed in 1870 in Sam Wagner Sibiu workshop for the town’s railway station building. In jurul ei e un fel de margine circulara din marmura si ea. Un batran doarme aici cu capul pe o pereche de papuci uzati, acoperiti cu un soi de carpa murdara. In spate are un rucsac inscriptionat cu Sibiu Capitala Culturala Europeana.

O batrana cu batic negru pe cap si haine ponosite vine si se asaza si ea pe latura opusa. Si-a lasat jos sacosa maro si se descalata. Pe 2 bancute indepartate, asezate in holul din partea opusa dorm 2 barbati care sforaie. Pe scarile din fata doarme cu capul pe o plasa galbena, intins pe ciment, un barbat in trening Adidas peste un tricou rosu. Are gura intredeschisa si o musca i se plimba pe buza de sus. Batranul s-a trezit si alunga mustele care s-au asezat si pe el cu o paleta de muste din plastic. Se ridica in capul oaselor si-si pune pe cap o palarie. Pe marmura din jurul columnei e o sticla de apa si o cutie de bere pe care batranul o ia si incepe sa bea din ea. Un alt barbat, imbracat soios se asaza si el langa batran, ia cutia de bere pe la spate si soarbe din ea. Batranul il vede si-l ameninta ca pune politia pe el. Barbatul pleaca.

Femeia din biroul de informatii din dreapta mea iese si traverseaza sala spre o usa din partea opusa. E mica, indesata, tunsa scurt, cu ochelari si dopuri de vata in urechi. E imbracata in bluza bleu cu ecuson si poarta papuci de casa, tot bleu. Rade puternic si tine in mana la spate, o sticla de Perla Harghitei de 2 litri, plina cu un lichid care arata ciudat. Rade infundat acum si intra pe usa. Se aude un hohot de ras, femeia iese si continua sa rada in hohote.

Intra un baiat inalt cu par cret, negru. Ii lipseste ochiul drept. Se asaza langa batrana desculta. Ea il intreaba daca merge la Brasov, baiatul raspunde ca nu.

Apare de pe usa din dreapta mea si cel ce pare seful de gara dupa chipiul rosu de CFR. E un barbat carunt, trecut de 40, imbracat cu o geaca de piele de bisnitar. Face glume smechere cu femeia in bluza bleu si merge plictisit, fara graba, spre peronul garii. Batranul isi baga paleta de muste pe dupa haine si se scarpina cu ea pe spate. Apoi se ridica si merge spre cosul de gunoi din fata. Incepe sa caute prin el. Scoate o doza de bere pe care o scutura, apoi o duce la gura si bea.

Un barbat negricios, masiv si ciufulit, imbracat cu o salopeta murdara albastra, legata la brau cu sarma isi tarseste incet picioarele spre ghiseul din stanga. Sta, se uita la femeia de la bilete, din fata lui, cere un bilet dar cand femeia il intreaba unde nu raspunde. Pare sa fi uitat unde vrea sa ajunga. Femeia incepe sa-i enumere nume de localitati si la un moment dat barbatul pare sa recunoasca ceva. Femeia cu papuci vine si ea si rade. Il intreaba daca vrea fasole. Merge si aduce din camera de unde iesise mai inainte aceeasi sticla de Perla Harghitei cu ceva care arata ciudat inauntru. I-o lasa in mana. Barbatul sta cateva minute cu sticla in mana, clatinandu-se usor, apoi se asaza si el pe marmura langa batrana. Ea il intreaba daca merge la Brasov. Ma uit la sticla asezata jos si inteleg forma din interior desi e prima oara cand vad asa ceva. E fasole murata.

Flautul, iconita si supa

Dedicata tuturor săracilor

Baiatul statea pe bordura, cu flautul in mana, sufland foarte usor in el. Avea tricoul tras peste genunchi pana jos, e racoare seara si un tricou nu e de ajuns mai ales daca stai pe loc. In fata avea o cutiuta de carton pentru posibile donatii. Brunet, micut, slab, m-a facut sa ma gandesc la un copil crescut in orfelinat. Melodia pe care o canta abia se auzea. Peste 2 seri l-am gasit tot acolo. Tot cu un tricou tras peste genunchi si sufland usor in flaut, o melodie pe care numai el si eu o auzeam probabil. M-am oprit si i-am pus bani in cutiuta. Si-a ridicat fata si a multumit cu un zambet timid. I-am spus atunci: “Mai tare, cu curaj, canti bine!” A zambit din nou si a ingaimat multumesc. Apoi a dus flautul usor la buze si a inceput sa cante mai tare. Melodia se auzea frumos in linistea serii. L-am intalnit apoi si in timpul zilei, pe un alt trotuar. Cand l-am privit si-a amintit de mine, mi-a zambit timid si m-a salutat cu un gest usor al capului inclinat.

In fata mea, la intrare, tocmai venea o femeie cu o fetita. Foarte servila femeia s-a dat la o parte ca sa-mi faca loc sa intru pe usa restaurantului. Fetita tocmai intra pe usa de alaturi si ma gandeam ce face oare acolo cand mama ei o asteapta afara. Imi mancam deja supa cand am vazut-o venind spre mese cu un sirag de tot felul de matanii si cruciulite in mana. Frumoasa, cu ochi verzi si un pulovar cu dungulite colorate. A ajuns si la masa mea si m-a intrebat cu o voce joasa si placuta daca nu vreau sa cumpar ceva din ce imi arata: iconite cu 4, 5 si 6 lei, matanii, cruciulite. Am cumparat o iconita care arata foarte hand-made, cu geam aplicat peste o hartie mov in care cineva decupase si lipise o fecioara cu prunc, apoi lipise marginea geamului cu un soi de leucoplast rosu. Poate chiar ea facuse iconita. Am intrebat-o cum o cheama si mi-a raspuns Bianca. Am aflat ca e in clasa a 3-a, apoi m-a intrebat ea, foarte natural, cati ani am. Am pus-o sa ghiceasca si mi-a zis 18. I-am spus varsta reala si mi-a zis: “Mama are 27 de ani. Tu ai copii?” I-am raspuns: “Nu, sunt si eu un copil mai mare”. Am revazut-o peste 2 zile mancand un covrig in usa unui magazin, in mana cu aceleasi matanii, icoane si cruciulite, urmarind cu privirea o doamna imbracata luxos ce tocmai iesise in strada.

Femeia a venit spre mine si m-a rugat sa o ajut, nici n-am auzit exact ce spunea, ceva despre cat ii e de rusine ca trebuie sa ceara bani de la oameni. Am bagat mana in geanta si am scos 2 lei pe care ii mai aveam. M-am felicitat ca nu am cheltuit toti banii la piata ca de obicei. I-am urat sanatate si dupa ce mi-a multumit a continuat sa-mi vorbeasca stand foarte aproape de mine.

Micuta de inaltime, slaba, cu parul lung putin peste umeri si albit partial, muschii de la maini foarte proeminenti nas mic, carn si buza de sus despartita in doua, bot de iepure cum se spune. In mana stanga tine o geanta neagra si o punga alba cu o paine mare, rotunda. De la axila dreapta i se vede parul negru, lung, neras, iesind de sub marginile maieului simplu de culoarea oului de rata. Blugii stramti ii evidentiaza forma burtii si genunchii slabi.

Ar vrea sa faca o supa cu o bucatica de carne copilului sau bolnav si a strans pana acum cu ce i-am dat eu, 7 lei. Se intreaba cum o sa reuseasca sa faca supa si sa aiba si carne sa-i dea gust. Copilul ei de 13 ani e operat de incurcatura de mate mi-a explicat facand un gest dinspre piept spre stomac pentru a-mi arata lungimea operatiei. Nici nu are voie carne dar a rugat-o sa-i faca o supa cum stie ea si ar vrea sa-i puna o bucata de carne sa-i dea gustul adevarat de supa. A mai facut supa cu pliculete Delikat dar nu-i acelasi lucru.

Trebuie sa dea banii si pe medicamente pentru copil. Ieri, alergand la o farmacie sa ia medicamente mai ieftine s-a si impiedicat si a cazut asa ca s-a lovit la genunchi care o doare si la buza. La urgenta nici n-au vrut sa se uite la ea. Imi explica amanuntit cum s-a lovit si de o piatra in cadere. Isi imagineaza ca nu o cred.

Mi-am amintit de mama care s-a impiedicat si a cazut cu bagajele mele in maini, conducandu-ma la gara, o data pe scari, in bloc, si o data pe ciment, mereu grabita si anxioasa sa nu intarzii la tren. De altfel ajungeam mereu cu cel putin o jumatate de ora mai devreme.

Imi spune ca are aproape 50 de ani. Arata de 60. Ii urmaresc ridurile de pe frunte si spatiul innegrit de sub ochii caprui si ma gandesc la o alta femeie de varsta ei pe care o cunosc si care arata de 35. Imi povesteste cum multa lume o injura si crede ca cere bani ca sa bea. “Du-te-n pula mea, mi-a zis o femeie. Imi venea s-o intreb: dar tu ai pula? Eu am intrebat si preotul la biserica, daca eu cer bani pentru mine si fiul meu, sa putem manca, e gresit? Iar preotul mi-a spus ca nu. Si in biblie scrie, poate ati citit Biblia, “Cere si ti se va da”

E asa de aproape incat ii vad dintii care ies de sub buza despicata de sus. Sta la o verisoara in apartament dar ii e rusine sa-i mai ceara si bani ca deja face mult pentru ea. Ce-i drept si ea o ajutase in comunism cand i-a dat bani sa faca CAR si sa-si ia apartament. Ea s-a gandit ca verisoara si va lua cu 2 camere dar a mai avut ceva bani si a luat cu 4 asa ca acum sta si ea cu copilul acolo. Mai cere din cand in cand ajutor si la vara sa dar ii e rusine. Are doi baieti, unul de 15 ani care e plecat acum la sat la bunica, langa Buzau.

Gesticuleaza mult si observ mainile cu unghii crescute si mult negru sub ele. Inelarul de la mana stanga e retezat de la jumatate. Ar vrea sa munceasca dar nu-si gaseste nimic. A fost femeie de serviciu un timp si mai facea un ban lucrand dupa servici si la vecinii din bloc care ii cereau ajutorul sa spele un covor sau altceva in casa. Dar acum nu si-a mai gasit nimic. In timpul comunismului a lucrat ca bobinatoare si acolo a avut si accidentul de munca. Imi explica amanuntit in ce consta lucrul ei si accidentul. Cum lucra cu niste sarme si intr-un moment de neatentie cum macaraua i-a retezat inelarul si o bucata din degetul mijlociu. Imi arata urma de cusatura, acolo s-a putut pune la loc bucata de deget care atarna. Daca ar fi gasit si bucata taiata din inelar ar fi putut sa i-o coasa la loc. S-a uitat pe jos dar n-a vazut nimic, masinaria i-l facuse zob. Cand se schimba vremea o doare rau. Ma gandesc ca e degetul pe care ar trebui sa aiba verigheta dar nu are. De la intreprinderea la care a lucrat si care se afla langa Apaca, a iesit in somaj tehnic care de fapt a fost in cele din urma somaj. Cand au chemat-o inapoi era prea tarziu, intreprinderea a fost demolata, pe locul ei se afla acum cel mai mare mall. Banuiesc ca vorbeste de Cora. Sotul ei a lucrat la aceeasi intreprindere.

Ma intreaba daca am copii si sot. Ii spun ca-s prea tanara si imi spune ca e foarte bine, sa nu ma grabesc, sa ma distrez. Ea avea si sot si copil la 20 de ani dar daca ar mai avea anii de atunci si mintea de azi ar sti sa isi vada de viata ei mai intai, ar merge la spectacole, la tot ce exista, s-ar distra.

Imi ureaza de bine in timp ce ma apasa prieteneste pe umarul stang, imi cere scuze ca m-a tinut din drum si merge sa mai caute bani unde-o gasi sa poata sa-i faca copilului supa promisa.

Longevitate

Dedicata tuturor soferilor

Statia de autobuz e destul de populata pt. ora matinala de sambata. O pocnitura intrerupe brusc zumzetul monoton al radioului transmis in statie. Cu coltul ochiului sesizez in dreapta, undeva in strada, ceva ce zboara in aer. Merg spre mijlocul strazii. 

O femeie zace pe jos in bratele unui barbat. Ii tine capul din care in partea dreapta, aproape de frunte ii curge sange dintr-o rana cam cat podul palmei. Langa ea e o plasa si pe caldaram o pereche de ochelari. Are piciorul drept flexat iar stangul care e intins tremura. E imbracata in pantaloni gri de trening, o doamna trecuta de 40 de ani, plecata probabil la cumparaturi in cartier. 

Barbatul care o tine cu capul pe genunchi o intreaba ceva si ea ii dicteaza un numar de telefon care inteleg ca e al sotului ei. Vorbeste si pare destul de calma. Imi scot telefonul si dau sa sun la salvare. O voce imi spune ca nu am numarul actualizat. In dreapta mea e un barbat inalt cu mustata, sofer de taxi iesit din taxiul parcat langa celelalte din statie. Il intreb daca a sunat cineva la salvare si imi spune ca a sunat el.

 Privirea imi revine pe asfalt la ochelarii de vedere de care nimeni nu s-a atins. Ii colectez si ii pun usor pe plasa de langa doamna, din fericire nu s-au spart. In spate vine autobuzul pe care trebuie sa-l iau ca sa ajung la gara. Inainte sa ma urc il vad pe cel care o lovise, e tanar, probabil nici 21, vorbeste afara din masina cu un sofer de taxi. Ii explica ca n-a apucat s-o vada, ca nu e trecere de pietoni, taximetristul ii spune ca e statie de autobuz si ca e normal sa incetinesti viteza in zona.

Ma asez in autobuzul care face o manevra larga si brusca pentru a ocoli femeia de pe asfalt si aud in spatele mele o voce de barbat: "Pula mea, pula mea, in spatele blocului s-o intamplat ceva ". E batran si slab, cu o privire agresiva. Bodoganeste ceva si se asaza pe scaun. Are la mana stanga 2 ceasuri. O femeie il intreaba de ce are 2 si el raspunde agresiv : "Asa vreau eu ! "

Se mai imbuneaza cand femeia se apara ca era doar curioasa si incepe sa povesteasca cea despre mama sa si despre ceasuri. Incepe prin a-i spune ca e nascut in ‘42 si e inca in viata. I se simte mandria in voce. Un alt barbat il felicita. Incepe sa discute cu el. Il intreaba cati ani are, celalalt raspunde ca e nascut in ‘40. Batranul aplauda foarte tare, timp de un intreg minut. Tot autobuzul il priveste, au inteles deja ca " ii lipseste o doaga " Batranului nu pare sa-i pese. Continua fericit conversatia cu celalalt barbat.

Frame-uri Urbane

Dedicata citadinilor

Din boxele bisericii se aude tare vocea preotului care tine slujba dublata de vocile unui cor bisericesc.
In statia de tramvai, canta la nai un barbat. Isi tine ochii inchisi si se misca usor de pe un picior pe altul. Sunetul naiului se pierde undeva intre corul religios si zgomotul traficului plin de claxoane si cauciucuri frecate de asfalt.
In fata la MacDonalds o fata imbracata in verde inspira adanc dintr-o punga stropita cu vopsea gri metalizat cu miros puternic de aurolac. Tine punga la gura cu mainile pe care sunt pete mari din aceeasi culoare gri. Pete de vopsea gri sunt raspandite si peste rochia ei verde.
Un barbat cu mustata si palarie sta pe jos, rezemat cu spatele de zidul magazinului si canta la vioara. In cutia viorii asezata in fata lui sunt cateva bancnote de 1 leu si un mic steag al Romaniei. Din parcul de vis-a-vis se aud tipete la intervale regulate ; o tiribomba invarte rapid cateva cutii de metal in care se afla oameni.
O sirena puternica se apropie acoperind toate sunetele. Masina politiei trece in goana.
La coltul strazii un grup de oameni stau adunati in jurul unor barbat imbracati in costume traditionale cu pene mari. Sunt colorati pe fata ca indienii peruani, canta si danseaza.
Doua fetite se joaca intr-o groapa adanca in pamant; langa marginea gropii e un ursulet parasit.
Intr-o masina de salvare parcata o femeie in halat alb mananca seminte pe care le scuipa afara pe geam.
In fata Teatrului National dintr-un cort alb pe care e scris ceva legat de victimele mineriadei se aude o muzica vesela. Pe o pancarta se vad insemnele Noii Drepte.
Vis-a-vis, in fata fantanii arteziene, langa cortul de plastic imprimat cu figura lui Basescu, un muncitor gaureste asfaltul cu un pick-hammer. Alti 2 se uita la el.

Intrarea la metrou e plina de moloz, praf, fier ruginit, zgomot de burghiu. Oamenii se inghesuie sa treaca printre tarabe improvizate pe care se vad ciorapi, portofele, ochelari de soare, umbrele. O femeie cu palarie de paie si imbracata in trening sta pe un scaun de plastic chiar langa un maldar de moloz. Tine in mana cutiute de leucoplast Urgo ieftin. Femeia a adormit; capul i s-a inclinat pe piept. In secunda urmatoare cutiutele se rasfira si cad pe jos. Se trezeste prompt si le aduna.

In fata magazinului o femeie ma roaga sa o ajut sa puna o plasa intr-o alta. O ajut si femeia imi multumeste. Are peste 40 de ani, poarta un batic cu flori si o bluza tot cu flori. Imi povesteste si in timp ce vorbeste se misca intr-una, aproape spastic. “Ma gasesti in fata la Mercur, adun de pe mese resturi, ce sa fac cu 100 de mii pe luna, nimic. Maine e ziua lui barbatu-meu, avem si noi de baut si de mancat, dar n-avem carne, un mic ceva ar fi bun. Mergem pe la nunti, stam afara langa restaurant, sa nu vina politia. Are in mana o tigara si cineva care iese din magazin vrea sa ii aprinda tigara. Se sperie si tresare. E sotul ei.

O batrana cu multe bagaje in maini merge aplecata de spate. Cand paseste se aude part, part, are gaze. Pe strada trece un autocar pe care scrie Franz Schubert. Incerc sa-mi amintesc cum suna Schubert ascultand parturile batranei care se indeparteaza.

Un batran cu bereta de pictor peste pletele grizonate, costum negru, isi tine umbrela de ploaie la spate si paseste sobru. Se apropie si pipaie sacul negru de gunoi de langa copac, la fel de sobru. Ia sacul si pleaca cu el.

Din cand in cand, un barbat trecut de 50 de ani se asaza pe marginea de piatra a gardului Bisericii Armenesti. Scoate o sticluta din plastic din buzunarul de la piept, de la pantaloni sau dintr-o plasa si dupa ce ii desurubeaza dopul bea din ea cu inghitituri repetate. Arata ca sticlele de vodca ieftina. Azi s-a asezat si a scos ca de obicei sticla. A dat o inghititura peste cap si apoi s-a ridicat cu greu de pe gard. In mana dreapta ii atarna de un fir o umbreluta alb cu negru la care se uita ca si cum nu ar sti cum a ajuns la el in mana. Incearca sa-si puna sticla in buzunarul pantalonilor pe care il nimereste cu greu. Se clatina inainte si inapoi. Se intoarce cu spatele, si ia pozitia de pipi. Printre picioarele lui o baltoaca incepe sa se intinda dinspre gardul bisericii, pe trotuar. Se intoarce si se incheie cu greu la slit. Apoi porneste calcand cu pasi rari, greoi si clatinandu-se.

Casa Poporului nu e acasa

© Camil Tulcan

Dedicata tuturor celor care nu au casa


In fata vitrinei unui magazin o femeie cu caciula roz tricotata pe cap sta pe o patura roz. Vitrina are un sistem de neoane care formeaza textul GREEN BAU TECHNOLOGIES. La lumina neoanelor femeia coase un gherghef. Langa ea e o doza de Pepsi cu un pai roz. In fata troneaza impunatoare Casa Poporului.

In fata la Hugo Boss, vis a vis de nou-deschis-ul glamour Radisson, doarme pe presul de cauciuc o femeie cu un copil in brate.

Pe Magheru, in vitrina librariei, un barbat la vreo 45 de ani, barbos, murdar, cu caciula si pulovar jegoase, tine un ruj in mana si atent, cu grija sa nimereasca marginea buzelor, se rujeaza.
Femeia tunsa scurt si imbracata cu un pulover maro deschis are mereu langa ea o sacosa de rafie si 2 caini in lesa, unul maro si unul negru. Sta in acelasi colt iar cainii stau foarte linistiti langa ea intinsi pe trotuar. Pe unul il tine mereu de lesa. Priveste in jos cu o figura marcata de amaraciune. Intr-o zi catelul care pare mai mare a luat in gura de pe jos o bucata de iarba uscata. Femeia i-a scos-o usor dintre dinti si l-a mustrat calm ca pe un copil: ”Nu mai manca toate prostiile” Cainii arata mai bine hraniti decat ea si au blana curata. Cresc pe zi ce trece. Azi femeia musca dintr-o merdenea in timp ce cainele maro manca mancare pentru caini.

Doamna Rodica poarta ochelari negri, mari, candva la moda. Acum sunt cam strambi. O gasesti in cele mai neasteptate locuri, nu are o “zona” a ei. E mereu imbracata cu acelasi impermeabil negru, rupt si prins cu ace de siguranta in cateva locuri, baticul negru pe cap si ochelarii. Are 2 plase de plastic pline. Pe treptele laterale de la Novotel, langa Dogville, locul unde se strang cainii vagabonzi sa doarma, mi-a povestit de ce e pe strazi . A avut candva o casa, un servici si o familie. A lucrat la o tipografie. Evenimentul care pare s-o fi marcat cel mai tare e moartea fratelui ei, jurnalist. Ar fi putut pleca afara, avea cunostiinte in Londra dar nu a vrut. Ma intreaba daca imi place cum a ajuns Bucurestiul azi. Imi povesteste despre mama ei pe care a iubit-o mult. Are o boala de ochi care ii avanseaza. Ar vrea sa poata merge la doctor. Ochelarii nu sunt cochetarie si nu doar pavaza fata de lume. Incerc sa-i vad ochii prin ei dar nu pot. Fruntea ii e brazdata de linii numeroase, concentrate spre mijlocul fruntii. Pe sub baticul negru ies firele de par albe. Camera pe care a primit-o de la stat in perioada comunista a fost revendicata de proprietar, vecinul ei. Proprietarul o vrea afara din casa si-o terorizeaza zilnic. Cand nu mai suporta injuraturile isi ia trentele in plase si pleaca pe strada. Ii e frica sa n-o bata din nou. Vine seara acasa si dimineata pleaca iar. Nu si-a mai platit datoriile la stat si are un ordin de evacuare. Ii dau un martisor si o frezie, la care ii scurtasem tulpina mai devreme. Mainile ei cu manusi rupte tin usor floarea. Imi spune ca e floarea ei preferata. E 8 Martie.

Femeia e pe jumatate intinsa pe trotuar in fata la Cosmetica Gioconda si langa ea s-a scurs un lichid care se prelinge pe strada. Pare lapte. Are un picior doar in soseta, celalalt incaltat. A adormit sprijinita cu spatele de zid, langa usa deschisa. Si noaptea doarme uneori aici, intinsa pe marginea de ciment care iese din fereastra cabinetului de cosmetica. Are o pereche de papuci de casa pe care si-i scoate si ii pune langa ea, pe marginea ferestrei. Noaptea fereastra e iluminata difuz dinauntru si poti vedea la geam numeroasele glastre cu flori, multe ferigi, arata ca o mica sera. Uneori o intalnesc si in autobuz sau pe strada vorbind singura. Are fata buhaita si e masiva dar cocheta. Poarta cercei, sirag de margele, inele colorate, o cordeluta din plastic peste parul blond, scurt si rar si haine colorate. Intr-o zi era in fata unei gogoserii fumand si vorbind femeilor dinauntru pe geam. Nimeni nu parea sa o asculte. Ieri isi facea dus stand sub apa ce curgea generos pe trotuar dintr-un aparat de aer conditionat. Parul si asa rar i se lipise de cap lasand sa se vada pielea. Uneori cand trec seara pe langa Cosmetica Gioconda imi cere tigari. Bombane suparata cand ii raspund ca nu am.

Porumbeii s-au ridicat brusc si au zburat batand puternic din aripi. Femeia cu gluga pe cap si plasticul verde i-a speriat intentionat, sa-i faca sa plece. M-a privit agresiv, la fel ca acum ceva timp cand am incercat sa-i vorbesc. E imbracata la fel din martie, de cand o vad aici. Un impermeabil murdar si ros, cu o gluga mare, sub care isi acopera fata. Poarta mereu o sacosa murdara in care are deasupra un sac de plastic verde mototolit. Nasul ii e plin de urme de rani, care acum o luna erau proaspete. O vad de la geamul balconului, de multe ori. Sta mereu pe strada, intre masini si se invarte fara nici un scop. Nu cere bani, pur si simplu sta acolo in trafic, de cele mai multe ori pe partea dreapta, langa bordura, in apropierea statiei de autobuz. Face pasi mici ore in sir in acelasi loc, priveste masinile si uneori traverseaza printre ele cand stau la stop. Nu se teme de masinile care vin in viteza, uneori chiar se opreste pret de cateva secunde in fata vreunei masini si priveste spre ea ca si cum n-ar exista. Nu lasa din mana sacosa, o singura data o avea langa ea jos, manca ceva dintr-un ambalaj rosu, sprijinita de gardutul de metal care delimiteaza trotuarul de strada. Intr-o zi am vazut-o rugand-o pe o doamna ceva. Femeia parea incurcata si aproape a fugit spunandu-i sa roage pe altcineva. M-am indreptat spre ea si am intrebat-o de ce are nevoie. Ma intrebam daca va reactiona ca ultima oara cand am batut-o usor pe umar incercand sa-i ofer bani. Atunci m-a injurat agresiv. Acum mi-a intins o hartie mototolita de 5 lei. M-a rugat sa ii cumpar de la chioscul din colt o ciocolata cu rom si plicuri de ness de restul banilor. Ajunsa in fata geamului de la chiosc, vanzatoarea m-a intrebat direct daca am banii de la “ea” aratand spre femeia care ma astepta in mijlocul strazii. I-am raspuns afirmativ si vanzatoarea mi-a spus sa nu mai iau bani de la “femeia aia ca o data mi-a adus banii plini de rahat, iti dai seama?” a continuat cu o voce din ce in ce mai ridicata, aproape urland. Doi barbati care erau in fata mea si cumparasera i-au spus vanzatoarei: “Haideti acuma macar de dragul domnisoarei”. In cele din urma vanzatoarea a luat cu varful degetelor bancnota pe care o tineam intinsa, a intors-o pe ambele fete si mi-a dat 4 plicuri de ness spunand ca nu mai are ciocolata cu rom. M-am intors cu restul si cu plicurile de ness la femeia care mi-a multumit. Peste o saptamana m-a abordat, aproape in acelasi loc, langa bordura si m-a rugat sa-i cumpar un suc si un pachet de biscuiti. De data asta m-am dus cu banii mei si i-am cumparat ce-mi ceruse. Mi-a multumit din nou desi sunt sigura ca nu ma recunostea de data trecuta. Apoi m-a intrebat daca stau in zona si mi-a spus: “Va rog aveti grija de catei” cu o voce care aproape plangea. In una din zilele trecute rupea bucati mari de paine pe care le arunca porumbeilor pe iarba verde din squar-ul cu fantana, marcat de placheta primariei. Parea mult mai slaba, aproape o umbra neagra. Seara, in drum spre casa, am vazut iesind de pe pragul cladirii de pe stanga, o sectie a Ministerului Agriculturii, o pereche de picioare goale. De unul din degete atarna o bucata de hartie alba care se lipise acolo si flutura usor. Daca n-ar fi fost alba si rupta ai fi zis ca e o hartie de identificare la morga, asa cum vezi in filmele cu crime si cadavre. Trecand pe langa intrarea respectiva, am recunoscut-o, dormind, pe femeia cu gluga. O vazusem in aceeasi zi intr-o lucrare a unei artiste, o fotografie in care avea un batic pe cap in loc de gluga, acelasi trenci negru, nelipsita sacosa in mana stanga si ducand sub bratul drept, ca pe un pachet, un caine ce privea linistit in jur.

Back or Still

I'm back in Wonderland. De fapt I'm still in Wonderland. Actually I was never gone.

Aproape 2 ani au trecut totusi. 2 ani in care am continuat sa scriu.

Rezultatul il voi posta poate cam brusc si va da senzatia unui mash-up de locuri si intamplari.

Ar fi deja prea greu sa le mai ordonez. Va trebui sa ne descurcam:)

credits: Benedek Levente

ASFALT TANGO

Dedicata tarii mele

Traiesc intr-o tara

Intr-un oras

In care inca mai gasesc desene cu creta pe asfalt

Copiii saraci si copiii tiganilor isi mai amintesc sa deseneze

Ceilalti sunt ocupati cu Counterstrike si celulare

Inca mai vad domni cu pantaloni calcati la dunga

Care fac pipi la colt de strada, langa burlan

In plina zi

Pipi se scurge tot pe asfalt

Si pe trotuar poti urca cu masina

Daca pe ea scrie

Baneasa Residencies

Si poti bloca chiar spatiul unde

Pietonii asteapta sa se faca verde

Asfalt cu desene de creta

Asfalt cu pipi proaspat

Asfalt cu masini parcate neregulamentar

Asta e tara mea

Tara ta cum e?

Hercule meets Emil Racovita

Dedicate celor care zambesc

Sunt la Biblioteca Institutului Francez. Fac revista presei, cu un teanc de ziare in fata. Vis-a vis, un tata si fiul sau cu handicap, probabil are cam varsta mea. De cum a venit mi-a aruncat o privire lunga si din cand in cand se tot intoarce spre mine si ma priveste. Nu-i tocmai o fata respingatoare, desi asimetrica, are ceva simpatic, dar ranjeste bizar. Oscilez intre a-i ignora privirea si a-l privi cu coada ochiului. Intr-un final tatal si fiul se pregatesc de plecare. Ma uit in urma lui pe culoar si brusc il vad facand cale intoarsa. Se aprope rapid de mine si imi lasa pe masa un biletel pe care scrie HERCULE. Zambeste larg si fuge.

Astept la Xerox cu foile in mana. Pe scari coboara o batrana frumoasa si inca cocheta. M-a rugat zambind s-o las sa-si xeroxeze cuponul de pensie inaintea mea. Se grabea iar eu aveam un teanc de foi. Are un aer tare simpatic. Mi-am amintit ca i-am vazut figura undeva. Intr-un film. Un film in care a murit.

In sala de cinema, domnul Mare-Actor, cu figura aspra si burta revarsata, isi intreaba nevasta "Cine-i Beowulf asta?" O domnisoara se apropie si-l roaga timid sa-i dea un autograf. Ii spune cu mandrie in glas ca si ea e acum la actorie, anul doi. O alta domnisoara vine din spate si cere si ea, emotionata vizibil, un autograf. Ii povesteste domnului Mare-Actor cat de tare i-a placut ultima piesa de la National in care l-a vazut. Domnul Mare-Actor inghite laudele ca pe gogosi calde si semneaza din ce in e mai sictirit.

In parcarea din spatele teatrului o gasca de copii galagiosi par sa se joace. Ma uit mai atent si observ ca e un contest de sarituri, peste un postament din ciment destul de inalt. Saritura la cal din gimnastica, adaptata urban. Ma gandesc la pielea palmelor zdrelita in contact cu cimentul pentru a creea un punct efemer de sprijin, la mijlocul zborului. Unii din copii sunt doar in maieuri si pantaloni scurti, e si unul in camasa cadrilata, majoritatea au frezele crestoase atat de la moda. Pare o scena dintr-un film sud-american. Mi-e dor de “ratele si vanatorii” si “fete –filme”. Nu gasesc pe nimeni care sa se mai joace asta. Si imi dau seama ca n-am mai vazut nici un copil jucandu-se “elastic” sau “tancus” prin fata blocurilor.

Femeia din pacarea de la teatru, cu fata negricioasa de mizerie, arata ca o papuasa, si-si taraste cu greu dupa ea un picior. Ca toti oamenii fara adapost e imbracata gros, inca are o pufoiaca de iarna murdara. Priveste spre postamentul de ciment caruia nu i-ai putea acorda un rol cert, parte din constructiile urbane de neinteles pe langa care trecem zilnic fara ca macar sa ne punem intrebarea la ce folosesc sau pentru ce au fost cladite. Peste cimentul gri, un tag urat, cu spray mov, PNL si trei inimioare. N-as fi ghicit nicodata ca in spate exista o usita, un lacat, si ca femeia isi tine hainele ascunse in constructia din ciment a parcarii in care isi petrece ziua. Azi a scos totul afara ca din lada de zestre, la aerisit sau sortat si mi-a sarit in ochi o plapuma roz. Seamana cu cea rosie-stacojie a omului fara adapost de vis- a- vis cu Casa Arhitectilor. Plapuma stacojie, perna oranj murdar si langa un scaun are a fost candva albastru, rupt, intr-o rana, rezemat de zid. Deasupra, o copertina galbena tine loc de acoperis.

Masina albastru–inchis, B 15 MIF, Dacie veche paraginita dar care servea drept casa pentru cel putin 4 persoane. Inauntru, stranse tot felul de boarfe, cativa amarati, femei si barbati, se adunau seara in jurul masinii, casa si depozit in acelasi timp. Acum cateva saptamani trecand pe langa masina am vazut doi barbati cu parul alb si cate o carja fiecare, unul pe scaunul din fata al masinii, celalalt se sprijinea de caroserie. Pe jos sticle de bere din plastic, din cele ieftine. Am simtit damful de alcool si-n acceasi clipa am auzit exclamatia unuia dintre ei: Asta-i viata! Azi masina nu mai era in parcare si nici gasca care locuia in ea. In locul ei e parcat un Jeep.

Un domn cu camasa in carouri, aproape plesnind peste burta in exces a adormit pe locul soferului, cu un ziar deschis in brate. Oameni care mananca in masina, se saruta, citesc, se schimba, asteapta, se cearta, se impaca, injura, se plictisesc, citesc. Masina a devenit un substitut de casa, un spatiu intermediar, in care nu esti nici in nici out, in care te simti in siguranta de priviri, chiar cat sa te scobesti in nas sau in urechi la stop, uitand ca doar la 25 de centimetri sta cineva si te priveste. Spatiu vizibil si semi-invizibil, privat si public in acelasi timp.

Mai incolo, pe aceeasi strada, intr-un bistro, langa fereastra, un tanar chel sta cu capul in maini, desupra laptopului. Nu-i vad fata, soarele ii bate generos in chelie, simt miros de mancare buna venind dinauntru.

In pasajul de la metrou, un barbat si o femeie, imbracati la costume gri, cu aspect corporatist, iau masa. O aurolaca inspira din punga cu o mana iar cu un deget deseneaza prin geam in dreptul lor, mancarea din farfurie. Cei doi o ignora si mesteca.

Astept metroul. Aud voci ridicate pe peronul din fata. Un tip inalt si cu aspect musculos in devenire, sapca neagra, ochelari de soare, costum pe care scrie Security, strans pe corp, vesta speciala, negru-albastru, o plasa pe care o tine stangaci in mana. Relieful muschilor se simte pe sub haine. Urla la un tip gelat de langa: Ce te uiti? Am fost la targ impreuna? Ce te uiti? Uita-te la Scorsese!” si pleaca in timp ce walkie-talkie-ul atasat costumului, sclipeste.

Un tanar cu aspect de vagabond iese printr-o usa mica de sub scara de la metrou. Sunt chiar in spatele lui, imi dau seama ca doar ce s-a trezit din somn. Il vad cum schioapta, vad si un fior de frig care il face sa se scuture ca un caine. Se indreapta impreuna cu masa spre metrou. Se opreste in fata la patiserie. E baiatul care canta frumos, cel caruia i-am dat bani inainte de Craciun, cand canta colinde.

Fiare vechi! Mereu m-a fascinat strigatul asta cantat al tiganilor. Inca il aud, uneori ma si intalnesc cu cautatorii-cantatori pe strazi. Ma bucur ca am reusit sa descifrez intre timp versurile “cantecului”.

O tigancusa slabuta si oxigenata se apropie discret de mine cu 2 cutii de parfumuri pe care scrie Bulgari, in brate. Am vazut-o de cel putin trei ori in ultimele 2 luni cu aceleasi cutii, pe aceeasi strada. Imi simte privirea lipsita de incredere si imi sopteste: “Le-am furat!” ca pe o polita de asigurare fara posibilitati de eroare.

La intrarea in magazin o batrana mi-a deschis usa, mi-a zis "Sa traiti!" si "La multi ani!" cu atat umilinta in glas incat m-a trecut un val de greata amestecat cu rusine. La iesire mi-am pastrat restul desi ezitam tocmai pt. a nu incuraja umilinta ei. In fata mainii ei intinse prompt am mai avut un moment de ezitare. “Am vazut ca aveti bani" mi-a zis. A cascat gura, si-a impins un deget spre dantura si mi-a zis ca trebuie sa-si refaca dintii. Apoi mi-a luat banii din mana si mi-a zis aspru "Fara justificari, bodaproste!"

S-a facut brusc frig. Se sapa iara santuri adanci, au scos dalele si le-au aranjat de-o parte si de alta a santului. O femeie batrana statea mereu jos, lipita de gratiile de la unul din geamurile de la parterul cladirii de pe strada asta. Se incalzea cu aburul nociv din aerisire, mi-am dat seama o data cand m-am aplecat sa-i strecor o bancnota. In fata avea mereu carti de rugaciuni pe care le citea destul de transpusa si indiferenta oarecum la zgomotul strazii. Astazi i-am vazut pt prima oara privirea ridicata din cartile ei si concentrata pe dalele care acopera geamul din fata. Jumatatea de metru patrat de langa geam care ii devenise casa pentru mult timp, ii fusese si ea smulsa. De partea cealalata a trotuarului, cu cartile de rugaciuni intinse pe dalele scoase de curand, despartita prin santul cascat de casa ei de langa geam, zidita acum cu dalele din trotuar. Geamul nu se mai vede din spatele lor. Ne inghesuim cu totii in spatiul pietonal stramt ramas pe trotuar pentru a face loc santului. Cu grija sa nu ne calcam pe picioare sau sa cadem in el.Ii injuram in gand pe cei care trec cu viteza, aproape sa ne darame si pe cei care abia se tarasc in fata noastra cu viteza melcului.

O femeie sta pe bordura si face ceva aplecata. Nu-i vad fata, dar ajungand in dreptul ei, vad expuse 2 goblenuri frumoase. Coase de zor la al 3-lea. Imi ridic privirea si imi dau seama ca e momentul cand seara se transforma in noapte. Afara deja nu se mai vede.

Kamasutra sex shop s-a mutat cu cateva numere mai jos pe acelasi bulevard. Unitatea s-a mutat pe lumea de vis-à-vis. Din vechea locatie a mai ramas totusi firma. Inauntru e acum un magazin de pantofi, numai bun sa-ti arunci in trecere ochii obositi. Kamasutra sex shop cu pantofi. Am auzit de fetisuri cu pantofi de dama. Mai jos, la adevaratul sex shop iti atrage atantia ghirlanda de baloane albe si rosii. Decoratie de Valentines. Un barbat si o femeie trecuti de 40, amandoi cu caciulite lapone pe cap, privesc intrarea magazinului: “Sex din ala in pozitii ciudate”, aud in treacat. Se uita unul la altul si starniti se saruta.

Imi tarasc picioarele spre metrou. E trecut de 5 dimineata. Am stat prea mult, destul cat sa-mi amintesc de ce nu mai vreau sa merg la party-uri. Mizerie, multa mizerie umana potentata de alcool, droguri si dorinte frustrate. In lumina becului de la chiosc vad un sobolan alergand sa se ascunda. La colt, un tanar cu pleata asteapta culoarea verde a semaforului. Brusc si prompt isi sulfa nasul, apasand cu forta doar pe una din nari. Jetul de secretii sare cu forta si se lipeste de trotuar. Adio servetele sau batista. Imi intorc privirea si dau cu ochii de o batrana care isi aseaza zambilele albe spre vanzare, pe trotuar. Gasesc puterea sa-i zambesc, fara sa stiu de ce.

Am fost la magazinul filatelic pt. prima oara in viata. O lume fascinanta. Cautam la cererea cuiva din strainatate timbre cu exploratorul Emil Racovita. Coli, foite, numere, colectii de milioane, culori. O doamna trecuta de 40, cu alura serioasa cumpara de peste un million. Stie tot, are notat intr-o agenda nume, date, ani. Se cunoaste si cu vanzatoarea. Ii explica cum ar vrea sa lase colectia fiului ei si spera sa aiba grija de ea. Imi imaginez un clubber crestos, care o va vinde pe 1 milion pentru urmatoarea transa de droguri.

Coborand dealul Mitropoliei, zi de duminica vantoasa, expozitie de cersetori pe margini, exhibandu-si ranile si bandajele. Ghidez doi cehi. Brusc, o pala de vant si pe langa mine zboara bani , alergand in vale, pe deal. Multi, multi bani si cehii alergand dupa ei. Romanesti dar si necunoscuti. Ma aplec si eu razand si incep sa strang. Rad fiindca vad din exterior scena. Vad si ochii cersetorilor si-mi imaginez surpriza lor.

Inca mai reusesc sa fiu turista in orasul asta, sa ma uit la cladiri ca si cum nu le-am vazut niciodata. Merg cu privirea mereu atintita in sus, in jos stiu bine ca-i urat oricum.

Un barbat se spala cu sapun pe picioare la furtunul cu apa care siroieste continuu langa trotuarul din fata Ambasadei SUA. Clabucii se scurg incet inspre canalizare.

Porumbeii ciugulesc dintr-o voma proaspata pe trotuar. Deslusesc urme de ceapa. Imi amintesc de-o alta voma in care era sa calc printre masinile parcate, acum cateva seri. Era intuneric, m-au salvat aburii care ieseau in contact cu aerul rece. Aburi tare frumosi, iesind asa din ciment.

Am arsuri. Cred ca stomacul meu arata ca voma aia cu aburi. Ma suna acum toate agentiile pamantului sa ma intrebe cand pot vedea apartamentele lor. Urlu in mine, si urletul merge in jos pana in stomacul ala din care ies aburi, cu peretii ulcerati.

Ies iara la lipit afise. A devenit un soi de terapie care ma ajuta sa-mi spal creierul. Le netezesc incet, imi sfasie urechile sunetul facut de scoci si imi ia mult pana sa gasesc capatul pe care trebuie sa-l dezlipesc. Dar nu ma mai grabesc. O fac de placere. As putea sa continuu sa fac asta si dupa ce imi gasesc chirie.

Landscape, center, print.

CAUT CHIRIE IN ZONA,

MANSARDA,

DEMISOL,

CAMERA SEPARATA,

MAXIM 200 EURO

Gazda, fara bani! Primesc in gazda contra menaj (fara bani), o fata singura, 18-25 ani, supla, pasionala, din Bucuresti sau provincie. Sunt un domn nefamilist.

Baietii au prins un gandac de bucatarie ametit de sprayurile vecinilor si cu o antena rupta. L-au inchis intr-un borcan si generosi i-au pus inauntru paine si o frunza de ceai. Zile intregi gandacul n-a avut nimic, s-a miscat sanataos, a facut cacatisuri neasteptat de mari si vizibile cu ochiul liber. Era mai activ noaptea. Baietii il mai priveau din cand in cand, mai miscau borcanul. O data am deschis capacul si dinauntru m-a invadat un miros pestilential. Am banuit ca in borcan fusesera candva muraturi. M-am rugat de ei zile la rand sa-i dea drumul. Apoi am vrut sa-i dau eu drumul. Dar nu puteam sa-i dau drumul in casa fireste. Ar fi trebuit sa ies cu borcanul afara si sa-l eliberez. N-am facut-o niciodata. Azi cand am venit acasa si l-am gasit pe spate cu picioarele stranse in jurul pantecului si o antena rupta, in miezul de paine intarit, am stiut exact ce a simtit.

El Comandanta Betty Boop

Dedicate tuturor care se vor a fi trendsetteri

“Ce frumoasa esti, Robin Hood te crezi”, mi s-a adresat un tigan sasiu trecand pe langa mine. Bereta mea verde nu-i ce-i drept ceva ce vezi prea des in Romania. Ma intreb ce ar mai fi adaugat daca ar fi observant si insigna galbena cu Betty Boop atasata pe partea stanga. El Comandanta mi-a zis un prieten, El Comandanta Betty Boop ma prezint de atunci oricui se uita zambind la bereta mea si duc militareste doua degete spre tampla, in semn de salut. Si mai socante au fost pentru concetatenii romani cizmele mele turcoaz cu dungulite. Gummy, cum zic nemtii, cauciuc mai pe romaneste, si nu din cele fitzy-fancy, stranse pe picior si lucioase, ci pescaresti, sanatoase, pline de noroi dupa 3 zile. Pentru asta le-am luat, sa ma treaca baltile pe care le ocolesc cu injuraturi si nervi aceiasi concetateni cu priviri dispretuitoare.

Robin Hood mi-ar placea sa fiu. Dar cum n-am curaj sa fur, nici macar de la bogati, sunt din cand in cand un semi Robin Hood, unul care mai scoate si da cate ceva celor saraci dar din buzunarul propriu.

Am trecut ca vijelia in jos pe Victoriei, cu gand sa ajung la cinemateca la 19, la filmul japonez. Langa magazinul luxos, cu interior alb contrastand cu ciudatele obiecte negre si lungi cu aspect de sarcofage pe care le vad prin usa transparenta, sta o batrana cu niste carti in mana. Trec si ochii ei ma roaga muti. Ma opresc, ma caut in portofel si ma intorc sa-i dau bani. Imi multumeste si ma roaga sa iau in schimb una din cele 3, 4 carti pe care le tine in mana stanga, langa o sacosa de rafie cu patratele alb-negru. O refuz si imi ureaza succes la scoala. Tanti Maria are 76 de ani, si ma priveste cu ochi mici de pe fata plina de zgarieturi. Sta cu nepoata ei de 18 ani, singura ruda ramasa dupa ce fiul ei a murit de curand, iar nepotul de 23 de ani, s-a sinucis. I s-au umplut ochii de lacrimi. Imi vorbeste de Dumnezeu, zice ca spera sa moara mai repede toti batranii ca poate ne-o merge mai bine noua, celor tineri. S-a rugat pentru o fata pe care a intalnit-o ca si pe mine, pe strada si a doua zi fata a venit sa-i spuna ca a gasit un italian si se marita cu el in Italia. Nu a mai platit factura la lumina de multe luni. Iar o sa-i taie lumina. Se sperie de o gasca de aurolaci care trec pe langa noi, imi povesteste ca daca te vad ca ai primit bani de la cineva te pun jos si ti-i smulg imediat. Ii pun in palma o ciocolata mica, din cele cum n-am mai gasit de mult timp, cu ambalajul din nailon transparent, ramas asa de pe vremurile lui Ceaska. Vijelesc iara in drum spre filmul care e pe cale sa inceapa si in spate, las o tanti Maria care inca ma binecuvanteaza si-mi ureaza numai de bine.

Un tanar cu o geanta de rafie, mult mai mica, din cele care au devenit trendy, se grabeste spre pasajul de metrou de la universitate.

In pasaj o gasca de aurolaci danseaza manele adunati in cerc. Fac miscarile specifice, bat ritmul cu mainile pe piept. Pe langa mine trece un cuplu, la brat. Nu ti-ar atrage nimic atentia in mod deosebit daca nu ai vedea ca el duce la gura o sticla de bere iar ea inhaleaza dintr-o punga de aurolac. Un baiat slabut cu pantaloni in carouri galbene isi aranjeaza la gat fularul alb cu crucea specifica Noii Drepte. Pe figura de semimanelist se citeste mandria. Ieri in acelasi loc din pasaj a trecut pe langa mine un baiat inalt cu privire inversunata si palton uzat. Mi-am intors capul pentru ca instantaneu mi-am amintit de el. In statia de metrou, cu cateva zile inaintea Craciunului. Am rucsacul meu mare si greu, m-am asezat intre doua doamne pe scaun si astept sa vina metroul spre gara. Aud pe cineva cantand colinde cu o voce foarte frumoasa. Un tanar in palton ponosit, vizibil stanjenit. Un tiganus mic vine si ingana un vers dintr-o colinda langa doamna din dreapta mea, apoi cere niste bani. Doamna scoate cu grija bani din geanta. Imediat apar doua tigancuse care cer si ele. Doamna tipa aratand spre cel caruia ii daduse inainte. Simte ca si-a facut deja datoria civica cu varf si indesat. Mi-am scos din portofel 2 lei si i-am tinut in buzunar. Canta tare frumos baiatul stanjenit. A inceput sa se simta curentul care anunta metroul si m-am ridicat. Am mers spre baiat si i-am pus banii in mana, l-am privit in ochi, apoi am urcat in metrou de unde l-am mai urmarit prin geam cateva secunde incercand sa-mi imaginez ce viata are. Am avut senzatia ca-l apasa un secret, ceva destul de complicat. Sau poate doar mi-a placut sa-mi imaginez.

L-am vazut venind spre mine cu revistele in mana. “Ia-o” mi-a zis bagandu-mi revista sub nas. Nu i-am dat bani. Stiam miscarea. In trenul in care am calatorit, a urcat un baiat care avea in mana postcard-uri din cele care se gasesc gratuit. Am aruncat o privire si am vazut reclama unui band la moda, ceva din zona brit-pop. Incearca s-o convinga pe doamna de langa mine sa cumpere, intr-un mod foarte agresiv. Mi s-a parut cunoscuta figura lui, cred ca l-am vazut undeva la un party.”Pune mana pe ea” a sunat destul de ciudat chiar si pentru doamna care oricum nu vroia nici o carte postala. Mi-a zambit jenata.

Movul imi place cu toate nuantele lui inrudite. M-a atras pana si inauntrul galeriei Simeza. “Balcicul nocturn si secret” al artistei care pictase tablourile era in toate nuantele de mov si turcoaz, cu pisici supradimensionate. Mov erau si hainele pictoritei, asezata langa iesire, pe picior de plecare, caci era tocmai ora inchiderii. M-am intrebat daca secretul ei il detineau pisicile mov. Cateva vitrine mai incolo Mihai Albu isi imbie clientela cu o cizma de un mov isteric.

M-am trezit cu timp berechet si cum nu aveam chef sa ma intorc pana acasa am inceput sa ma invart pe strazile cu magazine, aruncand cate un ochi in vitrine, ocupatie cu care altfel, nu am nici timp, nici chef, sa ma indeletnicesc. Una dintre ele mi-a atras atentia in mod deosebit. Cateva materiale erau atat de interesante incat m-am hotarat sa intru sa le studiez indeaproape. In magazin, m-au intampinat doua vanzatoare complet diferite. Una foarte tanara, draguta si zambitoare, cealalta, o batrana cu batic, pe care as fi vazut-o mai degraba la slujba de duminica. Incep sa ma uit la hainele insirate pe umerase, si-mi sare in ochi o minune de bluza plina cu nuante foarte placute de mov si violet. In timp ce pipai materialul intra cineva in magazin si incepe sa vorbeasca foarte familiar cu cele doua vanzatoare. Vocea mieros-pitigaiata, desprinsa parca dintr-un film prost ma face sa o privesc cu coada ochiului pe doamna in cauza. A intrat pe usa cu un ibric verde in mana, ceea ce mi se pare si mai neobisnuit. Merge catre cabinele de proba, intra pe o usa si in clipa urmatoare iese afara cu o figura speriata. “E sange in wc”, le spune vanzatoarelor!”Sange?” intreaba mirata, vanzatoarea tanara, apoi merge si ea catre usa cu pricina. Gasesc ciudat ca magazinul are o toaleta inauntru, chiar langa cabinele de proba. Dupa cateva secunde, vanzatoarea cea tanara iese si relaxata anunta:” Nu e sange, am aruncat ceaiul de fructe in wc” Doamna blonda cu ibric verde rasufla usurata si le intreaba pe celelalte: ”Ati vazut-o la stiri pe fata aia care s- a aruncat de pe bloc cu copilul? Ce tampita! Pacat de copilul ala, era asa grasut si frumos.” Ma plimb printre sirurile de haine si ascult fara sa vreau. Inteleg ca este vorba de o tanara care s-a sinucis deoarece fusese violata. Copilul era rodul violului si avea deja doi sau trei ani. Vanzatoarea batrana e neasteptat de impaciuitoare, contrar figurii ei de ortodoxa convinsa. Explica tensiunea psihologica in care traise fata respectiva, mai ales ca violatorul era cineva cunoscut, din acelasi oras sau sat. Dupa parerea ei depresia care a impins-o la sinucidere era de inteles. Vanzatoarea tanara nu tine partea nicicui. Discutia se incinge cu argumente pro si contra. Doamna blonda concluzioneaza ca nu era cazul sa se sinucida ca doar “handralai mai sunt pe lume” si iese zambind pe usa cu ibricul. Cele doua vanzatoare cad de accord in privinta ultimei observatii, cu privire la barbati, printr-un zambet complice care incheie amiabil si disputa. Peste un minut blonda intra din nou. “Am uitat de ce am venit, n-am luat apa pentru ceai”, explica si uitandu-se spre bluza colorata in nuante de mov pe care ma hotarasem s-o achizitionez, imi zambeste spunand ca am facut o alegere buna.”E cea mai reusita din colectie”.

Zilnic trec pe langa vitrina aceleiasi librarii-papetarii. De obicei mai arunc ochii sa vad copertile cartilor. Printre rechizite si manuale, am descoperit-o ieri in vitrina pe Oana, papusa romaneasca a anilor 2000. Are codite impletite, tricou cu abdomenul generos dezgolit din care apare un cercel de buric dintr-un metal ieftin, machiaj din abundenta, doua tatuaje tribale pe brate si inca un lantisor pe glezna piciorului. Nu-mi place de Oana. Papusa mea blonda cu unforma albastra pe care o botezasem Pamela era mult mai draguta. Oana face parte dintr-o generatie cu care nu ma identific. Imi place in schimb fata care imi zambeste zilnic cu doza de aluminiu in mana, de pe panouri ce apar in fata ta de te miri unde. Figura ei te urmareste parca pentru a te face sa zambesti odata cu ea, mimetic, doar din coltul gurii, ca si cum ai sti ceva la care ceilalti nu au acces. O Mona Lisa moderna care reuseste oricand sa ma sustraga ritmului alert al strazii si sa ma faca sa uit ca iar m-a enervat un sofer imbecil. Am cazut de acord de data asta, frumusetea chiar este o scanteie. Si asta fara sa ma convinga sa cumpar produsele Nivea.

Intr-un oras in care mai toti oamenii umbla pe strada lipsiti de ei insisi insa plini de tot ce ii inconjoara ca imagine externa, de la cizmele mov din vitrina lui Mihai Albu, pana la analiza sumara si critica a hainelor tuturor celorlati trecatori, orice activitate ce iese din fluxul perceput ca ‘’normal’’al strazii te scoate automat din context si te face sa intri in atentia ochiului public. Cu atat mai mult poate atrage atentia inactivitatea. Am facut proba fara sa vreau, chiar sub privirile Mona Lisei, intr-o seara in timp ce asteptam doua prietene. Tocmai pentru a da un sens asteptarii, am scos un program de cinemateca si am inceput sa-l rasfoiesc. Dupa doar cateva minute, m-am simtit “scanata”. Un cuplu ma privea insistent, cu capul intors, in timp ce inainta spre trecerea de pietoni. Ea, plinuta, la aproape 30 de ani si stearsa, el, genul old rocker, cu plete lungi, si geaca albastra de ski. Am reinceput sa citesc dar privirile erau tot acolo. M-am enervat si mi-am ridicat si eu privirea: ”What?” Lipsa lor de raspuns mi-a declansat o reactie implusiva si instanta, reprimata de mult timp: am scos limba. Reprimata din copilarie chiar, uitata o data cu trecerea timpului si revenita in forta de cateva luni. Cred ca emoticonii de pe messenger sunt de vina pentru asta. De cateva luni bune imi tot vine sa scot limba la oamenii care ma privesc insistent, din diverse motive, pe care le intuiesc a fi nu tocmai placute imaginatiei mele. Nu am nimic impotriva privirii semenilor mei, ba chiar incurajez contactul vizual, care lipseste intr-o tara in care oamenii inca se tem de orice forma de interactiune cu necunoscuti. Si eu urmaresc figurile care imi atrag atentia insa pana la limita in care simt ca as putea deranja. Rockerul a facut ceva neasteptat: a scos si el limba la mine, in timp ce astepta culoarea verde la semafor. Spiritul ludic si interactiv mi-a adus zambetul pe buze. As fi putut conserva aceasta imagine-raspuns, ca un foarte reusit experiment de interactiune stradala. Dar ea a fost urmata de o nevoie inutila de justificare verbala. Argumentul, cu “incercam sa-mi dau seama ce carte citesti” era de-a dreptul straveziu. Am raspuns fara nici o alta intentie decat explicatia in sine, ca nu e o carte ci programul de la cinemateca. Intr-o nevoie absolut ne-necesara de a “rade la urma”, rockerul a aruncat pe un ton malitios:”A, tu citesti doar programe, am inteles”. Momentul frumos initiat de gestul copilaresc cu semnificatie mutual inteleasa a fost anulat verbal.

“Daca taceai, filosof ramaneai”, ar fi urmat replica mea, dar nu simt niciodata nevoia sa am ultimul cuvant, doar de dragul disputei. Asa ca am trecut de la statutul de performer la cel de filosof. Cu tot cu bereta mea de Robin Hood, sub privirile etern zambitoarei Mona Lise urbane.

Family Circle

Dedicate mamei si bunicii mele

Baietii au gasit o cutie mare plina cu poze. Pe fondul rosu scrie Family Circle, cu un cerculet facut din biscuiti. Timp de o ora mi-am perindat degetele printre fotografii ingalbenite de vremuri. De prin anii 40' pana prin 96’ membrii unei familii necunoscute mi s-au prezentat in diverse cromatici, tinute si ipostaze, de la alb-negru la color, de la costum de baie si slip pana la rochii de mirese si uniforme militare. Cea mai neasteptata descoperire au fost fotografiile apartamentului in care ma aflu, situate undeva prin anii 80’, cu un total alt decor. De semineul in care aprind cu greu focul cand mi se face frig statea rezemata o mama de familie imbracata hipiotesc. In alta imagine apare si sotul cu alura de evadat din casa de nebuni, iar cea mai induiosatoare e cea in care un copil dragalas isi tine in mana probabil primul Polaroid ca pentru a mi-l arata. Am urmarit fara sa vreau istoria acestei familii prin diverse epoci si locuri. Din cate inteleg, Doina, cu sotul si fiul au trait cea mai mare parte a timpului undeva in strainatate. Copilul pare foarte iubit. Zambeste atat de sincer si sweet incat incep sa ma gandesc cam cati ani ar avea acum si ce face. Il urmaresc in evolutia lui, aflu ca se numeste Matei. Matei are acum probabil 35 de ani si doi copii deja. Nu stie ca ma uit la pozele copilariei lui intr-o lume care desi anormala nu-si tradeaza deloc nefirescul in imaginile astea unde totul pare senin si minunat. Nu stie ca l-am vazut cu masca de clovn laga bradul de Craciun si nici ca stau ilegal in casa bunicii sale, doamna care locuieste deasupra apartamentului nostru. Ma intreb care din epoci isi disputa anormalitatea. Atunci sau acum? Atmosfera din poze mi-a evocat o lume de vis.

“DOMN singur 59 ani, 1.70, 63 kg, primesc in gazda o fata sa pot pune baza pe ea”.
“CAMERA facilitati, central, metrou, unei fete dragute, eu 25 ani + posibil job secretara 400 euro/luna.”
"UN domn simpatic, agreabil, ofera camera unei domnisoare prezentabile, compatibilitate necesara, SMS;"

(preluate integral din rubrica de oferte pentru inchirieri imobile)

L-am intalnit pe neasteptate, iesind de la cizmar. Ne-am despartit acum cinci ani si cele cateva intalniri fugare nu au fost foarte reusite. Acum m-a pupat bucuros pe ambii obraji si ochii ii radeau. Si gura si totul radea inauntrul si in jurul lui. Poate la ora asta Maria-Stefania a aparut deja pe lume. Sper sa aiba o viata frumoasa ca in pozele de familie din cutia rosie de biscuiti.

“Sange…bani…sange…scoate”…. A devenit aproape un refren in cele 20 de minute petrecute in laboratorul unde trebuia sa-mi recoltez analizele. O camaruta mica, cu un birou in fata, o masuta cu instrumentar, eprubete cu sange, vata, spirt si ace, si in dreapta langa pat, sticle si borcane cu urina. Nu ma asteptam la o asistenta asa in varsta. Si colega ei cu rol de casier si contabila era in varsta. In fata biroului plin de registre si a unei gramezi de bani, reusea sa incurce nume de pacienti, cu denumiri de analize si tot asa. Asistenta parea mai preocupata de posibilele scurgeri monetare decat de acul pe care il infigea din cand in cand in cate un brat. La un moment dat a avut revelatia ca pacienta dinainte isi bagase niste bani inapoi in geanta. A inceput o adevarata harababura in cautarea banilor. “Aia cu analiza de Candida. Am vazut-o eu ca a luat banii de pe masa si i-a bagat inapoi in geanta!”. Mana pacientului atarna tensionata, in asteptarea acului care intarzie sa se infiga. “Daca doriti puteti urina si aici. Recipientul costa 10 mii. Sa inchideti si sa ne dati cheia inapoi”. “Scoate banii!” a fost ce mai neasteptata cerere care a iesit de pe buzele doamnei casiere-economist in timp ce asistenta se incurcase intre buletinele de analize. “Asta e Serban sau Alexandru?, intreaba asistenta urland aproape numele de familie de pe buletinele de analize” “Nu acolo pui urina!” si degetele fara manusi, cu urme de sange sub unghii, preiau borcanul cu urina pentru a-l numerota. E depasita ora de recoltare si “toata lumea vrea sa plece acasa.” Si eu vreau acasa unde bunica mi-a pregatit deja salata. Cel mai tare ma enerveza la analize, nu acul sau durerea intepaturii, ci faptul ca trebuie sa vii nemancat si foarte devreme.

Incepusem deja sa ma uit nervoasa la pereti si la ceasul care trecuse de mult de ora programarii mele. Pe usa isi face aparitia un domn in varsta, cu chelie si halat alb impecabil, ca un adevarat doctor. Se uita spre noi, pacientii, intra in cabinet si incepe sa discute cu o doamna mult mai tanara cu care pare sa se cunoasca. E foarte familiar, o intreaba daca nu cumva ii e cald, rade, se plimba prin camerele care dau una in alta. In cele din urma sunt poftita sa intru. Doamna mai tanara si apetisanta e doctorita si dansul o indeamna sa ia notite. Secretara este si ea pregatita sa noteze. Dupa ce incerc sa explic totul cat mai clar, “profesorul” imi ia palmele in ale lui, le examineaza si-i face semn doctoritei tinere sa se uite si ea. Nu are manusi si vorbeste ceva despre un ten atopic. Incepe sa-mi explice ca nu-i nimic de facut, ca asa e pielea mea, sensibila si va trebui sa ma feresc mereu de factori alergeni. Se hotaraste sa-mi prescrie un unguent. Intre timp, povesteste anecdotic, despre binefacerile medicale ale ureei in tratamentele dermatologice. Pe usa intra o doamna draguta carea aduce pahare cu suc si ceva ce seamana a cozonac. Primesc reteta din mainile doctorului. Cele doua doamne se pun indata sa manance, iar eu sunt luata prin surprindere total de tirada politica in care se lanseaza “profesorul” explicandu-mi de ce, in opinia sa, Basescu nu e omul potrivit la guvernare. Imi vorbeste de Putin, de rusi, de petrol, tot mai inflacarat, se apropie de mine ca un profesor de elevul scos la lectie. Il admir pentru maiestria cu care-si pastreaza halatul alb pe umeri si imi vine sa fac pasi ca racul inapoi, sa deschid usa si sa fug. Lectia asta n-am invatat-o si el s-a prins. Ma gandesc la sarmana doamna care asteapta afara sa intre. Ies si ma indrept spre farmacia din curte, unde sotia “profesorului”, o doamna foarte draguta, imi va prepara alifiile. Are si ea doua nepoate pe care le ingrijeste ca pe ochii din cap. E tare stresata ca cea mare va da acum examen de admitere la facultate. La jurnalism. Cea mica vrea sa urmeze farmacia, ca si dansa. Afacere de familie cu masina parcata in curte, blocand accesul spre cabinetul in care dimineata, fiica dansei da consultatii ginecologice in acelasi cabinet in care acum tatal sau, ”profesorul”, examineaza probabil inca o data bustul generos al tinerei doctorite.

A venit langa noi deja vorbind. Am crezut ca va pleca mai departe dar dintr-un motiv necunoscut mie a inceput sa ni se adreseze ca si cum am fi fost interlocutorii lui dintotdeauna. Puloverul cu dungulite colorate si parul alb in dezordine nu anuntau performance-ul magnific ce avea sa urmeze. Poate doar ochelarii strambi tradau infrigurarea acestei tirade-monolog de un comic care ne-a facut sa izbucnim in ras fara sanse de abtinere. Nu s-a suparat, ba din contra a venit si s-a asezat pe banca, langa mine continuand sa vorbeasca si batandu-ma din cand in cand pe umar. Istorii de viata personala, observatii ad-hoc, informatie, multa informatie, totul intr-o dezordine si o incoerenta aparenta a discursului care m-a facut sa zambesc continuu, si sa trec peste cele cateva insertii vulgare. Am continuat sa-l ascult povestind despre o femeie urata de care s-a indragostit, despre fiica pe care a vazut-o o data in viata, intalniri, locuri. “La dracu’, m-am imbatat, merg in biserica”, a spus la un moment dat. M-a speriat pentru o secunda cand am avut senzatia ca va pleca intr-adevar spre domul catolic din fata noastra. Dar nu m-a oprit sa rad cu pofta. A facut doi pasi, apoi s-a intors, a scos doua nuci din buzunar si mi le-a intins. Le-am luat. S-a indepartat putin dar l-am auzit foarte clar, in secunda urmatoare: “M-am indragostit de Buratino”, replica pe care a repetat-o apoi, pe un ton de-a dreptul teatral. Ma uitam la cei doi prieteni aflati pe banca langa mine si radeam pe infundate. L-am intrebat rapid pe L. daca nu poate filma cu camera foto pe care o avea la el. Am avut brusc revelatia unui stand-up comedy total neexersat si realist, cu un artist unic. A revenit la banca noastra, a luat revista pe care o aveam langa mine si a inceput sa citeasca si sa comenteze in acelasi timp fiecare actor, eveniment, film, ca un adevarat critic. A fost mirat sa afle ca nu am vazut prima transmisie live prin satelit care zicea, ar fi fost de la un concert al lui Elvis. Am luat camera si am apasat pe butonul de inregistrare. M-a vazut imediat si mi-a cerut 2 lei. Ca sa bea o bere. Nu am avut cum sa-i dau din pacate. I-am facut semn ca n-am, si atunci s-a ridicat, a facut cativa pasi si a disparut la fel de brusc cum a si aparut.

Tocmai scrisesem Carligul albastru… si am iesit grabita din casa sa cumpar ultimele cadouri de Craciun. Exact cand am dat coltul, mi-a aparut in fata o femeie la cam 50 de ani, sau poate doar imbatranita prematur de parul alb si dezordonat. Hainele erau modeste si in una din maini atarna o plasa. Parea sa fi avut recent un traumatism in zona nasului deoarce puteam sa vad clar o julitura pe care trona o boaba de sange incomplet coagulat. “Domnisoara ma puteti ajuta, am nevoie urgent sa dau un telefon?” m-a interpelat femeia. Replica atat de cunoscuta pe care tocmai mi-o reamintisem cu jumatate de ora inainte in timp ce descriam personajul urban care ma abordase absolut la fel, nu cu mult timp in urma, m-a uimit putin. Deja-vu? Deja-entendu? Zana telefoanelor stradale gratuite in caz de urgente? Ei, hai…fie…si de data asta. Am avut aceeasi reactie de usoara retinere cand am scos telefonul din geanta, am format numarul si i l-am dat femeii. “Mama iarta-ma!” au fost primele cuvinte care i-au iesit din gura. Am inteles ca-i vorba de ceva foarte personal si m-am retras cu un pas in spate. Nu a fost nevoie pentru ca intreaga conversatie a fost urlata in plina strada si presarata cu doua icniri lacrimogene. Femeia o ruga de fapt pe interlocutoarea ei sa n-o lase pe drumuri de sarbatori. “Macar pana imi platesc factura la Electrica.”A urmat o lista de promisiuni repetate apoi si intercalate printre scuze. Pe scurt, femeia a promis ca-si va taia unghiile care erau intr-adevar foarte lungi si galbene, ca se va lasa de “vagabonteala” si ca isi va cauta de lucru dupa revelion. Convorbirea parea sa se prelungeasca la nesfarsit iar eu eram in intarziere. Dupa ce am ajuns sa fac semne disperate, i-am spus ca trebuie neaparat sa plec si am reusit sa-mi recuperez cu greu telefonul. “E soacra mea, stau cu baiatul ei de trei ani si e singurul cu care m-am inteles” am mai aflat in timp ce imi luam ramas-bun si ma indepartam.

Am visat in prima noapte la Freiburg. Si m-am trezit devreme fiindca am avut un vis ciudat. De obicei nu ma trezesc din vis. Dar asta cred ca era unul din visele alea in care sufletul ti-e atat de inspaimantat incat pur si simplu te trezesti, fiindca nu mai suporti sa fii acolo, in realitatea aia urata. 8.30 dimineata. Ciudat. N-am mai putut sa adorm.N-am mai visat demult. Sau cel putin nu mi-am mai adus aminte ce am visat pana acum.

Era razboi, chiar razboiul mondial cred.Totul era gri in jur. Eu incercam s-o gasesc pe mama si pe bunica mea, sa le salvez. Nu reuseam. Pana la urma am gasit-o pe mama si am luat-o de mana. Am ascuns-o intr-o camera foarte mica pe care am incuiat-o cu cheia. Am privit-o in timp ce inchideam usa si am plecat s-o caut pe bunica. Si apoi n-am mai stiut in care camera era mama. Am cautat camera dupa camera si am descuiat mii de usi in spatele uneia singure. Uneori gaseam in camera pe care o deschideam un wc foarte urat. Cum inchideam usile la loc camerele se transformau in cenusa. In jurul meu totul se naruia, si stateam printre moloz gri. Se auzeau impuscaturi si voci de oameni. Mi-am dat seama ca se intampla ceva ciudat si ca n-o mai pot gasi pe mama. Am avut efectiv senzatia ca mi s-a "strans" sufletul. M-am intors si am inceput sa cobor niste scari. Pe ultima treapta am vazut o femeie cu parul alb, care am presupus ca era bunica. Nu i-am vazut fata. Era cu spatele.