Dedicata mie
Recent am ajuns sa
cred ca viata e un proces co-autorial, ca suntem toti autori ai unei fictiuni
colective, narate pe voci diferite, dar asta nu m-a ajutat s-o scriu mai bine.
Tot la Camil Petrescu
ma pot raporta mai usor: Cata luciditate... atata drama!
Cred ca din pricina
luciditatii n-am reusit sa ies din drama, nu atat din pricina iluziei.
Cum ar spune Don Quixote,
personajul lui Cervantes, “Which would you have: wise madness or foolish
sanity?“ Insa, se pare ca „survival lies in sanity.‘‘
Cioran scria tratate
sfasietoate despre sinucidere dar in intalnirile cu prietenii se pare ca era
cel mai jovial. Scindare completa. Nu s-a sinucis totusi.
Intr-o zi am simtit
ca sunt UNA cu TOT, ca sunt un arhetip dar asta nu m-a ajutat sa ma simt mai bine
cu mine. Identitatea nu mi s-a clarificat indeajuns. Am devenit TOT dar inca
vroiam sa fiu CINEVA.
Stiam ca sunt un
hibrid. Ii multumesc mamei pentru alegerea facuta. Ma revendic din ceva ce nu
am cunoscut totusi niciodata personal. Peste tot in lume gasesc oameni, plante
sau animale care devin membri ai familiei mele imaginare si ideale. Familia
recreata, familia extinsa, familia universala.
Recently my dad went
dead for me, although finally proven alive. Un paradox interesant. Mai mort in
viata decat mort in imaginatie.
Multi ani la rand,
de ziua mea, mama imi cumpara florile albe care se duc la inmormantari, numite
cale. Imi plac si acum foarte mult. Mergand intr-o zona montana din nordul
Argentinei, le-am vazut crescand spontan, pentru prima oara.
De cativa ani
incoace, calele au fost inlocuite cu flori mai ieftine, dar frumoase si cu
coliva, un alt produs care apare de obicei la inmormantariJ Mama stie ca-mi place coliva si cand am rugat-o foarte serios sa-mi
faca tort de ziua mea din coliva s-a executat imediat. De atunci tortul de
coliva a ramas o traditie. Anul asta mi-a desenat o inimioara foarte draguta pe
mini-tort. Suntem doar o familie speciala, nu morbida.
Varstele din viata
mea au marcat uneori momente importante:
La 10 ani a murit
Peter Pan, copilul din mine care refuza sa intre in lumea adultilor, manifest
si prin refuzul de a manca pranzul de ziua mea, in familie, cu mama si bunica
ceea ce a dat nastere la prima discutie serioasa mama-fiica.
La 11 ani incepeam sa-mi
scriu jurnalul. Inca il mai scriu.
La 12 ani am avut
voie sa sarbatoresc prima oara cu prietenii, acasa, faceam un tort ratat si reinventat
din gem si alte amestecuri dubioase impreuna cu mama, ne-am distrat, eu am
decorat apoi foarte reusit tortul care ajunsese sa aiba 2 etaje din cauza celor
2 blaturi suprapuse si pe care nimeni n-a reusit sa-l termine de cat de consistent
era.
La 20 de ani mergeam
pe strada si-mi repetam obsesiv in minte cifra 20, stupefiata de cat de repede
a trecut atat timp din viata mea.
La 25 de ani, proaspat
reintoarsa din Franta, special ca sa-mi sarbatoresc ziua in tara, cu prietenii,
eram singura, in casa unei prietene care plecase la iubitul ei si-mi lasase
cheia.
La 28 de ani,
proaspat ramasa fara casa in care organizasem si un Muzeu de Arta Modesta De
Apartament (M.A.M.A.), pana in ultima ziua dinaintea evacuarii, ma aflam din
nou singura in casa unei prietene plecate.
La 29 de ani am
lucrat pana seara tarziu la 10, la un catalog de arta ce urma sa participe ca
reprezentat al proiectului castigator al Romaniei la Bienala de Arta din
Venetia.
La 30 de ani, in
ziua in care bunica era inmormantata, am ales sa sarbatoresc viata bunicii mele
ca un omagiu, prin viata mea, si moartea adolescentei Alice din Wonderland care
lasa loc femeii Seherezada.
La 31 de ani
sarbatoriti in Argentina, soarele mi-a facut cadou in timp ce ma plimbam in
parc, o minunata oglindire efemera in copac.
Seherezada a
implinit 3 ani de cand spune povesti dar a obosit si nu mai are forta de a
continua.
Daca Seherezada s-a
sinucis si am inmormantat creativitatea,
Cine mai ramane?
Iona care se
regaseste intr-un univers infinit de burti de balena si oboseste sa caute
iesirea la lumina.
Sisif care si-a
asumat viata ca pe o greutate continua, de carat mereu, de la capat. Dar si Sisif
a obosit.
Dincolo de toate
reinventarile, de toate personajele prin care am trait si mi-am facut auzite
povestile, raman in viata doar eu, Alecsandru Maria-Luiza. Probabil sunt doar
un personaj in telenovela marunta, proprie, iar numele imi e predestinat pana
la urma.
I take another shot:
in cinstea mea! Viva Maria-Luiza!
M-am tot gandit la
ce mi-as fi dorit sa realizez pana acum in viata, la ce si-ar fi dorit ceilalti
sa realizez, la ce nu am realizat. Insa dincolo de tot, singura si cea mai mare
realizare din viata mea de pana acum este faptul ca exist, ca traiesc aici si
acum. Nu degeaba, acum cativa ani mi-am scris pe contul de CouchSurfing, la
Current Mission: Life.
Pentru majoritatea,
viata e un dat si atat. Pentru unii dintre noi devine o misiune. Scopul
misiunii mele a devenit „success of failure.‘‘
I won’t run, I won’t
hide, I only want to live my life.
Faptul ca acum sunt
aici se datoreaza fiecarui om care a contat in viata mea. Esti unul dintre ei
daca citesti aceste randuri. Iti multumesc.
3 comments:
Multumesc.
Pisicile care te privesc de dupa coliva, sunt mortale :)), ca sa folosesc un termen dintr-un registru apropiat...colivei.
Invat franceza de pe net si am dat peste un citat care mi-a placut si se potriveste cu ce-ai scris: Il y a dans le coeur humain, une generation perpetuelle de passions, en sorte que la ruine de l'une est presque toujours l'etabissement d'une autre.- La Rochefoucauld
Te imbratisez.
Viata e ca un teatru, daca ne luam dupa spusele filosofilor din epoca lui Shakespeare. Asa suna si ceea ce ai scris tu.
Viata poate fi vazuta in mai multe feluri, in functie de raspunsurile la care au ajuns oamenii in decursul timpului. Si perspectiva noastra asupra-i se schimba de-a lungul vietii. Cu siguranta vor mai fi schimbari de acum inainte.
Suntem mereu indemnati sa cautam... Si acesta poate fi un raspuns.
Citisem undeva, parca Dan Lungu a scris, ca omul are o singura viata si mai multe morti. Cred ca fiecare moarte e foarte dureroasa, dar e cumva necesara, pt a veni altceva nou, o renastere. Si tot asa, atata timp cat suntem vii, intotdeauna mai primim o sansa sa take another shot. Intr-adevar, e o mare realizare sa existi, sa fii asa cum esti. Acum. Always. Viva Maria Luiza!
Post a Comment