Dedicat celor rusinosi fara Rusine
E ora 10 si alerg catre un
interviu pentru un posibil job. In statia de tramvai, o femeie roma, slaba,
ciufulita si imbracata saracut, tine de mana un copil cam nespalat si in timp
ce trec ca un vartej aud : ‘’ Da-mi te rog un leu sa iau mancare.’’
Alerg si transpir si ajung la timp dar nu
gasesc intrarea la lift in aceasta cladire de birouri asa ca sun desi asta nu
da dovada de prea multa proactivitate si asta se cere in anuntul pentru post.
Pe scari ies tinere imbracate office,
grupulete ce merg sa fumeze. Ma vad pe mine, cu caciula mea de aviator blanos,
cu geaca masculina, cu rucsacul in spate, super transpirata, si ma intreb ce
caut aici. Un job decent platit caut, ca toata lumea.
E o firma de traduceri dar primesc de la
directoare un interviu ca la o multinationala. Ii spun sincer ca nu ma vad
facand asta in urmatorii 3 ani, ca ma pasioneaza arta, psihologia si educatia,
ca vreau sa devin trainer sau ceva asemanator, candva. Ca am nevoie de un job
stabil si decent pentru un timp dar nu ma pot implica mai mult. Si nici nu
vreau sa incurc pe nimeni.
Ma intreaba, ce valori as avea, daca mi-as
deschide o firma maine. Raspund : EMPATIE, ONESTITATE, FLEXIBILITATE. Ii
spun ca nu vreau sa-mi vand skillurile catre multinationale si-mi zice : ‘’Frumos,
esti patrioata, iti iubesti tara, si eu o iubesc.’’
Dar ei sunt o firma mica, cu doar 14
angajati si ce pot eu oferi acum nu e ceea ce au ei nevoie. Ma bucur sa ies in
ploaia marunta si o iau la pas prin parc. Ma suna cineva, sa ma intrebe daca
mai e valabila aplicatia mea pt jobul in spaniola si incepe sa-mi detalieze
taskurile. Intre 8 si 10 ore de lucru pe zi, nu poti alege tu daca 8 sau 10,
depinde ce decid ei. Suna a crunta sclavie pe plantatie. In plus, eu aplic pentru joburi flexibile, nu
pot lucra 8 ore pt. ca vreau si ma incapatanez sa imi pastrez serile libere
pentru meditatiile incepute.
Vreau sa fac un minim pas in directia
educatiei si tot ce pot face acum e sa dau meditatii unor copii.
Trec iara ca fulgerul, pe o strada aproape
de casa mea, alergand de data asta sa ajung sa iau o trimitere de la doctor.
Ciudat, o vad iara pe femeia roma cu copilul dupa ea, ma observa si ea de pe
trotuarul celalalt.
E
sase seara si din tramvaiul ce ma poarta spre doctor si meditatii,
coboara o femeie cu o pancarta in mana.
Stiu ca merge la proteste si ma bucur. Pe pancarta scrie RUSINE. Ma gandesc ca
am auzit foarte des cuvantul asta in copilarie de la mama si bunica mea. Trebuia sa-mi fie rusine de multe lucruri. ‘’Sa-ti
fie rusine !’’, ‘’Nu ti-e rusine ?’’ ‘’Ce rusine !’’
In curba tramvaiului imi ridic ochii spre birourile
iluminate puternic de la Business Center si vad tot felul de tineri care inca lucreaza. Protestatarii nemultumiti,
corporatistii fericiti si restul. Eu intru la restul pentru ca nu mai am timp
si energie sa merg la prosteste. Pentru ca la ora la care oamenii merg in Piata
Operei sa scandeze, merg sa meditez copii mai mult sau mai putin rasfatati, tot
felul de printese Rapunzel, Elsa si Pepa.
Din fericire nu toti copiii sunt asa, si
oricum nu e vina lor pentru ce li se intampla, pentru parintii care lipsesc de
acasa o zi intreaga lasandu-i cu bunicii, pentru incercarile lor de a le umple
timpul cu activitati care sa-i faca geniali sau sa compenseze tot ce ei n-au
avut si n-au putut face, sau pentru ca toate fetele sunt tratate de printese. N-am
auzit niciunde pana acum cuvantul Rusine, rostit in preajma lor.
O iau inapoi pe jos desi e distanta cam de
o ora pana acasa la mine, mai economisesc banii de bilete de tramvai. La
Opticlass, o mega clinica uriasa, e petrecere. Angajatii splicuiti, in costume
si rochii de seara se plimba printre lasere sau stau cuminti pe scaunele de
asteptare pe care stau clientii ziua, in asteptarea consultatiilor.
Ma intreb ce anume ma impiedica sa fiu ca
oamenii astia din cladirile de sticla (cea cu traducerile de dimineata, Business
Center si Opticlass). Imi vin in minte
trei cuvinte : Mandrie, Maternitate, Munca. Si, bonus de fidelitate: RUSINE!
Am crescut intr-o casa cu 2 femei mandre (adica
extrem orgolioase), sacrificiale in maternitatea lor si muncitoare pana la
epuizare. Sunt a 3-a generatie dintr-o familie bizara. Am crescut cu rusinea,
cu sarumana si dumneavoastra, cu capul in pamant, cu desene
comuniste si apoi cu Sailor Moon, Lidia, Transformers, Captain Planet si Testoasele Ninja, cu bunica si
povestile ei in timp ce mama lucra si mai apoi, singura cu cheia de gat.
Inteleg ca ce am vazut si auzit in
copilaria mea mi-a influentat cumva alegerile si comportamentele de azi. Spre
mandria de a putea face totul independent si de unul singur, fara sa ceri
ajutor, de a ramane singur cu dramele si problemele tale, de a nu le arata
lumii, de a nu te arata fragil si sensibil, de a nu fi emotiv, de a munci
cinstit, de a avea rusine si de a nu depasi limitele pe care conditia ta sociala le impune.
Insa eu n-am putut fi ca ele desi toata post-adolescenta
m-am imaginat ca o amazoana puternica. Experientele din ultimii ani mi-au
aratat ca nu pot face nimic independent ci doar interdependent, ca trebuie sa
invat sa cer ajutor, ca trebuie sa vorbesc despre problemele mele, sa le arat
cat mai deschis, sa imi accept tocmai fragilitatea, sensibilitatea, emotivitatea.
Si ca ar trebui sa-mi depasesc limitele conditiei sociale.
Pe langa rusine insa am mai aflat de un sentiment
important in copilarie: umilinta. Imi amintesc cristal clear ceva ce mama imi
spunea foarte des : ‘’ Esti bleaga, or sa te calce toti in picioare.’’ Evident, isi proiecta propria ei experienta
negativa. Sau poate incerca un fel de psihologie inversa pentru a construi din
copilul introvert, timid si retras, un viitor adult tupeist, bullet-proof la
respingere si umilinta ?
E amuzant ca fac acum ce ar fi trebuit sa
fac la inceputul vietii si carierei mele. Am inceput sa lucrez in facultate si
m-am descurcat binisor, nu financiar, dar cu sens, adica facand lucrurile pe
care mi le-am dorit atunci : jurnalism, comunicare, arta. N-am
facut voluntariate pana tarziu. Iar
la interviuri de angajare serioase n-am mers niciodata pana anul asta. Nu era
nevoie, totul mergea in retele de prieteni, care ma recomandau pentru un job
sau altul.
Trec pe langa Catedrala, aud scandand pe
cineva in Piata Operei : ‘’Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de
glorii, tara mea de dor ? ’’ si ma bucur ca n-am mers la protest sa aud
declamatii patriotarde. Pe strada trec familii cu copii si steaguri, copiii
repeta ca pe un cantecel: ‘’Rusine, Rusine, Rusine sa va fie !’’ si ma
intreb daca au auzit de rusine si la ei acasa.
Mai incolo vad niste adolescenti cu 2
bannere mai mari decat ei, cu skate-urile sub brat. Si ma bucur, pentru ca vad
totusi o noua generatie care se ridica dintre tablete si retele sociale, dintre
Rapunzel, Elsa si Pepa, dintre Mac si
KFC, selfies si weblogging si iese in strada sa-si revendice dreptul la o tara
care sa functioneze normal. Fara mandriile patriotarde inutile care sunt
apanajul parintilor sau bunicilor lor. Si fara Rusine.
Ajung in statia de plecare de azi
dimineata, si, oricat de incredibil ar parea, o vad iara pe femeia asta cu
copilul. Acum cara cu ei o plasa, probabil alimente sau haine si par sa astepte
un autobuz spre o casa.
Sper ca au o casa. Undeva in tara
asta a Rusinii.
1 comment:
Buna, sunt iulian din copenhaga,ti-am trimis cateva mailuri pe adresa veche sisiflizzy. citind blogul tau am descoperit ca ti-ai schimbat adresa de mail si ca scrisorile tale nu vor ajunge la tine. daca mai stii parola, verifica totusi vechea adresa de mail.
Post a Comment