ILLUSION

Dedicat turistilor

Acum 2 zile, în plină ninsoare și ger, la ora 9 dimineața, am așteptat autobuzul E1, timp de o oră. Soferii tot veneau dar ramaneau la cald, uitand ca fraierii stau în stație. Din cele 3 autobuze care au trecut spre capăt, ultimul a venit, și el cu câteva minute intarziere și a adunat toată populatia care asteptase în toate statiile, compactandu-ne ergonomic, ca să ne dezghetam rapid.

O doamna spre 50 de ani și-a făcut cu greu loc din spatele autobuzului și ajunsa lângă mine, în fata, i-a adresat șoferului întrebarea plina de repros, dar pe buna dreptate: ‘’De ce ne-ati lăsat sa stăm ca fraierii în stație o oră?’’ Șoferul a mormait ca e vremea de vina, femeia a răspuns ca vremea e valabilă și pentru noi, aia inghetati în stație.

O tânăra de lângă mine a mormait și ea: ‘’Ce faci femeie?’’ deranjata de faptul ca doamna se frecase de ea incercand sa-si faca loc prin cutia de sardine care eram.

La intoarcere, in timp ce busul stationa pt ca pasagerii sa urce, un tanar s-a izbit violent de geamurile autobuzului si a ramas lipit, privind cumva cu o privire ciudata, prin geam. Un batran care urca i-a spus sa se departeze ca va fi calcat de autobuz, tanarul s-a indepartat impleticindu-se, i-am vazut geaca sifonata si plina de pamant. Batranul a mormait,’’drogat’’ si autobuzul a demarat.

Am coborat si am mers sa fac cumparaturi rapide intr-un supermarket. La casa, cu 2 persoane in fata mea, o batranica ce cumparase diverse se chinuia sa le indese cat mai repede in plase. Doi tineri ce ieseau de la casa de langa au observat-o si s-au oferit sa ajute. I-au pus rapid totul in plase si au acompaniat-o spre iesire. S-au oferit s-o duca acasa cu masina dar batrana insisita ca prefera sa astepte un taxi in fata. Cei 2 baieti i-au lasat deci plasele langa si au plecat spre masina cu propriile cumparaturi.

Mi-am amintit in drum spre casa de un alt autobuz, un alt sofer si o alta doamna, acum cam o luna, in complet alt loc al planetei. Doamna se plangea soferului ca nu se gareaza in statie pentru ca ea nu vazuse autobuzul si-a alergat apoi dupa el, iar soferul ii explica ca se gareaza cum poate din pricina masinilor parcate.

In acelasi autobuz, au urcat mai multi batrani la o statie. Pe scaune erau tineri cu telefonul sub nas, si-au ridicat ochii din telefon dar au decis sa nu se oboseasca sa se ridice. Am remarcat aceasta situatie, de mai multe ori, in autobuze, cat timp am stat pe insula Gran Canaria. Caci acolo se intampla scena autobuzului. Cel putin, autobuzele veneau la timp iar afara era soare si cald.

Lunga poveste dar despre ce? Pai despre tinerele generatii pana acum. M-am bucurat sa vad ca exista tineri cu spirit civic, nu doar blazati sau drogati. M-am bucurat ca exista diversitate comparativ cu insula Gran Canaria, unde am avut senzatia ca tinerii sunt complet auto-centrati, rezultat al unui trai lejer, comod, petrecut semi-exclusiv pe whatsapp si castigat cu sudoarea capitalista a parintilor.

Am pus piciorul pe insula in 12 Decembrie, cu ocazia unui voluntariat, si am stat 2 luni, suficient pentru a intelege un pic relatiile sociale si viata locala. Caci vorba aia, hai sa ne mai minunam si de ce gasim pe la altii!

De ce tocmai insula asta? In 2017 am avut ideea unui proiect artistic care sa sensibilizeze europenii la iluzia cu care continentul amageste migrantii care reusesc sa ajunga si sa ramana. Toate barcile nesigure care traverseaza apele primejdioase, indreptandu-se spre un fel de insula iluzorie care promite o viata mai buna, numita Europa. In spaniola cuvantul ILUSION are dublu sens, insemnand amagire dar si opusul pozitiv, adica speranta.

Am vrut sa testez daca viata pe o insula e ca intr-un paradis, asa cum ne imaginam cand vedem ofertele de vacanta ale agentiilor de turism, pline de nisipuri fine si golfuri cu ape turcoaz. Am ales Gran Canaria dupa ce am studiat mai multe insule, pentru diversitatea ei de fauna, flora si peisaj.

Insulele Canare, in numar de 7, au batut recordul de turism in 2017, gazduind mai mult de 16 milioane de turisti, care au adus cam 18 bilioane de euro la bugetul spaniol, ceea ce reprezinta o crestere cu 6,8% fata de anul trecut. Gran Canaria este a 3-a ca marime si 2-a cea mai vizitata insula, dupa Tenerife. Are o suprafata de 1,560 km² si e sursa de atractie pentru peisajul variat, clima constanta tot timpul anului si dunele de nisip din sud.

Stiind ca sigurele 3 luni pe an mai putin turistice sunt intre decembrie-februarie, am ales aceasta perioada. Prima luna am petrecut-o intr-o suburbie a orasului Telde, al doilea ca marime, de pe insula.

Telde nu e vreo frumusete urbana, are un cartier foarte frumos numit San Francisco, iar in rest e o replica a unui orasel spaniol, cu cladiri nu foarte intretinute,  gunoi pe strada si in spatiile virane care se gasesc din belsug prin oras si prin preajma lui. Ce m-a frapat din start a fost numarul de show-room-uri de masini din oras si numarul de masini circulante pe sosele. Iar pentru calitatea aerului, noroc cu briza marii care raspandeste gazele de esapament.

Flora e placuta, cu multi cacatusi diversi, flori colorate in decembrie, iar Telde castiga in simpatie si printr-un parc maricel si plin de pisici slobode si salbaticite si 2 biserici catolice tipice stilului colonial. Apa de la robinet, e ca mai peste tot, desalinizata si nepotabila dupa spusele localnicilor. Eu am folosit-o totusi dar in ceaiuri si mancare. Din fericire, la jumatate de ora de mers cu masina, ajungi intr-un barranco, un fel de chei la inceputul zonei montane si te poti alimenta de acolo cu apa de izvor, venita din munti.

Parte din atractia turistica a insulei sunt si grotele numite cuevas, in care localnicii guanche, stramosi ai locuitorilor canarieni, locuiau pana nu demult. Oamenii le-au amenajat ulterior pentru a adaposti animalele crescute in mod tipic, oi si capre. Muntii par un svaiter urias, plin de gauri si gaurele. Inca mai sunt oameni care traiesc in grote dar amenajate serios, ca niste case in piatra.

Plajele sunt cam la 20, 30 de minute de mers cu masina sau busul, in cazul de fata. Plajele hiperturistice, cu dune, numite Maspalomas si cu cea mai buna clima si temperatura a apei sunt ceva mai departe, cam la o ora de autobuz. Am fost o singura data, am facut rapid cateva fotografii si am facut cale intoarsa caci desi in afara peak-ului turistic pentru mine era prea populata zona. Majoritar de catre englezi, nemti si nordici, dar am auzit si romani, rusi, polonezi, francezi. Plajele mele preferate au fost cele cu pisici salbaticite dar hranite de oameni cu dragoste de vietati.

Toata coasta de sud a fost mutilata estetic de hoteluri imense care au fost sapate direct in falezele vulcanice, unul langa altul, ca un musuroi de furnici. Turismul e principala sursa de venit a insulei, unde rata somajului e de 20%, prin urmare, desi nu sunt incantati, localnicii traiesc de pe urma turismului, cum pot. Efectele de mediu sunt evident grave dar desi face varii promisiuni, presedintele insulelor e intr-o delasare pasibil criminala. Ce m-a frapat a fost și relativa lipsa a panourilor solare pe care ma așteptam sa le văd instalate pe fiecare casa, având în vedere ca resursa principala e soarele. Mi s-a explicat ca legile nu avantajeaza producerea autonoma de energie electrică, pe care, dacă o produci în exces fata de nevoia ta de a incalzi apa, o plătești!!!

Ce mai are insula sunt numeroase supermarketuri, locale si internationale, presarate la tot pasul, nimicind si ele peisajul la concurenta cu hotelurile si devenind sursa de obezitate adulta si infantila pentru ca se mananca multa grasime, carne si dulciuri.  Nu e cazul domnului din imagine, care desi are o tipica sacosa de cumparaturi a supermarketului local HiperDino, isi facea shopping session-ul direct in tomberoanele in care gaseai produse expirate aruncate de aceleasi supermarketuri.

O adevarata invazie micelara de Spar-uri impanzeste insula, caci dupa canarieni, cei mai numerosi locuitori sunt nemtii instalati aici permanent sau semi-permanent, pe perioadele de vara. In autobuzele locale poti auzi uneori la fel de multa germana ca spaniola.

Contrastele sunt la moda si aici, caci langa hoteluri Radisson luxoase si supermarketuri, in micile cursuri secate ale raurilor sau in spatii virane cu iesiri catre mare am descoperit numerosi oameni traind in case improvizate din corturi, victime ale crizei.

In rândul tinerelor pubere și adolescente am remarcat tendinta de obiectificare/sexualizare a propriilor corpuri, caci toate erau imbracate(semi) în rochii mulate si foarte scurte. Mi s-a explicat ca e o forma de emancipare și ca privirea mea critica se datoreaza faptului ca provin dintr-o țara traditionalista. Așa o fi dar aveam senzația ca privesc un desen animat în care fetele astea erau toate niște robotele sexy și toate comunicand exclusiv prin whatsapp, cu capul în telefon oriunde se gaseau.

Ce am găsit într-adevăr emancipator a fost faptul ca homosexualitatea și transexualitatea sunt vazute ca parte din normalitate și tot mai acceptate si în școli. Copiii care simt ca apartin sexului opus decât cel definit biologic și social pot fi tratați de profesori și colegii lor normal, fără prejudecati. Nimeni nu întoarce capul ciudat pe strada, nimeni nu comenteaza sarcastic sau critic.

Migrantii locali provin în principal din America de Sud și Centrala, tari ca Venezuela, Cuba, Puerto Rico, Uruguay, Argentina și de pe continentul african, în special Maroc și Republica Dominicana. Fac muncile pe care localnici nu mai au chef sa le facă, ca peste tot, curățenie, îngrijire bătrâni, construcții sau își deschid mici afaceri dacă au situații mai bune.

În capitală am întâlnit și migrantii temporari pe care ii recunosteam usor, tiganii romani, în general familii și clanuri întregi, postati în puncte cheie de pe străzile cu magazine scumpe și în fata supermarketurilor, cu pancarte de carton, cu diverse mesaje scrise, pentru a incita mila.

Capitala, Las Palmas, pe care am cunoscut-o în cea de-a doua luna a șederii mele pe insula, e un oraș maricel, cu blocuri supraetajate, oameni grabiti, străzi și bulevarde largi și cu nimic extraordinar în afara plajelor, dintre care, cele din sud sunt si ele uratite de platforme petroliere. Ce m-a uimit, aici și în general si în alte orase vizitate pe insula, e lipsa unei culturi vizuale de street art, graffitiurile fiind puține și nu extraordinare.

Insula are totuși culoare prin flora locala, variata și numeroasele curcubee pe care le-am tot vazut pentru ca de cele mai multe ori ploua cu soare.

Am prins întâmplător și Carnavalul, renumit, împreuna cu cel din Cadiz. În principiu se desfășoară în spatii publice dar și în baruri sau alte spatii de concerte și reuneste diverse grupuri de dansatori în asa-numitele comparsas care defileaza în ritmuri de samba și costume super colorate, și corale numite murgas care participa în competitii. Exista categorii de competitii pentru femei, gay, copii și câini. 

Asta pentru ca pe insula toată lumea are câini, unul sau mai mulți, în general mici dar și mai mari, doar de asta câinele e și simbolul insulei. Ați fi crezut ca simbolul sunt canarii dar nu, sunt câinii. Am văzut câteva costume din competitia canina și erau într-adevăr pline de fantezie.

Din fericire, cele câteva graffitiuri reușite pe care le-am văzut totuși sunt apanajele activismului local și al mișcărilor alternative care au doleante ecologice în principal, legate de interdictia de construire a unor noi hoteluri sau diguri maritime pentru ambarcatiuni, instalarea de platforme petroliere in ocean, declararea unor spatii ca zone protejate și, im mica proportie, independentism.

Așadar, dacă pleci cu iluzia unui paradis, nu cred ca Gran Canaria e locul potrivit. Din fericire am plecat doar cu speranța de a găsi o clima mai blânda în timpul iernii și un loc cu flora și fauna simpatica și curioasa de a cunoaște oamenii, cultura și obiceiurile lor. Și cam asta am reușit sa găsesc, deși la capitolul clima recunosc ca ultimele trei săptămâni de ploaie aproape zilnica m-au cam readus și mai aproape de climatul romanesc la care m-am întors la timp sa prind tocmai adevarata iarna cu zapezi, geruri și ingheturi.

Photos all rights reserved

Reflectii Rutiere

Dedicat utilizatorilor de blablacar

Implinesc curand, in decembrie, un an de experienta ca utilizator de blablacar.

Prin urmare am simtit nevoia de a-mi evalua calatoriile din anul ce a trecut.

Site-ul ma catalogheza, in urma celor 7 curse intreprinse, drept un utilizator Experimentat, pe drumul spre Expert. Am efectuat 7 calatorii, am primit si lasat 6 evaluari, toate la categoria Excelenta.

Evaluări primite

 5/5 - 6 evaluări

• Excelentă 
  6

Aici sunt evaluarile mele pentru soferii cu care am efectuat curse.

Excelentă

Pentru Claudiu I: Cea mai buna experienta blabla pana acum. Claudiu e un sofer atent, punctual, glumet. Conversatie excelenta si umor asigurat. Recomand cu caldura!

Oct. 2017

Excelentă

Pentru Radu C: A fost o calatorie placuta, rapida si calma. Multumim Radu!

Sept. 2017

Excelentă

Pentru Marius T: Super friendly, bun sofer, flexibil, o companie amuzanta si placuta, recomand!

Apr. 2017

Excelentă

Pentru Ionel D: Ionel e un sofer atent si un un partener de discutie excelent. Am aflat lucruri interesante, am schimbat opinii, ne-am amuzat.Recomand oricand, cu toata increderea!

Feb. 2017

Excelentă

Pentru Marius S: Am avut o calatorie excelenta! Recomand oricand, Marius e un sofer atent cu pasagerii sai si cu ceilalti soferi din trafic.

Dec. 2016

Excelentă

Pentru Nicolaie P: A fost o calatorie placuta, cu conversatii interesante si un sofer stapan pe sine si pe masina sa. Il recomand pe domnul Nicolae pt. calatorii sigure, in mediu securizant. Stii de unde pleci si unde ajungi, totul se petrece monitorizat, la timp, meticulos.

Dec. 2016

Aici sunt evaluarile lor pentru mine:

Excelentă

Claudiu I: O fată vorbăreata, ce poate fii o companie interesanta la drum lung. Oricând cu placere mai repetam experienta.

Oct. 2017

Excelentă

Radu C: Luiza a fost o companie placuta, punctuala, vorbareata :) Recomand!

Sept. 2017

Excelentă

Marius T: O companie placuta la drum. Linistita, sociabila. Recomand. P.S. A avut muzica interesanta pe stick.

Apr. 2017

Excelentă

Ionel D: O prezenta agreabilă. Recomand

Feb. 2017

Excelentă

Marius S: Punctuala, am abordat unele subiecte si poti discuta cu placere cu Luiza, in rest a stat cumintica pe bancheta ei. Recomand

Dec. 2016

Excelentă

Nicolaie P: Superok! Oricând din nou, cu placere!

Dec. 2016

Din comentariile primite, rezulta ca sunt o persoana punctuala, sociabila, placuta, linistita dar vorbareata. Ma regasesc in toate aceste caracteristici. Am avut conversatii de la cele mai banale, pana la unele destul de interesante. Cele mai placute si neplacute experiente le-am avut la ultima cursa efectuata dus-intors anul acesta. 

Cea mai neplacuta a fost cursa cu care am plecat din Timisoara in octombrie, de altfel singura la care nu am lasat si nu am primit o evaluare, banuiesc ca a fost o decizie mutuala.

Prima interpelare a soferului, plina de uimire sincera, a fost legata de curajul pe care il am sa ma urc singura in masina unui barbat. La radio tocmai se auzea o stire cu un viol pe care a dat-o mai tare, ca pentru a exemplifica ce imi expunea: "Vezi? Ce faci daca dai peste unul din asta?"

I-am explicat ca utilizez serviciile blablacar de ceva vreme, ca daca nu am avea incredere unii in altii sistemul nu ar functiona. Si ca in viata traim doar experientele de care avem nevoie, nimic nu e hazard. M-a intrebat daca am sot sau prieten si s-a uimit de cum ma lasa sa merg singura cu necunoscuti. Adaugand ca el nu si-ar lasa nevasta singura. I-am inteles neincrederea prin prisma viziunilor sale.

Apoi a inceput sa-mi explice ca nici in pasageri nu are mai multa incredere ca sofer. De asta ia in principal femei, ca n-ar lua niciodata 2,3 tipi in masina si probabil nici 2,3 femei: ''Nu stii cand scoate un cutit si ti-l pune la gat, ce faci? Cu una te descurci, o vezi, e aici, langa, ce poate sa-mi faca, continua ranjind la mine."

Mi-a povestit si ca la o cursa recenta avusese o cerere din partea unei domnisoare care a venit insa la masina cu un ''negru''. I-a refuzat pe loc, motivand ca el a acceptat o persoana, nu 2 (cert este ca poti refuza daca persoana nu te anunta din timp ca mai vine cu cineva) dar motivul real a fost teama de ''negru'' si cred ca si repulsia/rasismul nedeclarat mie direct dar subinteles. Se pare ca i-a sugerat, paternalist, domnisoarei, ca umbla cu persoane nepotrivite. Si-a facut adica ''datoria''.

Daca domnul cu care am efectuat prima mea cursa, anul trecut, incerca din greu sa ma convinga sa ma las de vegetarianism, domnul asta a incercat serios sa ma faca sa-mi schimb intreg stilul de viata, pe un ton paternalist si pe alocuri machist. Asta dupa ce a aflat in mare cu ce ma ocup si cum traiesc, in urma uzualelor formule de politete in care povestim unii despre altii.

El, militar de cariera si familist, aratand mai bine decat varsta declarata, pensat si plin de glume joviale ce tinteau flirtul, eu, in viziunea lui, muritoare de foame cu prea multe diplome prost alese si in relatie cu un barbat nepotrivit. 

Nepotrivit pentru ca ma lasa singura in lume si de capul meu si pentru ca a captat ca e un idealist-artist ca si mine, care nu se ocupa de a-mi sigura un trai stabil. Intelegea omul cumva ca o femeie poate fi idealista si ar putea avea idei ''din astea'' dar ca un barbat are aceleasi idei de viata nu reusea sa mai accepte. I-am explicat ca asta ne face sa fim impreuna dar el o tinea una si buna ca l-am ales prost.

Se tot intreba reflexiv cum o sa traim asa, cum o sa avem copii si pensii, cu o atitudine intre ingrijorare reala si uimire pentru viitorul meu. Eu ma intrebam, cam cu aceeasi atitudine, dar tacita si  vizand strict prezentul imediat, cum de conduce fara centura de siguranta. Da, omul a mers tot drumul asa, self-confident. Si conducea o masina imprumutata de la un prieten, a lui era in service, last-moment cu probleme.

A concluzionat ca a meritat sa faca drumul asta lung Timisoara- Bucuresti, ca sa ma cunoasca pe mine si sa vada ca exista si oameni care traiesc ''asa''. Doar ca dupa ce am epuizat rapid cele cateva teme de conversatie si asa destul de fortate, eu m-am dedicat activitatii mult mai placute de a privi pe fereastra iar omul a inceput sa se mire ca nu sunt prea ''vorbareata''.

Ultima ora si jumatate de traseu nimeni n-a mai scos nici o vorba, si i-am urmarit cu coada ochiului, figura tot mai plictisita si sictirita. Am vazut si cum a primit 2 cereri pe blablacar dar le-a respins dupa scurte schimburi informationale cu postulantii.

M-a lasat in prima benzinarie de la intrarea in oras, undeva pe la 8 seara, zicand ca se opreste sa manance ceva si sa bea o cafea. Cred ca am fost amandoi la fel de usurati cand ne-am urat ''seara placuta'' si ne-am vazut de drumurile acum separate.

M-am bucurat ca la drumul de intoarcere, cumva compensator, sa am parte de cea mai buna experienta de pana cum, un baiat cu care n-as fi zis ca am avea multe in comun, dar ne-am descoperit o multime, in cursul conversatiei pana la Timisoara.

Take the Jump

Dedicat celor care fac salturi

Privind catre Machu Pichu

Am stat inchisa 3 zile in casa, schimbarea de temperatura nu-mi prieste, imi da dureri de cap si de articulatii. A trebuit sa ies totusi, prin ploaie, mi-am luat rezultatul la RMN si mi-am facut analizele.

Am iar anemie iar noutatea e ca am si 2 hernii cervicale. Cei care isi amintesc de rucsacii foarte grei si absurd de mari cu care calatoream inainte, n-o sa se mire de asta. Nici eu nu m-am mirat.

Experienta prin care am trecut la RMN a fost mai surprinzatoare si neplacuta decat aflarea rezultatului. 40 de minute de stat intr-un tub, cu capul prins intr-o botnita de plastic, fara sa imi misc gatul, imobila complet si ascultand...NOISE.

Nu stiu cum sa descriu zgomotele care mi-au locuit capul in timp ce stateam nemiscata si fara putinta de a refuza sa le ascult, timp de 40 de minute. M-am bucurat ca am ascultat noise ca gen muzical, ca pot incerca sa descompun sunetele astea fara sens si sa le dau o ritmicitate, un sens care sa ma calmeze.

Aici puteti asculta o varianta prescurtata cu ce am auzit eu, direct in creier, ca sa zic asa: https://www.youtube.com/watch?v=9GZvd_4ot04

Imi pare rau ca nu m-am gandit sa caut asta inainte sa ajung acolo si sa cred ca voi trage linistita un pui de somn, intinsa pe spate in tubul ala alb.

La un moment dat am simtit pur si simplu ca o iau razna si ca nu mai suport fondul sonor. Mi-am amintit o experienta la fel de neplacuta pe scara anxietatii, pe care am trait-o in mina de argint din Bolivia unde am stat 3 ore in galerii rudimentare, prin intuneric si namol, in care lucrau din greu adulti si copilandri, respirand tot mai dificil un aer plin de un miros ciudat despre care am aflat ulterior ca e arsenic.

Cand am iesit la lumina m-am bucurat ca niciodata sa vad cerul, cam asa a fost si cand am iesit din RMN.

Am abandonat rucsacul si cortul, acum un an. Nu definitiv, dar e clar ca nu mai am disponibilitatea fizica pentru a trai asa cum am trait. Nu pentru ca n-as fi putut continua cu corpul meu sa ajung chiar mai departe, ci pentru ca l-am fortat si abuzat de foarte multe ori, fizic si mental.

Acum 3 ani, cand m-am intors dupa ultima excursie de lunga durata, in Maroc, nu ma gandeam la asigurari de sanatate ca fiind pe lista mea de necesitati. Dar lucrurile s-au schimbat. 

Iar anul asta, dupa o luna chinuita in care am incercat sa reusesc sa stau 7 ore pe zi, intr-un birou, cu corpul intr-un scaun si capul in fata unui calculator, am inceput sa ma gandesc la viitorul neclar al lipsei contributiilor mele din sistemul de pensii.

Pana de curand preferam sa lucrez oricum, numai cu ce se numeste "carte de munca", nu. La negru, colaborator, cu drepturi intelectuale, voluntar un pic platit, totul a fost ok dar ceva incepe sa ma nelinisteasca. Nu cred in sistem si in pensii dar nici nu stiu ce altceva sa fac ca sa pot produce la infinit continut si finante.

De unde vine nelinistea asta? Cum face societatea sa ne spele creierii in asa fel incat sa ne apuce frica de a fi nu tocmai in sistem?

https://www.youtube.com/watch?v=TcKWZaREWkg 

Am ajuns sa fiu ceea ce societatea numeste un "adult" pentru ca imi pun genul asta de probleme? Pentru ca ma stresez lucrand in joburi care nu-mi plac, care nu fac sens, care nu ma implinesc si nu ma dezvolta, ca sa imi platesc chiria si hrana, pana ce ajung sa am crize de anxietate?

A fi adult ar trebui sa insemne, din punctul meu de vedere, ca am ajuns la maturitatea emotionala, si adevarul e ca ma simt departe de acest Graal.

https://www.youtube.com/watch?v=EoJqF1rsa9s

Societatea ar trebui sa ne potenteze talentele, la fel si familia, nucleul social primar. Ar trebui sa putem toti sa invatam macar la o scoala Waldorf, ca tanara Lou din clipurile de mai sus, sa ne dezvoltam simtul artistic, sau practic sau manualitatea, sau placerea conversatiei, a argumentarii si a dialogului.

Nu sa ne inchida in birouri si blocuri de sticla, unde sa ne pierdem energia necesara pentru a ne exersa talentele native, obositi de atata privit in ecrane care ne transforma la finalul zilei in zombies cu cecuri de masa si asigurare de sanatate.

In timp ce corporatiile cresc si prospera, iar etajele de birouri se inalta tot mai departe, catre cer,  gap-ul social se adanceste, saracii raman tot mai saraci, izolati si mascati in spatele fatadelor impunatoare de sticla.

Tineri cu talente remarcabile isi irosesc corpurile si mintile, si de multe ori uita sau invata sa ignore ca langa ei, la 10 metri de zidul de sticla, exista o alta lume.

Cand eram mica, visam sa fiu trapezista la circ, m-a atras intotdeauna inaltimea. Faceam salturi in casa, de pe diverse mobile, dar si afara, de pe bara metalica de batut covoare, pe un postament de piatra. Imi aminteam ca imi puneam picioarele pe bara si atarnam cu capul in jos. In mod fascinant, am reusit sa nu cad niciodata in cap.

Intr-o zi am tot repetat miscarea cu saritul de pe bara, pe postament, pana cand mi-au transpirat mainile. Nu mi-am dat seama si cand am sarit, palmele mi-au alunecat de pe bara si am cazut pe spate, intinsa.

Am vrut sa ma ridic si n-am reusit, am vrut sa tip si nici un sunet nu-mi iesea din gat. Si, desi eram copil mi-a trecut prin cap automat ca mi-am atins ceva la coloana si am paralizat. Nu stiu de unde stiam de asta. O groaza instanta si automata m-a facut sa urlu, vocea si-a dat drumul si a tasnit din gat. M-am ridicat si m-am scuturat. Am avut poate o stea norocoasa, cum mi-au zis altii.

Pe la 17 ani am mers in Retezat cu o amica si iubitul ei care facea scoala de parapanta. Am iesit cu el la o zi de sarituri si dupa ce s-a laudat, Emil ne-a intrebat daca vrem si noi sa vedem cum e un pic. Am zis da instant si in 2 minute, aveam pe mine parapanta si 2, 3 indicatii despre cum sa alerg contra vantului, ca sa se umfle si ce sa nu fac ca sa plec cu ea de pe loc.

Am alergat dar parapanta de scoala e greoaie si abia am reusit s-o umflu putin. M-am enervat, am revenit si am alergat cu toata forta, simtind vantul cum imi umfla sacul de moara din spate. Si, am simtit cum ma ridic usurel, cativa centimetri si mi-am pus fundul in seleta si fara sa ma gandesc prea mult, pur si simplu m-am lasat dusa.

Eram in aer si stiam ca ar trebui sa ma opresc dar era atat de bine incat am continuat sa ma las dusa de curenti ascendenti. Nu m-am uitat in urma nici o clipa, am zburat, fara sa stiu sa zbor, peste deal, peste vale apoi, peste copaci.

Apoi am simtit ca incep sa cobor usurel si m-am uitat cam cu ingrijorare la niste linii de inalta tensiune ce pareau sa fie tocmai locul meu de aterizare, dupa niste calcule. Am incercat sa trag de maneta de dreapta, nimic! Apoi de stanga, tot nimic! Am zis, ok, asta a fost, nu stiam ce sa fac.

Si apoi am zis sa trag de amandoua deodata si atunci parapanta s-a inchis si eu am cam picat, pe burta. Intinsa pe iarba, cu dureri in tot corpul, mi-am zis ca sigur am murit, sau am hemoragie interna. M-am miscat usor, am iesit de sub parapanta calda si grea, m-am pipait, eram intreaga. Am avut iara o stea norocoasa.

Daca as avea ocazia, as incerca probabil din nou. As incerca ceva si mai interesant, costumul de veverita, cum imi place sa-l numesc, adica un wing suit.

Dar si mai mult decat asta, as incerca un nou salt in necunoscut.

In ultimii 3 ani jumatate, de cand m-am dat jos de pe varful din fotografia de inceput, de unde priveam Machu Pichu, am tot intalnit oameni care ma intreaba cum sa faca sa se desprinda si sa plece, dintr-un job enervant, din comoditatea unei vieti linistite si cat de cat sigure, spre alte tari, spre voluntariate, spre o viata nesigura, spre necunoscut.

Le spun ce am facut, nimic special, doar hotararea brusca, iminenta si definitiva de a face ceva si a duce la capat alegerea asumata, fie ca m-am decis instant sa sar cu parapanta, sa ma las de fumat intr-o singura zi, sa-mi dau demisia din varii joburi, oricat de nesigur parea viitorul meu financiar, sa plec singura prin  lume, sa ma desprind iara si iara de terenul relativ solid de sub picioare, de ceva ce stiam, familiar, comod, placut chiar.

N-am ajuns sa fiu trapezista si acum e mult prea tarziu. Pentru anumite lucruri, e prea tarziu pentru ca exista limite naturale, fiziologice. Dar nu e niciodata prea tarziu sa schimbi ceva in viata ta, sa incepi ceva nou, ceva ce poate ti-ar placea dar te si sperie. Dar cel mai tare te sperie sa faci saltul in interior, asta e sigur.

Fac salturi (fizic si psihologic) de mai bine de 20 de ani si tot ce stiu e ca din orice salt ai ceva de invatat, chiar si cand cazi si te doare si te temi, ca sa inveti cat de pretioasa e viata. 

Caderea e importanta pentru ca da nastere posibilitatii de ridicare.

Am vazut mereu viata ca pe un joc Mario, in care trebuie sa alergi, sa te feresti, sa agonisesti skilluri si forte si sa sari de multe ori in necunoscut, pentru a ajunge la urmatorul nivel. 

Nivel de intelegere, pentru ca in final e vorba doar de a ajunge sa iesim din labirintul a ce credem ca suntem sau ce cred ceilalti ca suntem, ce a construit societatea din noi si sa ajungem sa ne cunoastem si sa ne intelegem rostul initial.

Am pierdut de multe ori la Mario pentru ca nu sunt un jucator constant, disciplinat si antrenat. Joc dupa ureche, dupa impuls si intuitie. Dar partea buna e ca poti oricand relua jocul.

Saltul e inevitabil, in orice caz. La inceput insa ai posibilitatea de a alege sa sari. Daca eziti prea mult sau te temi prea tare, un suflu puternic te va impinge pe neasteptate si nu intotdeauna vei putea aprecia senzatia.

Ce ne retine pe loc? Teama de pierdere de sine, sub o forma sau alta (sanatate, bani, statut, tinerete etc.), teama de aneantizare. Pierderea e doar o iluzie a egoului dar poate fi resimtita extrem de dureros.

Faptul ca trebuie sa-ti asumi posibilitatea caderii ii retine pe multi de la salt. Doar cu deplina incredere de sine poti asigura succesul plonjarii in neant.

Pana la urma singura alegere reala e aceea de a fi constient sau nu de saltul tau.

Relatari din tara Rusinii

Dedicat celor rusinosi fara Rusine

E ora 10 si alerg catre un interviu pentru un posibil job. In statia de tramvai, o femeie roma, slaba, ciufulita si imbracata saracut, tine de mana un copil cam nespalat si in timp ce trec ca un vartej aud : ‘’ Da-mi te rog un leu sa iau mancare.’’

Alerg si transpir si ajung la timp dar nu gasesc intrarea la lift in aceasta cladire de birouri asa ca sun desi asta nu da dovada de prea multa proactivitate si asta se cere in anuntul pentru post.

Pe scari ies tinere imbracate office, grupulete ce merg sa fumeze. Ma vad pe mine, cu caciula mea de aviator blanos, cu geaca masculina, cu rucsacul in spate, super transpirata, si ma intreb ce caut aici. Un job decent platit caut, ca toata lumea. 

E o firma de traduceri dar primesc de la directoare un interviu ca la o multinationala. Ii spun sincer ca nu ma vad facand asta in urmatorii 3 ani, ca ma pasioneaza arta, psihologia si educatia, ca vreau sa devin trainer sau ceva asemanator, candva. Ca am nevoie de un job stabil si decent pentru un timp dar nu ma pot implica mai mult. Si nici nu vreau sa incurc pe nimeni.

Ma intreaba, ce valori as avea, daca mi-as deschide o firma maine. Raspund : EMPATIE, ONESTITATE, FLEXIBILITATE. Ii spun ca nu vreau sa-mi vand skillurile catre multinationale si-mi zice : ‘’Frumos, esti patrioata, iti iubesti tara, si eu o iubesc.’’

Dar ei sunt o firma mica, cu doar 14 angajati si ce pot eu oferi acum nu e ceea ce au ei nevoie. Ma bucur sa ies in ploaia marunta si o iau la pas prin parc. Ma suna cineva, sa ma intrebe daca mai e valabila aplicatia mea pt jobul in spaniola si incepe sa-mi detalieze taskurile. Intre 8 si 10 ore de lucru pe zi, nu poti alege tu daca 8 sau 10, depinde ce decid ei. Suna a crunta sclavie pe plantatie.  In plus, eu aplic pentru joburi flexibile, nu pot lucra 8 ore pt. ca vreau si ma incapatanez sa imi pastrez serile libere pentru meditatiile incepute.

Vreau sa fac un minim pas in directia educatiei si tot ce pot face acum e sa dau meditatii unor copii.

Trec iara ca fulgerul, pe o strada aproape de casa mea, alergand de data asta sa ajung sa iau o trimitere de la doctor. Ciudat, o vad iara pe femeia roma cu copilul dupa ea, ma observa si ea de pe trotuarul celalalt.

E  sase seara si din tramvaiul ce ma poarta spre doctor si meditatii, coboara o femeie  cu o pancarta in mana. Stiu ca merge la proteste si ma bucur. Pe pancarta scrie RUSINE. Ma gandesc ca am auzit foarte des cuvantul asta in copilarie de la mama si bunica mea.  Trebuia sa-mi fie rusine de multe lucruri. ‘’Sa-ti fie rusine !’’, ‘’Nu ti-e rusine ?’’ ‘’Ce rusine !’’

In curba tramvaiului imi ridic ochii spre birourile iluminate puternic de la Business Center si vad tot felul de tineri  care inca lucreaza. Protestatarii nemultumiti, corporatistii fericiti si restul. Eu intru la restul pentru ca nu mai am timp si energie sa merg la prosteste. Pentru ca la ora la care oamenii merg in Piata Operei sa scandeze, merg sa meditez copii mai mult sau mai putin rasfatati, tot felul de printese Rapunzel, Elsa si Pepa. 

Din fericire nu toti copiii sunt asa, si oricum nu e vina lor pentru ce li se intampla, pentru parintii care lipsesc de acasa o zi intreaga lasandu-i cu bunicii, pentru incercarile lor de a le umple timpul cu activitati care sa-i faca geniali sau sa compenseze tot ce ei n-au avut si n-au putut face, sau pentru ca toate fetele sunt tratate de printese. N-am auzit niciunde pana acum cuvantul Rusine, rostit in preajma lor.

O iau inapoi pe jos desi e distanta cam de o ora pana acasa la mine, mai economisesc banii de bilete de tramvai. La Opticlass, o mega clinica uriasa, e petrecere. Angajatii splicuiti, in costume si rochii de seara se plimba printre lasere sau stau cuminti pe scaunele de asteptare pe care stau clientii ziua, in asteptarea consultatiilor.

Ma intreb ce anume ma impiedica sa fiu ca oamenii astia din cladirile de sticla (cea cu traducerile de dimineata, Business Center si Opticlass).  Imi vin in minte trei cuvinte : Mandrie, Maternitate, Munca. Si, bonus de fidelitate: RUSINE!

Am crescut intr-o casa cu 2 femei mandre (adica extrem orgolioase), sacrificiale in maternitatea lor si muncitoare pana la epuizare. Sunt a 3-a generatie dintr-o familie bizara. Am crescut cu rusinea, cu sarumana si dumneavoastra, cu capul in pamant, cu desene comuniste si apoi cu Sailor Moon, Lidia, Transformers, Captain Planet si Testoasele Ninja, cu bunica si povestile ei in timp ce mama lucra si mai apoi, singura cu cheia de gat.

Inteleg ca ce am vazut si auzit in copilaria mea mi-a influentat cumva alegerile si comportamentele de azi. Spre mandria de a putea face totul independent si de unul singur, fara sa ceri ajutor, de a ramane singur cu dramele si problemele tale, de a nu le arata lumii, de a nu te arata fragil si sensibil, de a nu fi emotiv, de a munci cinstit, de a avea rusine si de a nu depasi limitele pe care conditia ta sociala le impune.

Insa eu n-am putut fi ca ele desi toata post-adolescenta m-am imaginat ca o amazoana puternica. Experientele din ultimii ani mi-au aratat ca nu pot face nimic independent ci doar interdependent, ca trebuie sa invat sa cer ajutor, ca trebuie sa vorbesc despre problemele mele, sa le arat cat mai deschis, sa imi accept tocmai fragilitatea, sensibilitatea, emotivitatea. Si ca ar trebui sa-mi depasesc limitele conditiei sociale. 

Pe langa rusine insa am mai aflat de un sentiment important in copilarie: umilinta. Imi amintesc cristal clear ceva ce mama imi spunea foarte des : ‘’ Esti bleaga, or sa te calce toti in picioare.’’  Evident, isi proiecta propria ei experienta negativa. Sau poate incerca un fel de psihologie inversa pentru a construi din copilul introvert, timid si retras, un viitor adult tupeist, bullet-proof la respingere si umilinta ?

E amuzant ca fac acum ce ar fi trebuit sa fac la inceputul vietii si carierei mele. Am inceput sa lucrez in facultate si m-am descurcat binisor, nu financiar, dar cu sens, adica facand lucrurile pe care mi le-am dorit atunci : jurnalism, comunicare, arta. N-am facut voluntariate pana tarziu. Iar la interviuri de angajare serioase n-am mers niciodata pana anul asta. Nu era nevoie, totul mergea in retele de prieteni, care ma recomandau pentru un job sau altul.

Trec pe langa Catedrala, aud scandand pe cineva in Piata Operei : ‘’Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor ? ’’ si ma bucur ca n-am mers la protest sa aud declamatii patriotarde. Pe strada trec familii cu copii si steaguri, copiii repeta ca pe un cantecel: ‘’Rusine, Rusine, Rusine sa va fie !’’ si ma intreb daca au auzit de rusine si la ei acasa.

Mai incolo vad niste adolescenti cu 2 bannere mai mari decat ei, cu skate-urile sub brat. Si ma bucur, pentru ca vad totusi o noua generatie care se ridica dintre tablete si retele sociale, dintre Rapunzel, Elsa si Pepa, dintre Mac si KFC, selfies si weblogging si iese in strada sa-si revendice dreptul la o tara care sa functioneze normal. Fara mandriile patriotarde inutile care sunt apanajul parintilor sau bunicilor lor. Si fara Rusine.

Ajung in statia de plecare de azi dimineata, si, oricat de incredibil ar parea, o vad iara pe femeia asta cu copilul. Acum cara cu ei o plasa, probabil alimente sau haine si par sa astepte un autobuz spre o casa.

Sper ca au o casa. Undeva in tara asta a Rusinii.