Marea aventura

Dedicat salvatorilor si salvatilor

Recent am mers sa-mi iau rezultatul unor analize, si in timp ce tocmai primeam hartia, femeia cu batic, la vreo 60 de ani, aflata in stanga mea, a intins mana spre mana mea. Am inteles ca-mi cauta mana si i-am dat-o. In primele 2 secunde n-am priceput exact ce se intampla dar mi-am dat sema ca i se face rau. Am lasat-o sa-mi stranga mana  si am rugat-o sa stea calma si sa respire. Ochii au inceput sa i se dea peste cap si s-a lasat pe spate.

Asistenta din fata ghiseului a observat la timp si a prins-o in timp ce se lasa moale. Eu o tineam de mana, in continuare. Am asezat-o impreuna direct pe jos, a venit si cealalta asistenta langa noi. I-am zis sa-i desfaca baticul si sa aiba grija sa nu-si inghita limba.

N-am vazut in viata mea o criza de epilepsie dar am stiut ca asta se petrecea sub ochii mei in clipa aia chiar inainte ca asistentele sa stie.

Gura femeii se misca intr-una, ca si cand ar fi vrut sa mestece. Mana inca ma tinea strans, rece ca ghiata. Avea ochii inchisi dar vedeam cum se miscau alert.

Una din asistente a sunat salvarea. In sala de asteptare au mai intrat 2 femei, una a deschis geamul.

Brusc, femeia a deschis ochii, cu o privire speriata, chiar deasupra mea. Am linistit-o cum am stiut, i-am mangaiat mana, pana a inceput sa vorbeasca ceva, cam fara sens. Ma mangia pe barbie cu mana cealalta, credea ca sunt o ruda caci mi se adresa familiar. Mana cealalta ma strangea la fel de tare.

Incet, asistentele au sprijinit-o si am pus-o pe un scaun, langa geamul deschis. La intrebarea lor, femeia a spus ca are epilepsie. Apoi mi-a multumit mult. Mana i-a preluat-o una din asistente. Eu mi-am luat analiza cu rezultat negativ si am plecat.

Mi-am amintit cum, la 17 ani, am mers pentru prima oara la mare cu o prietena. Nu mai stiu cum, intr-o seara am cunoscut un tip si am stat toata noaptea de vorba cu el. Eram intr-o perioada in care simteam ca viata si-a pierdut magia si o cautam cumva disperata. Cu tipul asta am facut un pariu bizar. Eu i-am spus ca nu stiu cum sa iubesc si nu ma indragostesc niciodata iar el mi-a spus ca sufera de leucemie. Eu am convenit sa-i fiu asistenta iar el mi-a promis ca o sa invat sa ma indragostesc.

Am plecat cu el, avand toata increderea naiva a varstei de atunci si de mult mai tarziu, dupa o noapte de nesomn si povesti. La un moment dat, dupa 2,3 zile, eram pe plaja si mi-a spus ca o sa aiba curand o criza, ca se simte rau. Nu stiam pe atunci daca in leucemie poti face crize ca in epilepsie. De epilepsie stiam deja. Cert e ca acolo, pe plaja din Costinesti, intr-o zi mohorata, fara nimeni prin apropiere, m-am trezit cu un om care-si dadea ochii peste cap si se inclesta, pentru ca apoi sa nu se mai miste deloc pret de cateva secunde. Sau poate au fost minute, imi amintesc doar groaza cu care ma gandeam ce ar trebui sa fac daca imi moare in brate, ca ar trebui sa sun Salvarea si Politia si ca nu-i stiu decat numele mic si tot atatea ganduri speriate. Singura idee spontana care mi-a venit, aproape la limita in care incepeam sa plang, a fost sa-l sarut usor pe buze, ca-n povestea cu Printesa din Padurea Adormita, doar ca in rolul printului eram eu. Si ghici? S-a trezit:)

Am trait ceva aventuri in vara aia nebuna, alaturi de omul asta.  M-am intors cu el de la mare, in casa mamei mele care i-a cerut buletinul si l-a intrebat daca a facut sex cu mine. Dupa o noapte intreaga de dezbateri si cuvinte grele i-am spus mamei ca noi plecam la festivalul de la Sighisoara si ca si daca nu ma lasa, eu tot plec. Mama era ingrozita dar a inteles ca n-are ce face. Mi-a dat bani si m-a privit cum plec cu un strain barbos de 24 de ani. Cred ca a trait momente de groaza, saraca. A fost insa o lectie de sfidare a controlului ei cred, necesara. Nu pentru ca as fi fost foarte rebela din fire, ci doar pentru ca experienta in sine a fost o lectie necesara si pentru mine.

Realitatea redevenise brusc magica, totul era posibil, chiar si sa mergi in tren cu bilete false de care controlorul  sa nu-si dea seama, sa ajungi sa te plimbi de la Deta, Oradea, Slobozia, Sighisoara, pana in Buzau, la un festival rock si inapoi la mare. Tot la mare a fost si locul in care pelicula filmului asta fantastic de vara hoinara si de libertate, a inceput sa se deformeze ciudat, sa se rupa pe alocuri, cu accente de tragedie greaca si declaratii de sinucidere cu sarituri de pe epava. Partenerul meu de aventura a disparut zile in sir si am aflat de la noua lui prietena care venise sa ma caute disperata, ca avea de gand sa se sinucida.

Asa am aflat despre manipulare si mitomanie, de la primul barbat pe care am invatat sa-l iubesc.

Peste ceva timp, cand deja nu mai eram impreuna, dupa alte cateva evenimente neplacute, am avut insa forta de a-l suna si a-I spune la telefon fix aceste 2 cuvinte pe care le rosteam atunci pentru prima oara in viata.

Te iubesc

Nu stiu de ce am simtit nevoia sa-i spun asta, de a-i confirma in plus ca a castigat pariul initial.

N-a stiut ce sa-mi raspunda, s-a asternut tacerea la celalalt capat al firului (chiar era cu fir, mai aveam inca telefon fix, cu fir si rotita cu numere).

N-am mai rostit cuvintele astea decat foarte tarziu, dupa ani si ani. Mult timp m-am ferit de ele ca de o boala ciudata si in sine de sentimentul pe care ele il evoca. A trebuit sa invat sa le rostesc, mult mai tarziu, cand am reusit sa ies din blocajul de a nu putea iubi. Sau de a nu sti cum s-o fac fara sa-mi fac rau.

Nici azi nu stiu daca stiu sa iubesc si rau inca imi fac dar cel putin cand tin mana rece a unei femei care lesina in fata mea, am prezenta de spirit de a nu ma speria. Nici macar o secunda nu mi-a trecut prin cap ca femeia respectiva ar fi putut muri acolo, sub ochii nostri. M-am concentrat pe a-i transmite caldura prin mana mea si pe ce trebuia facut pragmatic. Pe a-i vorbi calm si cald.

Azi stiu ca sufar de ‘’sindromul salvatorului’’, ca in mintea mea ruleaza un rol care ma pune in postura de a avea nevoie sa-I ajut mereu pe ceilalti. Nu vreun Batman sau Superman, ci mai degraba GI, fata care reprezenta Puterea Apei in Captain Planet http://captainplanet.wikia.com/wiki/Gi. Desi intre timp, ma regasesc mai mult in MA-TI care detinea Puterea Inimii  http://captainplanet.wikia.com/wiki/Ma-Ti

Cel mai bine ma simt cand sunt utila. Insa uneori ma simt si utilizata. Si aici intervin frustrari si culpabilizari.

In ultima vreme mi-am propus sa ma centrez pe mine si pe recunosterea nevoilor mele, fara sa simt vina si fara sa fac rau cuiva, sau a-i ingradi cumva libertatea, fireste. Uneori imi iese, alteori, nu chiar. E o experienta de a recapata un pic din magia lumii, de a invata sa ma iubesc si de a deveni propriul meu salvator. 

Cel care isi intinde singur o mana in momentul in care simte ca e pe punctul de a cadea in propriul abis. Cel care isi cerceteaza abisul pe cat posibil fara reactii, frica, cu detasare, calm si caldura. Cel care iese din rolul dramatic si devine simplu observator, fara emotii, convulsii si tensiuni atasate. E o mare aventura. In care insa nu esti niciodata singur. Puterea vine din tine insa ceilalti o pot potenta sau nu.

Our lives begin to end the day we become silent about things that matter. Martin Luther King, Jr.

Dedicat celor tacuti

Azi m-am reintors in casa din care proprietarul (cu care impart apartamentul) m-a dat afara acum 5 zile. Omul asta singur si plictisit de moarte, cu care impart si putinul aer ramas dupa ce fumul pe care il exhala in permanenta si-a gasit locul in pereti, in asternuturile patului, in hainele si plamanii mei, m-a intrebat cu ranjetul tipic, ipocrit, pe buze, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic: “Cum a fost in excursie?”

Excursia a fost in Timisoara, in casa prietenei mele, Alina. Azi-dimineata, in fata garii (intamplator de acolo trebuia sa iau Expresul), asteptand autobuzul, cu rucsacul in spate, aratam insa exact ca si cand as fi venit din excursie.

Acum imi caut alta chirie, desi abia m-am mutat aici (de o luna jumate), desi mi-e groaza sa-mi mut iara lucrurile, sa impachetez si sa despachetez. Chiar in seara in care mi-a zis sa plec, reusisem, lipind postere, sa-mi ‘’imprietenesc’’ putin spatiul absurd al camerei mici, cu peretii pictati in roz tipator, ca in casele de la sat, cu tablourile mamei, tatalui, al lui insusi agatate pe pereti, privind cu zambete insistente in intimitatea mea. Nu-i un om rau dar are deviatiile lui.

In prima zi cand am facut dus in casa, m-am trezit privita prin gaura cheii de la baie. Usa are geam, asadar, nu si-a dat seama ca si eu il vad de pe partea opusa. Am preferat sa nu-i reprosez nimic, sa pastrez tacerea, ca sa nu-l fac sa se simta jenat. Am indesat in gaura cheii destula hartie cat sa nu se mai vada nimic.

Am tacut si cand chiuveta din bucatarie colcaia zilnic de resturi de mancare nespalate, in general grasimi, aceleasi care se intind si pe restul chiuvetei si uneori pe vesela. El s-a minunat zilnic de sucurile mele ciudate si de ‘’ierburile’’ pe care le mananc, de faptul ca am ales sa aspir in toata casa si nu doar in camera mea. Eu am tacut la vederea carnii, a mirosului de fript, al jegului acumulat zi de zi, la auzul sforaiturilor puternice, matinale, care razbat brav din camera a carei usa e vesnic deschisa. Aproape vesnic e deschis si televizorul, uneori si noaptea. Iesind din camera narile ma ustura invariabil la ciocnirea cu fumul ce sa raspandeste pe hol, in tot spatiul. Am deschis geamul cat mai mult si am inchis gura in continuare.

Cand eram mica, eram atat de timida si tacuta incat mama ma ajuta sa-mi fac prieteni. Nu initiam niciodata singura un dialog, vorbeam rar si putin cu alti oameni. Pare surprinzator pentru cei care m-au cunoscut in anii facultatii si dupa, ca pe o ‘’popularity queen’’:P  O fiinta vesela, care aborda usor pe oricine, oriunde, care impartea cu usurinta zambete si idei. Dar asta e adevarul. 

Sunt sociabila pentru ca imi plac oamenii si mi-am infrant timiditatea din dorinta de a cunoaste mai bine natura umana, lucru posibil doar daca esti un bun antropolog, adica mergand pe ‘’teren’’ si facand observatie participativa.

Relatiile mele cu umanitatea au fost din cele mai variate, mergand de la timiditate, frica, observatie, la dezamagire, tristeti, iluzii, asteptari, identificari, spre acceptare, identificare, comunicare mai mult sau mai putin eficienta, amuzament, empatie, regasire, oboseala, epuizare, retragere, solidaritate si solitaritate. 

Tot in copilarie, imi doream sa fiu Neghinita, un personaj de basm care era atat de mic incat putea intra in urechile oamenilor si citi gandurile. Asta din dorinta de a sti mai ales ce gandesc ceilalti despre mine, din obsesia ca ei sa nu aiba ganduri necorespunzatoare, pareri false.

https://www.youtube.com/watch?v=89E0lfDEXuE 

Intre timp, parerile celorlalti au inceput sa fie mai putin importante. Am decis ca ce-i important e sa ramai onest si sincer cu tine insuti, orice ar crede cei din jur despre tine. Sa te respecti si sa respecti. Sa fii lucid.

Dar, vorba lui Camil Petrescu: „Cata luciditate, (…) atata drama”, sugerand faptul ca pe masura ce acumulam cunostinte si evoluam ca si oameni suntem mai predispusi la a gasi intrebari al caror raspuns nu se poate gasi in exterior si, in acelasi timp, suntem mai susceptibili unei drame generate de propria neputinta.

M-am intrebat adeseori cine si ce as fi fost daca azi am mai trai inca in comunism? As fi tacut sau as fi vorbit? As fi vorbit in fata microfonului Europei Libere, sau in camerele Securitatii? Securist, delator, muncitor supus si fara idei, lider de sindicat, scriitor proletcultist sau dizident? Cum as fi putut ramane sincera fata de mine insami intr-un astfel de sistem?

Mama mi-a luat timiditatea ca pe un semn de neintegrare sociala grava. Prin urmare, imi spunea mereu ca-s bleaga si ca ‘’o sa ma calce altii in picioare”. In vremea copilariei mele ea era foarte verbala fata de lucrurile care o nemultumeau si de multe ori am simtit ca vreau sa fug de langa ea, cand, in public, incepea sa vocifereze, scandalizata de ceva. Atunci o percepeam ca ridicola. 

Cumva se pare ca am reusit sa ma autosabotez pentru a-mi asculta mama cat mai bine am putut caci de cand ma stiu, in tot ce fac, evit sa creez conflicte, sa-i fac pe ceilalti sa sufere, sa supar pe cineva. De multe ori, lasandu-mi dorintele si nevoile in plan secund, nu insa si valorile. Am putut intotdeauna vorbi deschis cand am sesizat ceva injust fata de ceilalti. Nu inteleg de ce e mult mai greu sa fac asta cand vine vorba de mine.

In ultimii ani am inceput insa sa-mi afirm nemultumirile in diverse spatii si locuri, la doctor cand serviciile sunt de proasta calitate, la job, la cumparaturi, la cozi, in orice comunicari interumane in care am simtit lipsa de respect. Am ajuns intr-un fel sa fiu mama pe care o vedeam ridicola. 

Rezultatul? Am inceput sa fiu perceputa ca o natura conflictiva, chiar agresiva.

 

Sunt cu siguranta o personalitate dificila, comunic uneori trunchiat sau agresiv, imi cunosc asperitatile si devierile pasiv-agresive dar n-as putea zice ca-mi prieste atmosfera conflictuala sau ca imi place sa creez conflicte. Conflictul nu ma defineste. In mod paradoxal chiar, cautarea mea de-o viata este gasirea unui spatiu de liniste si pace.

Mama mai spunea ceva, ca tac cand n-ar trebui si vorbesc cand nu trebuie. Probabil avea dreptate. In familia mea, figura care m-a inspirat intotdeauna a fost bunica mea. Ea vorbea foarte putin dar mesajul ei era intotdeauna puternic si elocvent. 

Am descoperit recent alte doua femei care m-au inspirat, femei care au ales sa vorbeasca. Sper ca intr-o zi sa am curajul si forta lor si a bunicii mele.

Intr-adevar, vietile noastre se apropie de sfarsit cand incepem sa pastram tacerea fata de lucruri care conteaza. Ramane de definit pentru fiecare care anume sunt lucrurile care conteaza.

Lizzie Velasquez                                                              

https://www.youtube.com/watch?v=c62Aqdlzvqk

Lizz Muray

https://www.youtube.com/watch?v=dbleDqLdhaE

SISIFISME

Dedicat celor care lupta

Multi dintre voi se intreaba de ce mi-am schimbat mailul.
Exista motive logice si mitologice:)
Adica simbolico-metafizice sa le zicem.
S-o luam pe rand, adica cu povestea primului meu mail, cel pe care l-ati cunoscut, fiecare din voi, pana acum.

Aveam cred 15 ani, n-aveam internet acasa si am mers la un internet cafe. Azi nu mai exista, fireste, locul ala a avut multe alte functii dupa acest prim hub al internauticii romanesti:)

Eram in plina criza existentialista, citisem eseurile lui Albert Camus si ma regasisem perfect in Sisif, eroul absurd. 

Acest om, condamnat sa urce neincetat o stanca in varful muntelui si apoi sa ii astepte coborarea, este intruchiparea eroului absurd, conform lui Camus. Repovestind mitul lui Sisif, Camus ne spune ca Sisif este eroul absurd “atat prin pasiunile sale cat si prin torturile sale”. Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea sa pentru viata i-au adus acea ingrozitoare pedeapsa in care intreaga sa fiinta este muncita fara nici un rezultat” . Sisif este constient de acest blestem, si tocmai in aceasta consta tragedia sa. Nu e adevarat ca, in timpul coborarii, el nutrea speranta ca va reusi totusi, ca munca sa il va elibera de chinuri. Insa Sisif este in mod evident constient de dimensiunile propriei sale nefericiri. Tocmai aceasta constientizare lucida a destinului sau transforma chinul sau intr-o victorie. Aceasta trebuie sa fie o victorie deoarece insusi Camus spune:

Il parasesc pe Sisif la baza muntelui. Intotdeauna cineva isi poate gasi din nou povara. Insa Sisif ne invata ce inseamna adevarata fidelitate care neaga zeii si inalta stancile. Si el de asemenea trage concluzia ca totul este bine. Universul de acum inainte fara stapan nu ii mai pare nici steril, nici inutil. Fiecare atom al acelei stanci, fiecare colt mineral al acelui munte intunecat constituie o lume in sine insusi. Lupta insasi inspre inaltimi este suficienta pentru a umple inima unui om. Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit. Viata si chinul lui Sisif sunt transformate intr-o victorie, concentrandu-se asupra libertatii sale, asupra refuzului de a spera, si asupra constiintei absurdului acestei situatii.

Revenind la momentul in care am ales acest personaj mitologic sa ma reprezinte internautic si nu numai, evident ca cineva se gandise la asta inaintea mea. Asadar a trebuit sa adaug ceva si cum pe atunci prietenii imi spuneau Lizzy de la Luiza, am gasit oportuna combinatia sisiflizzy.

Partea neprevazuta am sesizat-o cand am trimis primul mail (din pacate nu mai stiu cand si cui pentru ca se pare ca primele mailuri mi-au fost sterse automat de yahoo, nu le mai gasesc decat din 2002 incoace). Cine mi-a raspuns m-a intrebat: ''Ce-i cu mailul asta? sisifilis?:P"

Adica, am vrut sa ma autodefinesc prin ceva foarte serios si a iesit ceva foarte comic, chestie care mi-a definit apoi, simbolic, toata viata. 

Apropo de mailuri vechi, am recitit de curiozitate cateva din mailurile din 2002. Pe langa faptul ca mi se par, fireste, ciudate, ca scrise de un alt om, in alta viata, sunt unii destinatari de care nu-mi amintesc absolut deloc. Incerc sa asociez fete acestor oameni cu care se pare ca vorbeam destul de des, si nu reusesc:) Sunt prieteni de la petreceri, majoritatea:) Sunt nick-name-uri dar si nume reale care mi s-au sters complet din minte. Ca si momentul in care i-am cunoscut, sentimentele resimtite fata de ei, posibile actiuni desfasurate impreuna. 

Imi vin in minte reflectiile unuia dintre personajele filmului Youth al lui Sorrentino, momentul in care spune ca nu-si aminteste nimic din copilarie, ca toate imaginile i s-au sters din cap. Intr-un fel cam asa ma simt cand vad numele si conversatiile astea. Mailurile atesta ca am trait ceva alaturi de oamenii astia candva, dar nu-mi pot aminti nimic, e foarte ciudat.

Dar cred ca e bine, memoria se refresh-uie ca metoda de rejuvenare, banui. Si asa traim mai aproape de prezent decat de trecut:)

Asadar, am trait o viata sisifica, asumata, bucurandu-ma de libertatea asta absurda. Pana acum ceva timp, cand am inceput sa simt, efectiv, tot mai des, greutatea acestui bolovan rostogolit la nesfarsit. Tot mai des am inceput sa simt nevoia sa ma ''eliberez'' de libertatea asta.

Dupa o viata traita sub dictonul lui Cosbuc, "o lupta-i viata deci te lupta", am ajuns sa simt oboseala, lipsa de energie vitala, lipsa de chef, depresia, intr-un cuvant. Nu stiu exact momentul cand s-a cuibarit desi am incercat sa retrasez posibile evenimente declansatoare. As putea sa zic ca intoarcerea din Argentina a fost un moment decisiv dar episoadele au existat aproape dintotdeauna. De la 10 ani cu siguranta.

La 10 ani inca mai credeam ca am o misiune salvatoare in lume, speram sa ma transform intr-o fiinta magica, sa nu devin adult, sa am super-puteri si sa salvez omenirea. In ziua in care am implinit cei 10 ani, data-limita, vazand ca nu se intampla nimic am fost lovita de o dezamagire,  o senzatie de neputinta si o tristete coplesitoare. Am refuzat sa mananc. Era prima depresie sau, poate, inteleg mai clar acum, prima constientizare infantila a mortii. Au urmat episoade, la 11 ani, unul de care imi amintesc clar pentru ca s-a soldat si cu prima vizita la un asa-numit psiholog. O doamna care i-a spus mamei ca ma rasfata prea mult, dupa ce mi-a facut teste Rorschach si un domn care i-a spus ca am IQ-ul peste medie si n-am ce cauta acolo. Au urmat episoade in adolescenta si apoi si mai tarziu dar ceva mai calme.

La depresie am inceput sa ma gandesc serios dupa intoarcerea din Argentina, cand am studiat mai atent si simptomele si manifestarile ei. Dar factorii declansatori au existat chiar si acolo, sub forma de conflicte, sau senzatia de singuratate desi asumata, de ''lup de stepa'', de "I'm a freak'', de neconcordanta cu lumea, de indaptabilitate, care s-a manifestat din copilarie, sub diverse forme.

Iata ca vroiam sa scriu 3 randuri despre motivele schimbarii mailului si am ajuns deja sa scriu despre atatea lucruri. Well, asta e, now you know me better, as I know myself better also.

Cu toate astea, stiu ca sunt un om vesel, sunt de fapt un amestec bizar de temperament melancolic-sangvin, cand rad, rad cu pofta si cu lacrimi (asta nu s-a mai intamplat de ceva vreme din pacate). Sunt la extreme, si-n tristete, si-n bucurie, sunt expansiva si intensa in toate directiile.

Cum ar zice Bjork, in unul din cele mai frumoase cantece ale ei:

http://www.azlyrics.com/lyrics/bjork/humanbehaviour.html

If you ever get close to a human
And human behavior
Be ready, be ready to get confused
And me and my hereafter
There's definitely, definitely, definitely no logic
To human behavior
But yet so, yet so irresistible
And me and my fear can
And there's no map uncertain

https://www.youtube.com/watch?v=KDbPYoaAiyc

O sa ma opresc aici, explicand de unde vine sursa inspiratiei pentru noul meu mail.

Vine de la florile de Patchouli.

Despre floarea asta magica am aflat urmatoarele, chiar acum, dand un search google:

Esenţa volatilă de patchouli – cuvânt originar din India – prin emisiile sale eterice, oferă posibilitatea de a ne proteja contra celor care ne fură energia din aură, intenţionat sau fără voia lor. Ne dăm seama că aroma de patchouli are un efect Yang asupra aurei, ceea ce ne duce la ideea că particulele sale eterice încărcate Yang, se combină pe stratul exterior al aurei întărind capacitatea energiei Yang de protecţie energetică. O aură sănătoasă este una care emite intens, iar aceasta ţine de energia tare, adică Yang, ce se comportă în jurul propriului câmp energetic întocmai ca un scut. În acelaşi timp, esenţa de patchouli ajută sistemul nervos să se conecteze mai bine cu sufletul, determinând o atitudine de altruism şi de ajutorare a semenilor pentru cei care intenţionează asemenea lucruri în viaţa lor.

Tot de pe net am aflat si ca:

Aroma exotică a uleiului esenţial de patchouli  considerat "parfumul hippy" vine din îndepărtata Indie, unde planta este cunsocută sub numele de "puchaput". Este considerat "parfumul hippy" deoarece în anii 60’ era folosit pentru a ascunde mirosul de marijuana.  

Utilizat în vrăji de dragoste, se crede că patchouli atrage oamenii împreună şi acţionează ca un afrodisiac puternic. Presărat pe bani şi adăugat în portmonee atrage banii.

Începând cu secolul XIX comercianţii puneau frunze de patchouli între şalurile de caşmir indiene pentru a proteja marfa de molii. Aroma puternică şi mirosul profund de mosc i-au dat acestei plante o aură de mister şi bogăţie. Istoria spune că uleiul esențial de patchouli se foloseşte în scopuri magice de câteva mii de ani.

În Orient, este utilizat în potpuriuri şi pliculeţe ce se aşează între rufe, pentru a ţine la distanţă ploşnitele şi păduchii.

Mi-am gasit chiar si un personaj magic, cu ocazia asta:

http://hero.wikia.com/wiki/Patchouli_Knowledge

Not bad, right?

Dar si cuvantul Patch are diverse insemnatati si simboluri, aici le-am enumerat pe cele cu care ma identific momentan:

a small piece of material used to mend a tear or break, cover a hole, or strengthen a weak place.

a piece of material used to cover or protect a wound, an injured part.

a dressing or covering applied to protect a wound or sore.

small piece, part, or section, especially that which differs from or contrasts with the whole.

to mend, cover, or strengthen with or as if with a patch.

to repair or restore, esp. in a hasty or makeshift way.

to make by joining patches or pieces together.

to settle or smooth over (a quarrel or difference).

 clown; fool.

So, I'm a fool trying to patch my wounds, to cover my holes, and strengthen my weak places, to make my contrasts join together in harmony, to settle and smooth over my internal quarrels.

Simbolistica numelui Luiza, este Luptător Faimos. Aștept sa devin faimoasa deci:)