CAFEAUA DE DIMINEATA

Dedicat bautorilor de cafea

Iata si cantecul zilei, un shot dulce-amar de cofeina:

https://youtu.be/FiBHXgB5hIo

Tare balcanic nu doar ca sonoritati dar si ca senzatie de rasu'-plansu', se potriveste la fix cu cafeaua, aceasta licoare neagra, aromata si dulce-amara ca viata noastra. Pacat ca nu beau cafea:P

Pot sa inteleg insa de ce cafeaua creeaza dependenta, rememorand senzualitatea pe care o da combinatia aproape sadica a gusturilor.

La un carnaval adevarat mi-am dorit mereu sa particip, in afara celui la care performez zilnic alaturi de voi toti.

Viata ar trebuie sa fie carnaval, pe bune, la noi e insa un bairam balcanic tristo-satiric, pe alocuri cu accente de sadism.

Brazilienii stiu mai bine despre adevaratul carnaval, poate pentru ca au cafea mai buna:)

Viva El Carnaval!

No Country for Poor People

Dedicata cumparatorilor de second-hand

Ieri am trait cea mai lunga si grea zi de munca din viata mea, de pana acum. M-am trezit la ora 5, pentru a ajunge la ora 6 la receptia de marfa a unui magazin second hand. Nu a oricarui magazin second hand ci probabil, cel mai aglomerat magazin second-hand, la ora actuala, din Timisoara.

Asadar la ora 6 descarcam prin negura si frig, mai intai genti iar apoi saci de haine de 20 de kg. Apoi am intrat si am inceput sa punem pe umerase camasile. Am aflat ca se pun pe umeras intr-o anume directie. Am continuat cu asta inca vreo 2 ore bune. La ora 9 fara 15, oamenii faceau deja coada asteptand deschiderea usii, pentru a prinde cele mai fresh haine din oferta de ''totul la 5 lei.''

Am continuat cu camasi de noapte aranjate pe umerase. Apoi a ajuns patronul cu o noua tura de saci, de data asta cu izmene si prosoape, la ora 12. Dupa ce am ajutat la numarat prosoape care dadeau cu lipsa, patronul, Gaby, m-a rugat sa ma ocup acum de sectiunea de magazin, respectiv sa incep sa repun pe umerase hainele cazute pe jos, in urma hoardelor de clienti trecuti printre randuri.

Am facut asta timp de cateva ore bune, aplecandu-ma printre randurile inguste, strangand umerase si haine, printre picioare si praf strans pe jos. Oamenii mai cereau informatii, pe care ma grabeam sa le ofer cu placere. Uneori aveau nevoie sa probeze o haina de pe manechine, prilej cu care ma cocotam pe o naveta verde de bere si scoteam de pe manechinele care ajugeau jos, insotite de valuri de praf, haina respectiva.

Magazinul vuia efectiv de oameni, de fasaitul pungilor in care se puneau hainele, de sunetul casieriei care se deschidea si inchidea, de vocea stresata a colegei Anca, preocupata ca unul sa nu lase hainele aiurea, te miri pe unde, nepuse pe umerasele de unde au fost scoase.

Anca e o femeie la 54 de ani, blonda, slaba, osoasa si trasa la fata. Din cand in cand iese la pauza de tigara, in fata usii. Ma admonesteaza ca am pus iara umerasele in directia inversa pe suporturi. Probabil ma crede deja complet imbecila cand fac asta a 3-a oara. Adevarul e ca nu-mi pasa de directia umeraselor si de demersul ei compulsiv obsesiv inutil, avand in vedere ca peste 2 minute cineva care ridica umerasul si scoate o haina, il pune la loc cum nimereste.

Cand inca eram in spate, in raionul cu izmene si camasi de noapte, aranjand pe umerase camasile de noapte, Anca m-a instruit sa nu-i las pe oameni sa se atinga de cele inca nenumarate de ea. Dar oamenii vin, se uita si uneori vor sa ia din camasi. Le pun deoparte ce vor si-i rog s-o cheme pe doamna blonda. Cand vine ii explic si dupa ce face fete-fete,  la primii doi le da pana la urma camasile oprite. Imi pare absurd sa-i spui clientului ca nu-i poti vinde ce vrea sa cumpere pt. ca n-ai avut inca timp sa numeri. Exista solutii, cu bunavointa sigur se poate scrie rapid pe o foaie de hartie ce si de unde a fost luat.

O femeie la 40 de ani, si-a luat langa ea un intreg sac de geci si cateva zeci de genti. Sta intr-un colt si le alege minutios. Cand cineva ia din gramada ei, riposteaza rapid: ''Sunt ale mele!" Pleaca cu destule haine si cateva genti.

Tot aici, o mama cu fiul ei cauta izmene. Baiatul are poate 14, 15 ani si probabil un handicap, judecand dupa anumite miscari pe care le face. Se joaca cu un umeras. Ii zambesc cand trec pe langa el si deschide spre mine niste ochi mari si frumosi. Il intreb in ce clasa e, imi raspunde a 6-a. Ii spun ca pare mai mare si zambeste si el. Aflu cum il cheama, in timp ce pun camasile pe umerase. Casian. Ce nume frumos! Ii spun asta si-i zambesc iara, punand o camasa chiar pe umerasul pe care-l tine in mana. Ii place jocul, ia alt umeras si punem pe el inca o camasa.

O aud pe Anca strigand "Suzie!" si pricep cumva intuitiv ca de mine e vorba. Ma trimite la casa, s-o ajut pe colega care rasufla din greu, nemaifacand fata. O femeie spre 45, cu coapse foarte largi ce se itesc de sub fusta neagra, lunga si fata chinuita cu colturile gurii lasate mult in jos. Ochii par sa-i planga sub ochelari si vocea ii e pierduta in timp ce-mi repeta, ca un magnetofon stricat, in urmatoarele ore : "'Nu mai pot, nu mai rezist!"' Fata i s-a imbolnavit si face injectii, de asta a venit dimineata doar la 9, altfel si ea ar fi trebuit sa vina la descarcat de la 6. Eny e doar casierita, e in magazin ca si Anca de la deschidere, adica de aproape un an, in februarie.
Mai exista o a 3-a angajata care azi era acasa caci a sunat ca nu poate veni simtindu-se rau.

Anca si Eny sunt cele mai stresate femei pe care le-am vazut vreodata la vreun job. Energia lui Eny pare ca se scurge cu fiecare client care ii trece prin fata ochilor, cu fiecare ban pe care il introduce in casierie si fiecare suma tastata pe casa de marcat. In fata casei e si monitorul cu imagini de pe numeroasele camere de supraveghere din magazin dar n-are timp sa-l mai priveasca. Anca zice ca-l priveste oricum Gaby de pe telefonul personal si daca nu, nevasta lui, de acasa. E stresata de fiecare prosop care iese in minus la numaratoare pentru ca ''il platim noi''. Ea nu e victima in cautarea milei, ca Eny, ea a devenit opresor, ridicand tonul la oamenii care lasa haine aiurea sau noi angajati ca mine care nu pun umerasele in directia buna.

Ambele urasc reducerile, iar acum sunt ingrozite ca vor dura pana in martie. Azi a fost doar a 2-a zi de reduceri. Dupa cata marfa disparuse pana la ora inchiderii, la 17, cred ca patronul poate aduce linistit o noua masina de haine peste 3 zile.

La casa, pun hainele oamenilor in saci de plastic, le scot alti saci care umplu gentile cumparate si-i arunc in cosul special, le pun haine de o parte unora care mai cauta, si, din proprie initiativa, le zambesc, le urez zi buna si la revedere.

Cand tzunami-ul uman care matura magazinul se mai rareste, duc in magazie sacii cu rebuturi si teancurile de umerase stranse si trec din nou printre randurile de haine, la strans de pe jos hainele cazute si umerasele. Parca fac un sir de genoflexiuni la sala de fitness. In fata imi apare o batranica in palton saracacios, cu baston si o sacosa din care iese o paine. Ma intreaba cat costa haina pe care vrea s-o probeze si-i raspund: 5 lei. Zice ca merge acasa sa ia un leu ca nu mai are decat 4 la ea. La cat de repede dispar hainele, nu cred c-o mai apuca. Scot din buzunarul din spate de la blugi, un leu si i-l dau. S-o poarte sanatoasa.

Oamenii intreaba intr-una cat costa articolele desi exista preturi, 5 lei hainele, 3 lei camasile de noapte, 1 leu caciuli, manusi, sosete, 10 lei gentile. Anca isi iese din minti cand cineva o intreaba de preturi si le raspunde printre dinti ca-s preturile scrise. Eu le raspund direct cu preturile. Pot sa inteleg ca pierzi din ochi un pret, intr-o mare de haine si oameni. Perspectiva clientului e complet alta decat cea a lucratorului. Si-n timp ce ma aplec si ma ridic, mai zambesc,  mai vorbesc cu unul si cu altul, stiu deja ca nu voi ramane sa lucrez aici, ca voi clasa ziua asta de lucru  la categoria experiment sociologic.

Ma intorc la casa, il nimeresc pe Casian si pe mama lui care se pregatesc sa plece. Le pun hainele in plasa si le urez zi frumoasa. Casian ma priveste din cand in cand, ridicand capul cu dinti strambi si o usoara mijeala umbroasa ce da spre mustata. Mama lui ia plasa iar Casian ma imbratiseaza pur si simplu. Ii raspund la imbratisare cu drag si-mi zic ca poate de asta am venit azi in proba, trezita de la ora 5, la un magazin de haine SH. Sa-i ofer un zambet, o vorba si-o imbratisare, unui copil foarte singur si un leu unei batrane venita cu greu, in baston, sa-si ia o geaca.

La final de zi, Anca inchide usa, usurata si striga spre mine amenintand parca, cu matura pregatita: Colega!
Dar Gaby ma ia in spate sa semnam contractul, a venit cu sotia lui, tiganca frumoasa, cu fuste plisate si fetita lor cu suzeta in gura si ochi de un albastru fantastic. Ma intreaba ce parere am de ziua mea de lucru si daca vreau sa raman sa lucrez. Ii spun ca haosul nu m-a speriat si nici ritmul de lucru desi am stat in picioare deja 11 ore, fara pauza de masa, evident. Dar ca nu pot lucra cu colegi care gasesc ca umerasele sunt mai importante decat oamenii. Si-i mai spun ca oamenii care lucreaza sunt insuficienti si nu fac fata volumului de lucru si stresului implicit generat.

Imi spune ca ma intelege si dupa ce-mi da totusi contractul sa-l semnez, ma roaga sa-i scriu si cererea de demisie, ca sa fie cu toate actele in regula. Ma plateste corect, la orele de munca efectuate. Imi spune ca i-a parut bine de cunostiinta, si ca vor imbunatati lucrurile facand o magazie in care vor angaja pe cineva care sa faca doar sortarea pe umerase, pentru ca pe sala sa fie 3 oameni, nu 2, ca azi.

Gaby aduce haine din Germania, are mentalitate nemteasca si plateste nemteste. E rom ca etnie dar neamt ca gandire. Plateste bine si e preocupat de angajatii lui.

Imi amintesc de primul meu sef barbat, de la revista din Bucuresti, la care am lucrat dupa terminarea facultatii. Era neamt, din zona Bavariei. Un lungan la 40 de ani, cu par semi-lung si semi-slinos, si conducand un Jeep. Facea mereu remarci pline de subintelesuri si se uita dupa toate femeile din redactie desi avea prietena. Eram toti angajati la negru si ca sa ne primim banii trebuia sa facem in fiacare luna presiuni serioase. Sa amenintam ca nu mai scriem. Desi lucram la cea mai citita revista de profil clubbing din Bucuresti, in acea vreme.

Cum am ajuns in proba la un second-hand din Timisoara, va intrebati probabil cu totii. Asta ma intreb si eu. De ce in propria mea tara, dupa ce am terminat facultati si mastere si formari si cursuri, nu pot lucra intr-un  job conform specializarilor mele, decent si bine platit? De ce poti sa gasesti asta doar intr-o multinationala,  o banca sau o firma de IT? Sau ca bucatar specializat, inginer sau tehnician supra-specializat?
Ce face, in Romania anului 2017, un jurnalist, un traducator, un profesor, un doctor, un artist, un asistent social?
De ce devine, in timp ce se tot auto-recicleaza profesional, un om de mana a doua?

Poate doar de foame, cum bine puncteaza Cezar, doctorul de garda:
https://cezarspace.wordpress.com/2017/01/12/garda/


Second Hand Band sugereaza o posibila solutie:
https://www.youtube.com/watch?v=FRCchR_ghyU

De prin Bucurestii noi si vechi

Dedicata lui Caragiale

Am decis sa-mi fac vizita anuala la Bucuresti pentru a ma vedea cu vechi si dragi prieteni.

Am accesat bla bla carul unde am ales sa calatoresc cu soferul Nicolae P de 41 de ani care-si postase urmatorul profil:

Nicolae P

Profesor universitar, merg si ma intorc la si de la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad. VW Passat Break, spatios si dotat. Un singur bagaj permis per pasager (curat si fara continut: periculos, lichid, organic sau mirositor). Prefer persoane culte, comunicative si linistite. Nu iau manelisti sau smecheri cocalari. Nu iau persoane cu imbracaminte / incaltaminte murdara, sau persoane cu igiena necorespunzatoare.

Nu iau alintati si alintate, printesite si printisori care au impresia ca si-au inchiriat masina si sofer, in loc sa-si inteleaga statutul de musafiri de bun-simt in masina,

Animale de companie iau - dar numai dupa ce vorbim la telefon.

Copilotul (dreapta soferului) nu poate dormi si va participa activ la realizarea unui nivel de siguranta foarte ridicat al deplasarii, pe toata durata cat ocupa locul respectiv.
Copilotul trebuie sa stie sau sa invete sa transforme din km/h in m/s si trebuie sa opereze, la rugamintea mea, si in locul meu, daca va fi cazul, telefonul, laptopul si tableta mea.

Masina sigura (10 airbags + sistem iDrive de monitorizare video continua la interior si exterior), puternica ( 170 CP), comfortabila si spațioasă ( vw passat break)

Mi-a placut abordarea clara si directa, mi-am asumat ca omul ar putea fi usor pedant, compulsiv-obsesiv sau controlator si am decis sa trimit urmatorul mesaj:

"Buna seara,

As dori sa calatoresc cu dumneavoastra la Bucuresti, pentru cursa afisata sambata viitoare. Ma bucura ca aveti reguli stricte si ca e un mediu ''securizat'' de diverse aspecte neplacute. Conversatie inteligenta pot face si ma bucur sa fac, fara probleme.
Sincera sa fiu insa, in locul copilotului nu mi-as dori sa ''aplic'' caci m-as simti undeva intre secretara personala si cursant scos la lectie, conform precizarilor pe care le-ati facut:)

Va multumesc si astept raspunsul dumneavoastra,

Seara placuta,

Luiza"

Am fost acceptata cu brio pe unul din locurile din spate ale minunatei masini, unde s-a strecurat si celalalt pasager, un baiat de vreo 21 de ani care a mers pana la Deva.

Conversatia am initiat-o eu caci eram curioasa ce preda domnul profesor universitar Nicolae P.

Apoi discutia a mers ca unsa caci domnului ii placea sa vorbeasca si sa fie ascultat.

Ca profesor de Logica si Inteligenta Informatiei la Automatica, am intuit si background-ul de matmatician/IT-ist.

Domnul Nicolae P mi-a povestit despre planul sau de viata, acela de a-si deschide o firma in Arad si a emigra apoi cu tot cu angajati si sotie in Suedia sau Danemarca, in maxim 4 ani. S-a aratat dezamagit de neseriozitatea oamenilor de afaceri din vestul tarii pe care ii vedea descendenti teutoni dar care s-au dovedit contaminati de romanism.

S-a declarat ortodox cu mentalitate protestanta desi mi-a marturisit ca la un moment dat se hotarase sa renunte si sa treaca la catolicism dar si-a dat seama ca ''nici astia nu-s mai breji". 

S-a anuntat a fi Varsator cu ascendent in Rac si educatie de Capricorn (am subinteles ca e vorba de pragmatismul zodiei mentionate) si spre marea mea mirare (venind din partea unui profesor de Logica a Informatiei), mi-a declarat hotarat ca in viitoarea sa firma angajarile se vor face inclusiv pe criterii astrologice, caci stie ca incompatibilitatile zodiacale pot crea grave probleme de comunicare si deci submina activitatea eficienta in orice colectiv de lucru.

Apoi s-a aratat ingrijorat de optiunile mele nutritionale vegetariene spunandu-mi ca in scurt timp creierul si corpul unui vegetarian decad din functiile normale si se atrofiaza. Iar dupa atrofierea gandirii se intra automat, daca persoana in cauza lucreaza si isi castiga viata cu intelectul, in alta grila de venituri. Si asta nu e bine.

L-am intrebat ce parerere are atunci despe popoarele care din punct de vedere cultural si religios au o traditie gastronomica vegetariana, de pilda hindusii indieni.

Aici raspunsul a iesit din zona de logica si a intrat in sfera subiectiva cu domnul Nicolae zicandu-mi ca nu prea ii place pe indieni. S-a plans ca toti cei pe care i-a cunoscut, in general profesori universitari, se asteapta sa le platesti masa ( si a 2-a oara) sau sa-ti cheltui toti banii cu ei in oras. Se pare ca unul chiar i-ar fi cerut imprumut candva niste bani ca sa-i cumpere sotiei o blana. Motiv pentru care prefera sa iasa cu astfel de oameni avand la el doar un card si nu bani cash.

Dar a admis ca poate intelege o astfel de mentalitate prin prisma lipsurilor acute din India profunda.

In opinia sa indienii se impart exclusiv in 2 categorii: Cei care se simt indieni de-adevarat, sunt mandri de asta si put pentru ca nu le au cu spalatul si cei care s-au nascut in Imperiul Britanic, si au aroganta lorzilor britanici, se considera reprezentanti ai Imperiului si ii vad pe romani si pe multi altii ca fiind inferiori.

Lamurita fiind si aceasta parere, Nicolae s-a ingrijorat din nou pentru decizia mea caci si-a inchipuit ca n-as putea deveni mama a minim 2 copii in urmatorii ani si sustine 2 lactatii, fiind vegetariana. L-am lamurit ca nu am asemenea ganduri si a fost randul lui sa-si arate uimirea. N-am insistat sa-i mai spun si ca am cunoscut destule mame vegetariene care si-au sustinut fara probleme lactatia.

Nicolae ne-a mai povestit si despre firma americana la care lucreaza ca programator de device-uri, printre care mini- camerele video cu care ne filma in interiorul si exteriorul masinii, pentru maxima siguranta. A declarat ca sterge inregistrarile, pastrandu-le doar in caz de nevoie. Am mai aflat si despre ceva accidente evitate cu succes si despre pasageri murdari, nesimtiti, dubiosi si cocalari care i-au calcat pragul masinii si bancheta din spate cu picioarele pline de var. Si despre o domnisoara fara inhibitii care i-a propus sa se dea jos la Ocna Sibiu si sa mearga impreuna la strand.

Intre toate aceste discutii s-au inserat observatii despre masina, radare, politie si tanarul a fost rugat sa-si descarce pe telefonul in dotare, un program cu care sa poata previziona radarele, precum si alte posibile probleme rutiere de pe parcurs.

In Deva, el a coborat si a urcat in masina un cuplu de tineri. Fericit ca are copilot in fata cu care sa poata transforma viteze si urmari radarele, domnul Nicolae si-a reluat temele de discutie cu baiatul nou venit.

Iar noul pasager, tocmai petrecuse un timp in Suedia lucrand, asadar i-a facut o introducere perfecta in civilizatia, cultura si cutumele sudeze.

Foarte admirativ, el a descris societatea suedeza ca pe o societate perfecta din care coruptia a fost eliminata printre altele deoarece nu se mai pot face plati decat de pe card. Daca mergi sa-ti cumperi o masina cu bani cash, firma suna politia care vine sa investigheze cum de ai atatia bani lichizi la tine si cum i-ai obtinut. Se pare ca joburile la negru sunt ilegale deci ai implicit un contract si absolut implicit un card pe care ti se vireaza banii. Deci daca esti gasit cu bani cash esti considerat din start pasibil infractor.

Climaxul acestei societati perfecte este observabil in abordarea identitatii caci daca iti doresti sa fii considerat cetatean respectabil ai nevoie de 2 markeri identitari: un buletin suedez si un card. 

Paradoxul face ca pentru a obtine un card, ai nevoie sa obtii intai un buletin pentru care ar trebui sa poti plati 40 de euro, exclusiv cu cardul:)

Ambii pareau sa impartaseasca extaziati aceasta distopie contemporana.

Chiar inainte sa ne dam jos din masina (din fericire), vajnicul nostru sofer a pus o ultima intrebare:

- Dar cu musulmanii cum e acolo?

Copilotul a raspuns: 

- E plin de ei.

Vestea a parut sa-l nelinisteasca pe Nicolae insa a remarcat cu resemnare:

- Oricum in curand in Bucuresti or sa fie astia cu barbi si baticul in cap mai multi decat tiganii.

Ecologie relationala in timpuri de schimbari climatice

Dedicat celor ce cauta fericirea

Azi am intalnit o persoana care imi parea veselia intruchipata si am aflat, absolut intamplator, dintr-o discutie, ca e diagnosticata cu depresie anxioasa si e sub tratament si terapie.

Si mi-am amintit ca si pe mine oamenii ma percep mereu fericita si pozitiva, vesela, energica si zambitoare. Dar fericirea nu  e o stare externa pe care s-o poti dobandi, ea face parte din dotarea kit-ului personal de supravietuire si trebuie mereu intretinuta cu optimism si reactivata cu entuziasm.

E ca soba cu lemne, in care trebuie mereu sa intretii focul, daca vrei caldura.

Suntem, ca umanitate, parca tot mai departe de a intretine fericirea ca stare eudaimonica, poate tocmai pentru ca fiecare se concentreaza exagerat pentru a-si obtine o precara si labila stare de fericire individuala, hedonica cel mai adesea si minimalizand durerea si suferinta proprie dar nu si a celorlalti.

http://positivepsychology.org.uk/the-concept-of-eudaimonic-well-being/

Am avut motive justificate sa nu fiu fericita pentru ca am avut un an greu, fizic si psihic. M-am mutat de acolo-acolo, cu oameni ciudati sau pur si simplu neadecvati pentru nevoile mele, am acceptat joburi prost remunerate si epuizante, am inceput sa am atacuri de anxietate si somatizari, iar pana nu mai departe de 3 zile, am trait in minte cu acceptarea posibilitatii ca as putea fi detinatoarea unui nodul malign.

Din fericire, dupa vizita la doctor, am decis sa citesc, sa cercetez, sa intreb si sa caut alternative celei propuse din start si fara echivoc, de catre o femeie careia operatia si extirparea unei parti din corpul meu, i se parea singura si cea mai buna solutie.

Omenirea nu stiu daca are motive sa fie fericita nici atat. Asistam neputinciosi la masacre in masa, ura rasiala, deconectarea noastra ca fiinte de alte fiinte.

Cred ca a fost insa un an bun pentru ca e un an in care m-am schimbat si am invatat multe.

Am inteles de pilda ca ne luam corpul de-a gata, for granted, ca pe un dat firesc.

Am inteles aroganta cu care mi-am perceput corpul ca pe o masina puternica si perfect sub control.

Corpul a vrut sa imi arate erorile mintii asadar a cedat in anumite momente.

Am trait toti acesti ani si cu aroganta de a avea o minte agera, o memorie de invidiat, o usurinta a invatarii limbilor straine, o sensibilitate si o inteligenta sociala aparte.

Am ultrarationalizat, am avut orgoliul de a ramane mereu perfect lucida, am gandit prea mult, prea adanc, ceea ce mi-a adus ruminatia, incapacitatea de a mai iesi din propriile ganduri, care ma acaparau frecvent.

Si mi-am dorit sa pot sa-mi opresc mintea, sa nu mai gandesc si sa uit.

Iar apoi a venit ceata, perioadele in care creierul imi parea invelit in vata, in care nu-mi puteam aminti cuvinte simple ca silicon sau nume sau pur si simplu ce am vrut sa fac pe drumul dinspre camera mea inspre bucatarie.

Ideile si cuvintele pareau incalcite, ca niste alge verzi pe care le vezi plutind sub apa unui lac dar imposibil de scos la suprafata.

Adica am primit ce am vrut, am incetat propriu-zis sa mai pot gandi.

Doar ca lipsa gandirii nu a creat linistea mintii, ci disperarea vointei.

Iar lectia a fost sa-mi privesc abilitatile cu mirare de copil si sa devin foarte fericita si recunoscatoare, in momentele cand corpul isi revenea la normal sau cognitia avea un flow, o curgere fireasca.

Acum un an ma lauadam cu cele 3 ore de sala pe care le faceam zilnic pentru ca apoi sa ajung sa ma entuziasmez copilareste ca pot urca 3 etaje, pot cara un rucsac sau sa-mi duc la capat gimnastica zilnica.

Am inteles si simtit organic, nu doar cat de fragili suntem ci si cat de efemere sunt fericirile noastre.

Am mai invatat si ca, pentru orice lucru pe care il vrei cu adevarat trebuie sa muncesti intens si serios, sa fii consistent si perseverent. Si apoi sa te poti detasa cu totul de rezultat.

Si am mai invatat ca viata nu e o cursa de viteza, ci un maraton ce include si toate antrenamentele dinainte sau din timpul cursei.

Out of habit, we take the moment for granted. You don't know which moment will take you off, so you have to be prepared. Be aware.

In that moment, summon all your intensity and desperation and that moment will deliver you. But if you say, "I am going to do it next time," that has already diluted your mind and efforts. Leaving it for the future means dilution of our investment in it.

Apoi am invatat ca de unul singur poti merge repede dar ca departe poti ajunge doar impreuna cu ceilalti.

Si mi-am dat seama ce om norocos sunt. Pentru ca desi ma simt fara radacini, complet in aer si purtata de vanturi in toate directiile, sunt o planta rizomatica, am o retea de siguranta care ma sustine si ma alina chiar si in cea mai neagra depresie. Cu prietenii care formeaza reteaua mea rizomatica pot reusi sa ajung departe, chiar daca trebuie sa ma adaptez la ritmul fiecaruia, ceea ce poate deveni frustrant si obositor uneori. Nu le pot pretinde totusi sa ma insoteasca in ritmul meu, nu le pot pretinde nici macar sa isi aminteasca de existenta mea. Dar cand asta se intampla, ma umplu de bucurie si speranta. Exist si pentru ca oamenii isi amintesc ca exist.

Corpul este un aparat complex in care organele sunt in relatii complexe. Buna lui functionare e asigurata de buna functionare a relatiilor iar ea e asigurata de o buna comunicare.

Cand organele au probleme de comunicare, relatiile se deterioreaza deci si starea generala de bine, homeosotazia, are de suferit.

Homeostazia (din limba greacă, homois = aceeași, și stasis = stare) reprezintă în biologie proprietatea unui organism de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului său intern. În mod general, din puncte de vedere multiple (ale ciberneticii, ecologiei, psihologie, teoriei sistemelor, ș.a.m.d.), homeostazia reprezintă proprietatea unui sistem de a menține un echilibru static al condițiilor inițiale.

Din punct de vedere al relatiilor sociale, lucrurile se intampla identic.

Avem vieti fericite, implinite si echilibrate doar daca traim in relatii sanatoase cu ceilati si cu mediul inconjurator.

Avem nevoie deci de o ecologie relationala pentru o viata fericita.

Nu individualitatea noastră ne face umani. Nici apartenența noastră la o clasă socială. Da, suntem toți indivizi care iau decizii - dar, de asemenea, suntem persoane conectate în mod unic și inseparabil cu altii. Invățarea, personalitatea, succesul, chiar și identitatea,  sunt toate produse relaționale.

http://relationalthinking.net/relationships-and-mental-health/

Si mai avem nevoie de rezilienta, pentru a putea merge mereu mai departe, indiferent de circumstante.

Însa capacitatea de adaptare pentru a depăși probleme nu se găsește printre elemente externe, cum ar fi familia, prietenii, educația, cariera sau statutul. Ea derivă din legitimitatea ta interioară. Această forta interioară se găsește în starea de pace, echilibru și aliniere care nu poate fi anulata de circumstanțe externe.

In vremuri tulburi trebuie să sapi adânc în tine pentru a găsi resursele necesare pentru a face față. Reziliența înseamnă "săpat" în locuri despre care nu ai știut ca au fost acolo, pentru a găsi resursele pe care nu ai stiut ca le-ai avut. Chiar și atunci când ai fost acoperit cu nisip de furtunile vietii, nu esti învins niciodată, poti întotdeauna sa te scuturi si sa incerci din nou sa emiti lumina, sa faci sens, sa produci continut. Reziliența iti permite să mergi inainte, indiferent de circumstanțe.

https://www.ted.com/talks/robert_waldinger_what_makes_a_good_life_lessons_from_the_longest_study_on_happiness?language=fr#t-754077

ILUSION

Dedicat celor care n-au radacini

Keeping Things Whole

By Mark Strand

In a field

I am the absence

of field.

This is

always the case.

Wherever I am

I am what is missing.

When I walk

I part the air

and always

the air moves in

to fill the spaces

where my body’s been.

We all have reasons

for moving.

I move

to keep things whole.

Valencia mi-a amintit in flash-back-uri scurte de multe din locurile in care am fost prin lume.

Stradutele inguste, labirintice si numerosii italieni care impanzeau orasul, ma faceau sa ma gandesc la Venetia, in primele zile. Uneori mizere, cu mirosuri de tot felul, inclusiv de urina, darele de urina pe ziduri, tot atatea istorii de nopti traite in strada galagioasa. Numeroasele grafittiuri foarte creative imi aminteau de Berlin. Gradinile orasului, cu plante tropicale, cu perusi (papagali) zgomotosi, imi aminteau de Portugalia. Patiseriile imi aminteau de Franta, forfota umana din centru imi aducea in minte Istanbulul, iar limba imi amintea in fiecare secunda de America de Sud.

Marea mi-a amintit de mama mea si de relatia nu tocmai calma pe care o am cu ea si cu propriul inconstient. Am reusit sa o gasesc in 2 randuri destul de calma, calduta si albastra. Am inotat o ora, cu disperarea cuiva care n-a mai pus piciorul in mare in ultimii 4 ani.

Ma mere, la mere...ultima vizita a fost saptamana trecuta, cand marea avea valuri de care se puteau bucura doar surferii. Valurile agitate maturau plaja si mintea mea.

Duminica am fost in gradina botanica care  e plina de pisici care stau la soare si de plante faine. Am stat 4 ore atingand fiecare frunza, mirosind innebunita plantele aromatice. E singurul loc in care m-am simtit in pace, in ultimul timp.

De ce e agitata marea interioara? Nelinistea si zgomotul interior par sa ma urmareasca oriunde, zilele de calm sunt exceptiile de la regula.

Ma gandesc la cele 2 mutari in 2 saptamani dinainte sa plec si la faptul ca ma intorc iara fara sa stiu unde voi locui, ca nu am casa, ca nu am bani de chirie, ca o iau iara de la zero. 

Prietenii spanioli si romani de aici incearca sa ma convinga sa raman, fiecare cu diverse argumente, de la cele climatice, la cele de dezvoltare personala. Argumentele sunt valide dar nu pot sa raman in locuri in care nu simt ca fac sens, chiar daca viata mea ar fi mai usoara din toate punctele de vedere.

Legat de zero, una din initiativele interesante din Valencia si alte orase din zona, e campania POBRESA ZERO in care societatea civila iese in strada pentru a cere guvernantilor dreptul la justitie fiscala, egalitate de drepturi, eradicarea saraciei si apararea planetei. Nu cred ca asta va eradica saracia dar e o forma de solidarizare importanta care poate da nastere unor miscari mai ample. Atmosfera e oricum vesela, cu tobe de samba de protest.

Ii scriam zilele astea unui prieten plecat in Londra care-mi zicea ca nu vrea sa se intoarca in mocirla existentiala din Ro:

Mocirla existentiala e peste tot daca alegi s-o vezi ca mocirla existentiala. O vad si eu aici desi e soare, cald si oamenii sunt primitori si deschisi.

Eu nu mai detest Romania, am detestat-o candva dar incep sa inteleg ca problema e in noi, nu in locurile in care traim.

De asta si pot sa ma intorc acum linistita in Romania, vad ca aici as putea trai mult mai bine dar nu mai tin cu tot dinadinsul sa raman. Am crezut toata viata ca trebuie sa traiesc in alte locuri, am incercat de fiecare data sa raman in locurile care m-au inspirat si mi-au placut, in sudul Frantei, Istanbul, sau America de Sud.

https://www.youtube.com/watch?v=lhqr-P2O0XI

Am trait cateva intalniri interesante de cand sunt aici dar mi-e dor de prietenii mei din Romania, intotdeauna ma apuca dorul asta, oriunde as fi in lume. Sunt o planta de aer, fara radacini dar si un rizom, caci din nodurile mele``cresc`` prieteniii din care unele se dovedesc perene, in orice colt din lume merg.  

Imi place ideea filozofilor Deleuze si Guattari care folosesc termenul de rizom pentru a defini un model epistemologic în care toate elementele sunt capabile de a le influența pe celelalte, fara existenta unui centru. Un "rizom nu are început sau sfârșit; este întotdeauna la mijloc, între lucruri, interbeing, Intermezzo.  Mișcarea plană a rizomului rezistă cronologiei și organizarii, în schimb favorizând un sistem nomad de creștere și propagare". 

La final, curgem toti in acelasi ocean.Toti suntem o picatura, curgand in mare, cum zice un cantec spaniol:)

https://www.youtube.com/watch?v=F3FGAKtV2b8

Oriunde as fi, duc cu mine, incapacitatea de a ma inradacina dar si capacitatea prolifica de a crea sisteme rizomatice perene.

Privind valurile agitate ale Mediteranei care inundau plaja mi-am mai dat seama ca ne scaldam in mari pline de cadavrele imigrantilor inecati in timp ce incearca sa ajunga in Europa. Toti incercam sa ajungem intr-un loc in care sa ne putem dezvolta si trai in liniste, traind decent. Dar pentru non-europeni, de multe ori drumul asta se sfarseste pe fundul marii.

Nu le e usor imigrantilor de aici, strazile sunt pline de romani, unguri, tigani si chair spanioli care depind de mila publica. Somajul in Valencia e 20%, joburile pentru romani sunt legate de munci grele la culesul fructelor, constructii si curatenie. Daca ai noroc si nu ti-au luat-o inainte sud-americanii, poti sa ai grija de un batranel sau o batranica, din cei pe care ii vezi pe strazi in carut cu rotile.
Cu toate astea, pentru unii, Valencia se transforma intr-un refugiu primitor.

Orasul se declara inclusiv, sunt campanii si organizatii care se ocupa de integrarea imigrantilor si refugiatilor. Oamenii sunt mult mai constienti decat in Romania, mult mai deschisi, la varste neasteptate. A fost interesant sa merg la o dezbatere privind noul fascism intr-un grup de discutii anarhist si sa descopar ca aproape toti aveau peste 40 de ani, chiar spre 60.

Minoritatile sexuale par si ele bine integrate si acceptate, avand in vedere ca Primaria isi afiseaza pancarte pentru a marca zile specifice iar cuplurile gay au o viata normala, fara sa se ascunda pe strada.

Cu toate astea, de Ziua Internationala a Painii, un eveniment care a marcat ziua prin accesul la paine gratis, in centrul orasului, a fost organizat prost, creand o coada ce-mi amintea de disperarea ratiilor comuniste in tara noastra iar cei care stateau sa primeasca cele cateva felii ale degustarii nu erau din cei care chiar ar fi avut nevoie de paine gratis.

Inconsistente are si societatea spaniola, evident. Uneori strazile pe care  se afla magazinele de lux mi se par obscene prin contrastul cu toti cersetorii postati pe la colturi. 

Dar cel putin aici esti respectat ca pieton si biciclist, in trafic, nimeni nu te claxoneaza aiurea, ai prioritate chiar si pe rosu. Ceea ce e de admirat, avand in vedere ca strazile sunt pline ochi de grupuri de turisti, traversand in toate directiile.

Spania traieste din turism, si a atins se pare un record in 2016. Benefic pentru economia ei dar in acelasi timp crand marginalizare saracilor, gentrificarea unor cartiere simple, muncitoresti sau de imigranti, cum e de pilda cartierul meu care a devenit in cativa ani, cartierul la moda, preferat de petrecareti si de hipsteri.

Spaniolii sunt binevoitori, curiosi, isi organizeaza prost evenimentele si au probleme cu acuratetea orara, vin la lucru cu mancarea in gentute speciale, sunt gregari, traiesc mult pe strada, le place mancarea buna, nu lasa bacsis, muncesc mai mult decat pare la prima vedere, le place zgomotul si galagia sub orice forma.

Cei din Valencia au particularitatile lor, printre care si solidarizarea vecinilor in asociatii, organizandu-se impreuna pt. mici serbari de cartier numite Fallas. In martie are loc o mare sarbatoare unde se imbraca costume traditionale, fetele candideaza pentru a fi allese Falleras, iar dupa mult zgomot, petarde si artificii, se ard niste constructii uriase din lemn, un fel de mini Burning Man spaniol.

Am venit in Valencia avand in minte un cuvant interesant pentru ambiguitatea lui, in spaniola: ILUSION.

Care, in functie de context poate insemna, speranta sau amagire.

Ce experimentez aici pare sub semnul acestui cuvant, totul e speranta si amagire, in acelasi timp.

Spania e, ca intreaga Europa, o insula utopica si amagitoare. Toti asteapta sa ajunga pe insula de vis.

Nu putem schimba direcția vântului, dar putem ajusta pânzele pentru a ajunge întotdeauna la destinație.

Esperando a Europa...asa cum povesteste filmul cineastului angajat Samuel Sebastian,
Fiti bineveniti intr-un continent surealist!

https://www.youtube.com/watch?v=kiMGjxTCLIk