POVESTI PENTRU COPILUL INTERIOR

We Are Made of Stars

Dedicată copiilor din noi

„Ce înseamnă să îmblînzeşti?“ întreabă Micul Prinţ. „Înseamnă a-ţi crea legături“ – îi zice Vulpea. „Dacă tu mă îmblînzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume... Dacă tu mă îmblînzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturor. Paşii altora mă fac să intru sub pămînt. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie... Nu cunoaştem decît ceea ce îmblînzim“ – îi explică Vulpea. „Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblînzeşte-mă.“ 

Cine este Micul Prinţ? Numele lui sugerează copilăria (inocenţa, spontaneitatea, curiozitatea şi jocul). Micul Prinț este pentru mine copilul nostru interior. Un copil care ne învață să iubim, să ne ascultam inima și să punem suflet în tot ceea ce facem.

Ca noi toți, el este născut din praf de stele. Oamenii de știință au regăsit o mare parte din compușii ADN-ului și ARN-ului uman în meteoriți, comete și în praful stelar iar ultimele descoperiri publicate in revista Science vorbesc despre comete ca fiind cele ce au aprins scânteia vieții pe pământ.

Ne-am născut deci pentru a fi exploratori ai spațiului. Ca și copil explorarea spațiilor fizice mi-a fost de multe ori limitată de iubirea ultra-protectoare a mamei mele. Poate de asta am compensat, inițial prin imaginație, apoi trecând la fapte, unele hiper-compensatoare în contexte nesecurizante.

Am crescut crezând despre mine că sunt un explorator și că am ajuns în lume cu o misiune specială. În copilărie mi-am dorit să ajung astronaut sau măcar pilot de avion cu reacție. Am trăit în lumi complet fantastice, imaginate doar în mintea mea, am deținut super-puteri. Am salvat zeci de prieteni, iubiți și uneori întreaga omenire. Vorbeam cu un Dumnezeu imaginar. Mi-am închipuit că voi colinda lumea în întregimea ei, luând la rând toate orașele și satele, ca un explorator rătăcitor, pentru a ajunge să mor undeva, într-un loc necunoscut, când va veni vremea.

Apoi a venit vremea explorărilor reale, mi-am luat lumea în cap cum se zice, am ajuns să-mi petrec fiecare vară cu cortul în spate, traversând Europa în trenuri, mașini de car sharing, avioane, uneori parcurgând câteva țări în câteva zile. Nimic nu părea imposibil. Am citit recent undeva ca iubirea pentru propria viață este, la început, o decizie de a risca, indiferent ce s-ar întâmpla. După aceea este o minune. Și da, am avut parte de nenumărate minuni, miracole, magii, toate venite prin oamenii pe care i-am cunoscut.

Cândva, în Belgrad, un taxi mă purta în noapte în afara orașului, pe drumuri de sat, spre casa unui băiat abia cunoscut la un festival de muzica. În Sofia, invitata tot de un baiat cunoscut la acelasi festival, am ajuns sa stau sub acelasi acoperis cu el si cei patru colegi ai lui de apartament, care m-au primit cu o petrecere unde toată lumea trăgea liniuțe pe nas. Desi le-am parut ciudata initial, nevrand sa particip la obiceiurile lor de petrecere, au devenit in saptamana in care am convietuit impreuna, cei mai buni prieteni ai mei. În mijlocul câmpiei thuringiene a Germaniei, coborâtă din autobuz in the middle of nowhere, am reușit să gasesc alți 3 tineri și un taxi care ne-a dus la festivalul unde vroiam să ajung.

Apoi am ajuns mai departe și mai departe. Am trecut granița între Peru și Ecuador in mașina a doi necunoscuți. Am mers 12 km pe calea ferata ce ducea spre MachuPichu, în noapte, fără altă lumină decât ecranul mobilului și miliarde de licurici care se amestecau cu stelele de pe cer. Am trecut așa și prin tunelul de tren, peste traverse vechi și rupte, cu găuri aproape hăuri, sub care curgeau cascade.

Am traversat o bună parte din America de Sud într-un autobuz cu peruani, 3 zile dinspre Columbia spre Lima și apoi și apoi încă 4 zile via Aconcagua înzăpezită spre Buenos Aires. Autobuzul n-avea încălzire și așteptând să fim lăsați să trecem (ar fi putut dura zile întregi de staționare la graniță din pricina zăpezilor mari), am dansat în autobuz, spre fericirea și amuzamentul peruanilor care deveniseră familia mea extinsă.

Ajunsă în Maroc, în mijlocul deșertului, tot în noapte, ne-a preluat de la autobuz o mașină ce mergea pe o șosea fără lumină. Eu și fata din Argentina venită și ea în CouchSurfing, am ajuns cu bine, cu tot cu șoferul carea bea bere și încă 4 bărbați berberi în camionul din spate. Cei 5 au devenit în scurt timp cei mai buni prieteni ai noștri, în liniștea satului berber pierdut în deșert, în nopțile și zilele ce au urmat.

În toate explorările mele, am întâlnit oameni în care a trebuit să am încredere, în situații și contexte ce ar fi părut mai mult decât periculoase și alarmante oricărei persoane cu un simț normal al supraviețuirii.
Ce e comun tuturor acestor situații este că am avut încredere implicit și în mine. Putem numi încrederea asta inconștiență sau hazardare, dar tot încredere rămâne. Iar oamenii s-au dovedit cu toții minunați, în felul lor.

Încredere am avut și în corpul meu când am zburat cu parapanta pe care nu știam s-o manevrez, când am plecat de la cabană să urc singură pe Moldoveanu, în condiții meteo instabile, când coboram alergând pe pante din care nu te puteai opri decât în trunchiurile copacilor din față, pe scările masive construite de incași, lângă care se vedea hăul și alte si alte momente, locuri si situatii de care nu-mi mai amintesc decât sub forma unor flash-uri.

În prima piesă de teatru în care am jucat in Timișoara, la Teatrul Thespis, am primit rolul Magellan, într-o piesă de teatru absurd. M-am achitat de rol cu succes, zic eu. Am descoperit lumea cu curaj și încredere.

Copilul Magellan avea, la nevoie, tot felul de jocuri și jucării la care putea recurge, prin care se exprima. Avea privirea îndreptată spre o lume magică văzută printr-o colecție de caleidoscoape, avea dansul, avea aparatul de fotografiat într-o mână și camera de filmat în cealaltă și totul era posibil. Limitele fizice puteau fi învinse, corpul se adapta constant. Somnul, oboseala, foamea, frigul, ploaia, nu existau ca obstacole.

Toate astea par acum un film din viața cuiva oarecum cunoscut dar nu din a mea. Micul Prinț spunea că viața nu are sens decât dacă o schimbi cât de cât. Așadar copilul din mine a intrat într-o altă etapă, învață vrând-nevrând un alt set de reguli. Magellan a devenit Lizuca și ea s-a întors către un alt tip de explorare, cea interioară. Aici, adâncimile sunt abisuri fără fund în care odată căzut pare aproape imposibil să mai răzbați la lumină. Și, uneori, ca-n mitul platonician al peșterii, ai impresia că realitatea e formată doar din umbrele pe care le vezi proiectate pe pereții propriilor adâncimi.

Micul Prinț mai spunea că omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul și că eșecurile îi întăresc pe cei puternici. În lumea interioară însă curajul mă părăsește mult mai des. Lizuca se împiedică des de propriile limitări ale minții, încercând să înțeleagă mai mult decât poate fi înțeles, apucând pe căi ce se dovedesc dead end-uri, învârtindu-se în cercuri și patternuri comportamentale nerezolvate, rănită afectiv, rulând programe ce nu-și mai justifică funcțiile adaptative, jucând roluri ce nu-i aparțin dar cu care se identifică.

Când sensul asumat, de salvator al lumii, chiar și a celei din proximitatea imediată, s-a destrămat, lumea interioară s-a zguduit din temelii, iar toată construcția de sens a picat în neant. Nu există reconstrucție, există doar munca de a construi ceva complet nou, de la fundație. Ceva ce scapă planificării și sensului și mai ales ideii de auto-salvare. Nu te poți salva, te poți doar reconstrui, cărămidă cu cărămidă.

Lizuca are nevoie să-și devină propriul Patrocle, să se auto-îmblânzească și să poată merge cu curaj și încredere, în siguranță, pe drumurile interioare, oriunde o vor duce explorările. Toate căile duc oare către o stea sau o Dumbravă Minunată?

''Limpede nu vezi decat cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi vazut cu ochii.''
Saint Exupery- Micul Prinț

Blocurile de construcţie moleculară ale vieţii sunt compuși organici care pot fi asamblaţi în proteinele, ARN-ul și ADN-ul din celulele vii. Oamenii de știință au descoperit o mare parte din aceşti compuși în meteoriți, comete şi în praful interstelar. Cu toate acestea, riboza de zahăr, care formează coloana vertebrală a ARN-ului, nu a fost detectată. Noile rezultate experimentale, publicate în revista Science, sugerează că riboza se poate forma și în comete. Acest lucru susţine ipoteza că scânteia vieţii pe Pământ a fost aprinsă de comete. - See more at: http://www.stiintaonline.ro/cometele-au-aprins-scanteia-vietii-pe-pamant/#sthash.BaT6Vn6D.dpuf

Blocurile de construcţie moleculară ale vieţii sunt compuși organici care pot fi asamblaţi în proteinele, ARN-ul și ADN-ul din celulele vii. Oamenii de știință au descoperit o mare parte din aceşti compuși în meteoriți, comete şi în praful interstelar. Cu toate acestea, riboza de zahăr, care formează coloana vertebrală a ARN-ului, nu a fost detectată. Noile rezultate experimentale, publicate în revista Science, sugerează că riboza se poate forma și în comete. Acest lucru susţine ipoteza că scânteia vieţii pe Pământ a fost aprinsă de comete. - See more at: http://www.stiintaonline.ro/cometele-au-aprins-scanteia-vietii-pe-pamant/#sthash.BaT6Vn6D.dpuf

Blocurile de construcţie moleculară ale vieţii sunt compuși organici care pot fi asamblaţi în proteinele, ARN-ul și ADN-ul din celulele vii. Oamenii de știință au descoperit o mare parte din aceşti compuși în meteoriți, comete şi în praful interstelar. Cu toate acestea, riboza de zahăr, care formează coloana vertebrală a ARN-ului, nu a fost detectată. Noile rezultate experimentale, publicate în revista Science, sugerează că riboza se poate forma și în comete. Acest lucru susţine ipoteza că scânteia vieţii pe Pământ a fost aprinsă de comete. - See more at: http://www.stiintaonline.ro/cometele-au-aprins-scanteia-vietii-pe-pamant/#sthash.BaT6Vn6D.dpuf

Blocurile de construcţie moleculară ale vieţii sunt compuși organici care pot fi asamblaţi în proteinele, ARN-ul și ADN-ul din celulele vii. Oamenii de știință au descoperit o mare parte din aceşti compuși în meteoriți, comete şi în praful interstelar. Cu toate acestea, riboza de zahăr, care formează coloana vertebrală a ARN-ului, nu a fost detectată. Noile rezultate experimentale, publicate în revista Science, sugerează că riboza se poate forma și în comete. Acest lucru susţine ipoteza că scânteia vieţii pe Pământ a fost aprinsă de comete. - See more at: http://www.stiintaonline.ro/cometele-au-aprins-scanteia-vietii-pe-pamant/#sthash.BaT6Vn6D.dpuf