El Comandanta Betty Boop

Dedicate tuturor care se vor a fi trendsetteri

“Ce frumoasa esti, Robin Hood te crezi”, mi s-a adresat un tigan sasiu trecand pe langa mine. Bereta mea verde nu-i ce-i drept ceva ce vezi prea des in Romania. Ma intreb ce ar mai fi adaugat daca ar fi observant si insigna galbena cu Betty Boop atasata pe partea stanga. El Comandanta mi-a zis un prieten, El Comandanta Betty Boop ma prezint de atunci oricui se uita zambind la bereta mea si duc militareste doua degete spre tampla, in semn de salut. Si mai socante au fost pentru concetatenii romani cizmele mele turcoaz cu dungulite. Gummy, cum zic nemtii, cauciuc mai pe romaneste, si nu din cele fitzy-fancy, stranse pe picior si lucioase, ci pescaresti, sanatoase, pline de noroi dupa 3 zile. Pentru asta le-am luat, sa ma treaca baltile pe care le ocolesc cu injuraturi si nervi aceiasi concetateni cu priviri dispretuitoare.

Robin Hood mi-ar placea sa fiu. Dar cum n-am curaj sa fur, nici macar de la bogati, sunt din cand in cand un semi Robin Hood, unul care mai scoate si da cate ceva celor saraci dar din buzunarul propriu.

Am trecut ca vijelia in jos pe Victoriei, cu gand sa ajung la cinemateca la 19, la filmul japonez. Langa magazinul luxos, cu interior alb contrastand cu ciudatele obiecte negre si lungi cu aspect de sarcofage pe care le vad prin usa transparenta, sta o batrana cu niste carti in mana. Trec si ochii ei ma roaga muti. Ma opresc, ma caut in portofel si ma intorc sa-i dau bani. Imi multumeste si ma roaga sa iau in schimb una din cele 3, 4 carti pe care le tine in mana stanga, langa o sacosa de rafie cu patratele alb-negru. O refuz si imi ureaza succes la scoala. Tanti Maria are 76 de ani, si ma priveste cu ochi mici de pe fata plina de zgarieturi. Sta cu nepoata ei de 18 ani, singura ruda ramasa dupa ce fiul ei a murit de curand, iar nepotul de 23 de ani, s-a sinucis. I s-au umplut ochii de lacrimi. Imi vorbeste de Dumnezeu, zice ca spera sa moara mai repede toti batranii ca poate ne-o merge mai bine noua, celor tineri. S-a rugat pentru o fata pe care a intalnit-o ca si pe mine, pe strada si a doua zi fata a venit sa-i spuna ca a gasit un italian si se marita cu el in Italia. Nu a mai platit factura la lumina de multe luni. Iar o sa-i taie lumina. Se sperie de o gasca de aurolaci care trec pe langa noi, imi povesteste ca daca te vad ca ai primit bani de la cineva te pun jos si ti-i smulg imediat. Ii pun in palma o ciocolata mica, din cele cum n-am mai gasit de mult timp, cu ambalajul din nailon transparent, ramas asa de pe vremurile lui Ceaska. Vijelesc iara in drum spre filmul care e pe cale sa inceapa si in spate, las o tanti Maria care inca ma binecuvanteaza si-mi ureaza numai de bine.

Un tanar cu o geanta de rafie, mult mai mica, din cele care au devenit trendy, se grabeste spre pasajul de metrou de la universitate.

In pasaj o gasca de aurolaci danseaza manele adunati in cerc. Fac miscarile specifice, bat ritmul cu mainile pe piept. Pe langa mine trece un cuplu, la brat. Nu ti-ar atrage nimic atentia in mod deosebit daca nu ai vedea ca el duce la gura o sticla de bere iar ea inhaleaza dintr-o punga de aurolac. Un baiat slabut cu pantaloni in carouri galbene isi aranjeaza la gat fularul alb cu crucea specifica Noii Drepte. Pe figura de semimanelist se citeste mandria. Ieri in acelasi loc din pasaj a trecut pe langa mine un baiat inalt cu privire inversunata si palton uzat. Mi-am intors capul pentru ca instantaneu mi-am amintit de el. In statia de metrou, cu cateva zile inaintea Craciunului. Am rucsacul meu mare si greu, m-am asezat intre doua doamne pe scaun si astept sa vina metroul spre gara. Aud pe cineva cantand colinde cu o voce foarte frumoasa. Un tanar in palton ponosit, vizibil stanjenit. Un tiganus mic vine si ingana un vers dintr-o colinda langa doamna din dreapta mea, apoi cere niste bani. Doamna scoate cu grija bani din geanta. Imediat apar doua tigancuse care cer si ele. Doamna tipa aratand spre cel caruia ii daduse inainte. Simte ca si-a facut deja datoria civica cu varf si indesat. Mi-am scos din portofel 2 lei si i-am tinut in buzunar. Canta tare frumos baiatul stanjenit. A inceput sa se simta curentul care anunta metroul si m-am ridicat. Am mers spre baiat si i-am pus banii in mana, l-am privit in ochi, apoi am urcat in metrou de unde l-am mai urmarit prin geam cateva secunde incercand sa-mi imaginez ce viata are. Am avut senzatia ca-l apasa un secret, ceva destul de complicat. Sau poate doar mi-a placut sa-mi imaginez.

L-am vazut venind spre mine cu revistele in mana. “Ia-o” mi-a zis bagandu-mi revista sub nas. Nu i-am dat bani. Stiam miscarea. In trenul in care am calatorit, a urcat un baiat care avea in mana postcard-uri din cele care se gasesc gratuit. Am aruncat o privire si am vazut reclama unui band la moda, ceva din zona brit-pop. Incearca s-o convinga pe doamna de langa mine sa cumpere, intr-un mod foarte agresiv. Mi s-a parut cunoscuta figura lui, cred ca l-am vazut undeva la un party.”Pune mana pe ea” a sunat destul de ciudat chiar si pentru doamna care oricum nu vroia nici o carte postala. Mi-a zambit jenata.

Movul imi place cu toate nuantele lui inrudite. M-a atras pana si inauntrul galeriei Simeza. “Balcicul nocturn si secret” al artistei care pictase tablourile era in toate nuantele de mov si turcoaz, cu pisici supradimensionate. Mov erau si hainele pictoritei, asezata langa iesire, pe picior de plecare, caci era tocmai ora inchiderii. M-am intrebat daca secretul ei il detineau pisicile mov. Cateva vitrine mai incolo Mihai Albu isi imbie clientela cu o cizma de un mov isteric.

M-am trezit cu timp berechet si cum nu aveam chef sa ma intorc pana acasa am inceput sa ma invart pe strazile cu magazine, aruncand cate un ochi in vitrine, ocupatie cu care altfel, nu am nici timp, nici chef, sa ma indeletnicesc. Una dintre ele mi-a atras atentia in mod deosebit. Cateva materiale erau atat de interesante incat m-am hotarat sa intru sa le studiez indeaproape. In magazin, m-au intampinat doua vanzatoare complet diferite. Una foarte tanara, draguta si zambitoare, cealalta, o batrana cu batic, pe care as fi vazut-o mai degraba la slujba de duminica. Incep sa ma uit la hainele insirate pe umerase, si-mi sare in ochi o minune de bluza plina cu nuante foarte placute de mov si violet. In timp ce pipai materialul intra cineva in magazin si incepe sa vorbeasca foarte familiar cu cele doua vanzatoare. Vocea mieros-pitigaiata, desprinsa parca dintr-un film prost ma face sa o privesc cu coada ochiului pe doamna in cauza. A intrat pe usa cu un ibric verde in mana, ceea ce mi se pare si mai neobisnuit. Merge catre cabinele de proba, intra pe o usa si in clipa urmatoare iese afara cu o figura speriata. “E sange in wc”, le spune vanzatoarelor!”Sange?” intreaba mirata, vanzatoarea tanara, apoi merge si ea catre usa cu pricina. Gasesc ciudat ca magazinul are o toaleta inauntru, chiar langa cabinele de proba. Dupa cateva secunde, vanzatoarea cea tanara iese si relaxata anunta:” Nu e sange, am aruncat ceaiul de fructe in wc” Doamna blonda cu ibric verde rasufla usurata si le intreaba pe celelalte: ”Ati vazut-o la stiri pe fata aia care s- a aruncat de pe bloc cu copilul? Ce tampita! Pacat de copilul ala, era asa grasut si frumos.” Ma plimb printre sirurile de haine si ascult fara sa vreau. Inteleg ca este vorba de o tanara care s-a sinucis deoarece fusese violata. Copilul era rodul violului si avea deja doi sau trei ani. Vanzatoarea batrana e neasteptat de impaciuitoare, contrar figurii ei de ortodoxa convinsa. Explica tensiunea psihologica in care traise fata respectiva, mai ales ca violatorul era cineva cunoscut, din acelasi oras sau sat. Dupa parerea ei depresia care a impins-o la sinucidere era de inteles. Vanzatoarea tanara nu tine partea nicicui. Discutia se incinge cu argumente pro si contra. Doamna blonda concluzioneaza ca nu era cazul sa se sinucida ca doar “handralai mai sunt pe lume” si iese zambind pe usa cu ibricul. Cele doua vanzatoare cad de accord in privinta ultimei observatii, cu privire la barbati, printr-un zambet complice care incheie amiabil si disputa. Peste un minut blonda intra din nou. “Am uitat de ce am venit, n-am luat apa pentru ceai”, explica si uitandu-se spre bluza colorata in nuante de mov pe care ma hotarasem s-o achizitionez, imi zambeste spunand ca am facut o alegere buna.”E cea mai reusita din colectie”.

Zilnic trec pe langa vitrina aceleiasi librarii-papetarii. De obicei mai arunc ochii sa vad copertile cartilor. Printre rechizite si manuale, am descoperit-o ieri in vitrina pe Oana, papusa romaneasca a anilor 2000. Are codite impletite, tricou cu abdomenul generos dezgolit din care apare un cercel de buric dintr-un metal ieftin, machiaj din abundenta, doua tatuaje tribale pe brate si inca un lantisor pe glezna piciorului. Nu-mi place de Oana. Papusa mea blonda cu unforma albastra pe care o botezasem Pamela era mult mai draguta. Oana face parte dintr-o generatie cu care nu ma identific. Imi place in schimb fata care imi zambeste zilnic cu doza de aluminiu in mana, de pe panouri ce apar in fata ta de te miri unde. Figura ei te urmareste parca pentru a te face sa zambesti odata cu ea, mimetic, doar din coltul gurii, ca si cum ai sti ceva la care ceilalti nu au acces. O Mona Lisa moderna care reuseste oricand sa ma sustraga ritmului alert al strazii si sa ma faca sa uit ca iar m-a enervat un sofer imbecil. Am cazut de acord de data asta, frumusetea chiar este o scanteie. Si asta fara sa ma convinga sa cumpar produsele Nivea.

Intr-un oras in care mai toti oamenii umbla pe strada lipsiti de ei insisi insa plini de tot ce ii inconjoara ca imagine externa, de la cizmele mov din vitrina lui Mihai Albu, pana la analiza sumara si critica a hainelor tuturor celorlati trecatori, orice activitate ce iese din fluxul perceput ca ‘’normal’’al strazii te scoate automat din context si te face sa intri in atentia ochiului public. Cu atat mai mult poate atrage atentia inactivitatea. Am facut proba fara sa vreau, chiar sub privirile Mona Lisei, intr-o seara in timp ce asteptam doua prietene. Tocmai pentru a da un sens asteptarii, am scos un program de cinemateca si am inceput sa-l rasfoiesc. Dupa doar cateva minute, m-am simtit “scanata”. Un cuplu ma privea insistent, cu capul intors, in timp ce inainta spre trecerea de pietoni. Ea, plinuta, la aproape 30 de ani si stearsa, el, genul old rocker, cu plete lungi, si geaca albastra de ski. Am reinceput sa citesc dar privirile erau tot acolo. M-am enervat si mi-am ridicat si eu privirea: ”What?” Lipsa lor de raspuns mi-a declansat o reactie implusiva si instanta, reprimata de mult timp: am scos limba. Reprimata din copilarie chiar, uitata o data cu trecerea timpului si revenita in forta de cateva luni. Cred ca emoticonii de pe messenger sunt de vina pentru asta. De cateva luni bune imi tot vine sa scot limba la oamenii care ma privesc insistent, din diverse motive, pe care le intuiesc a fi nu tocmai placute imaginatiei mele. Nu am nimic impotriva privirii semenilor mei, ba chiar incurajez contactul vizual, care lipseste intr-o tara in care oamenii inca se tem de orice forma de interactiune cu necunoscuti. Si eu urmaresc figurile care imi atrag atentia insa pana la limita in care simt ca as putea deranja. Rockerul a facut ceva neasteptat: a scos si el limba la mine, in timp ce astepta culoarea verde la semafor. Spiritul ludic si interactiv mi-a adus zambetul pe buze. As fi putut conserva aceasta imagine-raspuns, ca un foarte reusit experiment de interactiune stradala. Dar ea a fost urmata de o nevoie inutila de justificare verbala. Argumentul, cu “incercam sa-mi dau seama ce carte citesti” era de-a dreptul straveziu. Am raspuns fara nici o alta intentie decat explicatia in sine, ca nu e o carte ci programul de la cinemateca. Intr-o nevoie absolut ne-necesara de a “rade la urma”, rockerul a aruncat pe un ton malitios:”A, tu citesti doar programe, am inteles”. Momentul frumos initiat de gestul copilaresc cu semnificatie mutual inteleasa a fost anulat verbal.

“Daca taceai, filosof ramaneai”, ar fi urmat replica mea, dar nu simt niciodata nevoia sa am ultimul cuvant, doar de dragul disputei. Asa ca am trecut de la statutul de performer la cel de filosof. Cu tot cu bereta mea de Robin Hood, sub privirile etern zambitoarei Mona Lise urbane.

Family Circle

Dedicate mamei si bunicii mele

Baietii au gasit o cutie mare plina cu poze. Pe fondul rosu scrie Family Circle, cu un cerculet facut din biscuiti. Timp de o ora mi-am perindat degetele printre fotografii ingalbenite de vremuri. De prin anii 40' pana prin 96’ membrii unei familii necunoscute mi s-au prezentat in diverse cromatici, tinute si ipostaze, de la alb-negru la color, de la costum de baie si slip pana la rochii de mirese si uniforme militare. Cea mai neasteptata descoperire au fost fotografiile apartamentului in care ma aflu, situate undeva prin anii 80’, cu un total alt decor. De semineul in care aprind cu greu focul cand mi se face frig statea rezemata o mama de familie imbracata hipiotesc. In alta imagine apare si sotul cu alura de evadat din casa de nebuni, iar cea mai induiosatoare e cea in care un copil dragalas isi tine in mana probabil primul Polaroid ca pentru a mi-l arata. Am urmarit fara sa vreau istoria acestei familii prin diverse epoci si locuri. Din cate inteleg, Doina, cu sotul si fiul au trait cea mai mare parte a timpului undeva in strainatate. Copilul pare foarte iubit. Zambeste atat de sincer si sweet incat incep sa ma gandesc cam cati ani ar avea acum si ce face. Il urmaresc in evolutia lui, aflu ca se numeste Matei. Matei are acum probabil 35 de ani si doi copii deja. Nu stie ca ma uit la pozele copilariei lui intr-o lume care desi anormala nu-si tradeaza deloc nefirescul in imaginile astea unde totul pare senin si minunat. Nu stie ca l-am vazut cu masca de clovn laga bradul de Craciun si nici ca stau ilegal in casa bunicii sale, doamna care locuieste deasupra apartamentului nostru. Ma intreb care din epoci isi disputa anormalitatea. Atunci sau acum? Atmosfera din poze mi-a evocat o lume de vis.

“DOMN singur 59 ani, 1.70, 63 kg, primesc in gazda o fata sa pot pune baza pe ea”.
“CAMERA facilitati, central, metrou, unei fete dragute, eu 25 ani + posibil job secretara 400 euro/luna.”
"UN domn simpatic, agreabil, ofera camera unei domnisoare prezentabile, compatibilitate necesara, SMS;"

(preluate integral din rubrica de oferte pentru inchirieri imobile)

L-am intalnit pe neasteptate, iesind de la cizmar. Ne-am despartit acum cinci ani si cele cateva intalniri fugare nu au fost foarte reusite. Acum m-a pupat bucuros pe ambii obraji si ochii ii radeau. Si gura si totul radea inauntrul si in jurul lui. Poate la ora asta Maria-Stefania a aparut deja pe lume. Sper sa aiba o viata frumoasa ca in pozele de familie din cutia rosie de biscuiti.

“Sange…bani…sange…scoate”…. A devenit aproape un refren in cele 20 de minute petrecute in laboratorul unde trebuia sa-mi recoltez analizele. O camaruta mica, cu un birou in fata, o masuta cu instrumentar, eprubete cu sange, vata, spirt si ace, si in dreapta langa pat, sticle si borcane cu urina. Nu ma asteptam la o asistenta asa in varsta. Si colega ei cu rol de casier si contabila era in varsta. In fata biroului plin de registre si a unei gramezi de bani, reusea sa incurce nume de pacienti, cu denumiri de analize si tot asa. Asistenta parea mai preocupata de posibilele scurgeri monetare decat de acul pe care il infigea din cand in cand in cate un brat. La un moment dat a avut revelatia ca pacienta dinainte isi bagase niste bani inapoi in geanta. A inceput o adevarata harababura in cautarea banilor. “Aia cu analiza de Candida. Am vazut-o eu ca a luat banii de pe masa si i-a bagat inapoi in geanta!”. Mana pacientului atarna tensionata, in asteptarea acului care intarzie sa se infiga. “Daca doriti puteti urina si aici. Recipientul costa 10 mii. Sa inchideti si sa ne dati cheia inapoi”. “Scoate banii!” a fost ce mai neasteptata cerere care a iesit de pe buzele doamnei casiere-economist in timp ce asistenta se incurcase intre buletinele de analize. “Asta e Serban sau Alexandru?, intreaba asistenta urland aproape numele de familie de pe buletinele de analize” “Nu acolo pui urina!” si degetele fara manusi, cu urme de sange sub unghii, preiau borcanul cu urina pentru a-l numerota. E depasita ora de recoltare si “toata lumea vrea sa plece acasa.” Si eu vreau acasa unde bunica mi-a pregatit deja salata. Cel mai tare ma enerveza la analize, nu acul sau durerea intepaturii, ci faptul ca trebuie sa vii nemancat si foarte devreme.

Incepusem deja sa ma uit nervoasa la pereti si la ceasul care trecuse de mult de ora programarii mele. Pe usa isi face aparitia un domn in varsta, cu chelie si halat alb impecabil, ca un adevarat doctor. Se uita spre noi, pacientii, intra in cabinet si incepe sa discute cu o doamna mult mai tanara cu care pare sa se cunoasca. E foarte familiar, o intreaba daca nu cumva ii e cald, rade, se plimba prin camerele care dau una in alta. In cele din urma sunt poftita sa intru. Doamna mai tanara si apetisanta e doctorita si dansul o indeamna sa ia notite. Secretara este si ea pregatita sa noteze. Dupa ce incerc sa explic totul cat mai clar, “profesorul” imi ia palmele in ale lui, le examineaza si-i face semn doctoritei tinere sa se uite si ea. Nu are manusi si vorbeste ceva despre un ten atopic. Incepe sa-mi explice ca nu-i nimic de facut, ca asa e pielea mea, sensibila si va trebui sa ma feresc mereu de factori alergeni. Se hotaraste sa-mi prescrie un unguent. Intre timp, povesteste anecdotic, despre binefacerile medicale ale ureei in tratamentele dermatologice. Pe usa intra o doamna draguta carea aduce pahare cu suc si ceva ce seamana a cozonac. Primesc reteta din mainile doctorului. Cele doua doamne se pun indata sa manance, iar eu sunt luata prin surprindere total de tirada politica in care se lanseaza “profesorul” explicandu-mi de ce, in opinia sa, Basescu nu e omul potrivit la guvernare. Imi vorbeste de Putin, de rusi, de petrol, tot mai inflacarat, se apropie de mine ca un profesor de elevul scos la lectie. Il admir pentru maiestria cu care-si pastreaza halatul alb pe umeri si imi vine sa fac pasi ca racul inapoi, sa deschid usa si sa fug. Lectia asta n-am invatat-o si el s-a prins. Ma gandesc la sarmana doamna care asteapta afara sa intre. Ies si ma indrept spre farmacia din curte, unde sotia “profesorului”, o doamna foarte draguta, imi va prepara alifiile. Are si ea doua nepoate pe care le ingrijeste ca pe ochii din cap. E tare stresata ca cea mare va da acum examen de admitere la facultate. La jurnalism. Cea mica vrea sa urmeze farmacia, ca si dansa. Afacere de familie cu masina parcata in curte, blocand accesul spre cabinetul in care dimineata, fiica dansei da consultatii ginecologice in acelasi cabinet in care acum tatal sau, ”profesorul”, examineaza probabil inca o data bustul generos al tinerei doctorite.

A venit langa noi deja vorbind. Am crezut ca va pleca mai departe dar dintr-un motiv necunoscut mie a inceput sa ni se adreseze ca si cum am fi fost interlocutorii lui dintotdeauna. Puloverul cu dungulite colorate si parul alb in dezordine nu anuntau performance-ul magnific ce avea sa urmeze. Poate doar ochelarii strambi tradau infrigurarea acestei tirade-monolog de un comic care ne-a facut sa izbucnim in ras fara sanse de abtinere. Nu s-a suparat, ba din contra a venit si s-a asezat pe banca, langa mine continuand sa vorbeasca si batandu-ma din cand in cand pe umar. Istorii de viata personala, observatii ad-hoc, informatie, multa informatie, totul intr-o dezordine si o incoerenta aparenta a discursului care m-a facut sa zambesc continuu, si sa trec peste cele cateva insertii vulgare. Am continuat sa-l ascult povestind despre o femeie urata de care s-a indragostit, despre fiica pe care a vazut-o o data in viata, intalniri, locuri. “La dracu’, m-am imbatat, merg in biserica”, a spus la un moment dat. M-a speriat pentru o secunda cand am avut senzatia ca va pleca intr-adevar spre domul catolic din fata noastra. Dar nu m-a oprit sa rad cu pofta. A facut doi pasi, apoi s-a intors, a scos doua nuci din buzunar si mi le-a intins. Le-am luat. S-a indepartat putin dar l-am auzit foarte clar, in secunda urmatoare: “M-am indragostit de Buratino”, replica pe care a repetat-o apoi, pe un ton de-a dreptul teatral. Ma uitam la cei doi prieteni aflati pe banca langa mine si radeam pe infundate. L-am intrebat rapid pe L. daca nu poate filma cu camera foto pe care o avea la el. Am avut brusc revelatia unui stand-up comedy total neexersat si realist, cu un artist unic. A revenit la banca noastra, a luat revista pe care o aveam langa mine si a inceput sa citeasca si sa comenteze in acelasi timp fiecare actor, eveniment, film, ca un adevarat critic. A fost mirat sa afle ca nu am vazut prima transmisie live prin satelit care zicea, ar fi fost de la un concert al lui Elvis. Am luat camera si am apasat pe butonul de inregistrare. M-a vazut imediat si mi-a cerut 2 lei. Ca sa bea o bere. Nu am avut cum sa-i dau din pacate. I-am facut semn ca n-am, si atunci s-a ridicat, a facut cativa pasi si a disparut la fel de brusc cum a si aparut.

Tocmai scrisesem Carligul albastru… si am iesit grabita din casa sa cumpar ultimele cadouri de Craciun. Exact cand am dat coltul, mi-a aparut in fata o femeie la cam 50 de ani, sau poate doar imbatranita prematur de parul alb si dezordonat. Hainele erau modeste si in una din maini atarna o plasa. Parea sa fi avut recent un traumatism in zona nasului deoarce puteam sa vad clar o julitura pe care trona o boaba de sange incomplet coagulat. “Domnisoara ma puteti ajuta, am nevoie urgent sa dau un telefon?” m-a interpelat femeia. Replica atat de cunoscuta pe care tocmai mi-o reamintisem cu jumatate de ora inainte in timp ce descriam personajul urban care ma abordase absolut la fel, nu cu mult timp in urma, m-a uimit putin. Deja-vu? Deja-entendu? Zana telefoanelor stradale gratuite in caz de urgente? Ei, hai…fie…si de data asta. Am avut aceeasi reactie de usoara retinere cand am scos telefonul din geanta, am format numarul si i l-am dat femeii. “Mama iarta-ma!” au fost primele cuvinte care i-au iesit din gura. Am inteles ca-i vorba de ceva foarte personal si m-am retras cu un pas in spate. Nu a fost nevoie pentru ca intreaga conversatie a fost urlata in plina strada si presarata cu doua icniri lacrimogene. Femeia o ruga de fapt pe interlocutoarea ei sa n-o lase pe drumuri de sarbatori. “Macar pana imi platesc factura la Electrica.”A urmat o lista de promisiuni repetate apoi si intercalate printre scuze. Pe scurt, femeia a promis ca-si va taia unghiile care erau intr-adevar foarte lungi si galbene, ca se va lasa de “vagabonteala” si ca isi va cauta de lucru dupa revelion. Convorbirea parea sa se prelungeasca la nesfarsit iar eu eram in intarziere. Dupa ce am ajuns sa fac semne disperate, i-am spus ca trebuie neaparat sa plec si am reusit sa-mi recuperez cu greu telefonul. “E soacra mea, stau cu baiatul ei de trei ani si e singurul cu care m-am inteles” am mai aflat in timp ce imi luam ramas-bun si ma indepartam.

Am visat in prima noapte la Freiburg. Si m-am trezit devreme fiindca am avut un vis ciudat. De obicei nu ma trezesc din vis. Dar asta cred ca era unul din visele alea in care sufletul ti-e atat de inspaimantat incat pur si simplu te trezesti, fiindca nu mai suporti sa fii acolo, in realitatea aia urata. 8.30 dimineata. Ciudat. N-am mai putut sa adorm.N-am mai visat demult. Sau cel putin nu mi-am mai adus aminte ce am visat pana acum.

Era razboi, chiar razboiul mondial cred.Totul era gri in jur. Eu incercam s-o gasesc pe mama si pe bunica mea, sa le salvez. Nu reuseam. Pana la urma am gasit-o pe mama si am luat-o de mana. Am ascuns-o intr-o camera foarte mica pe care am incuiat-o cu cheia. Am privit-o in timp ce inchideam usa si am plecat s-o caut pe bunica. Si apoi n-am mai stiut in care camera era mama. Am cautat camera dupa camera si am descuiat mii de usi in spatele uneia singure. Uneori gaseam in camera pe care o deschideam un wc foarte urat. Cum inchideam usile la loc camerele se transformau in cenusa. In jurul meu totul se naruia, si stateam printre moloz gri. Se auzeau impuscaturi si voci de oameni. Mi-am dat seama ca se intampla ceva ciudat si ca n-o mai pot gasi pe mama. Am avut efectiv senzatia ca mi s-a "strans" sufletul. M-am intors si am inceput sa cobor niste scari. Pe ultima treapta am vazut o femeie cu parul alb, care am presupus ca era bunica. Nu i-am vazut fata. Era cu spatele.

Freiheit

Dedicata locuitorulor orasului Freiburg si tuturor romanilor


Freiheit e stencilul pe care l-am vazut zilnic pe zidul casei in care locuiesc. Pana la ora 7.42 a acestei dimineti. Bagajul meu zace inca imprastiat pe podea, biletul pe care scrie ora plecarii e in geanta, l-am verificat de doua ori.
Freiburg e intr-adevar orasul liber. Daca percepi libertatea dincolo de camerele de supraveghere specifice oricarei tari din vest. Liber pentru ca poti bea berea pe strada. Liber pentru ca parintii isi poarta copiii in minicarucioare atasate in spatele bicicletelor, amintind ceva din transportul asiatic traditional, fara teama ca un nebun ii va strivi conducand cu viteza si alcoolemie peste limita. Liber pentru ca poti avea orice culoare a pielii, poti vorbi orice limba, poti avea oricate piercing-uri sau tatuaje, fara sa fii privit altfel decat ceilalti. Liber sa te amesteci in multime si sa te lasi purtat de ea. Libertatea are miros aici si miroase bine. Un oras fara mirosuri nu e un oras liber.
Imi amintesc de prima intoarcere in tara, acum cativa ani. M-a izbit mirosul toaletelor din benzinariile romanesti. Alt miros, alt soi de libertate. Una dupa care tanjesc multi vestici. N-am inteles niciodata de ce. Poate sunt incapabili sa-si perceapa propria libertate. Poate cu totii suntem incapabili sa ne percepem libertatea la ea acasa.

Caleidoscopical View

Dedicata prietenilor mei





In oraselul asta mic din sudul Germaniei totul e atat de frumos si simplu de n-ai mai pleca. Pe geam (aici n-au perdele ca nu au nimic de ascuns si locuiesc momentan la parter) vezi oamenii care trec cu bicicleta si mamele care-si plimba copiii. Batranul din blocul de vis-a vis iese linistit sa-si ia ziarul. Postasul suna regulat la aceeasi ora. Covrigii-bretzel sunt mereu calzi.
Oamenii iti zambesc pe strada. Sau canta in timp ce pedaleaza pe biciclete. Te trezesti in ianuarie cu soarele batand in geam, te plimbi in urechi cu sursurul constant al unui mic raulet ce strabate pe un traseu semi-canalizat orasul, asculti proprii pasi pe caldaram sau vantul care suiera prietenos. Orasul stie sa taca la fel de bine cum stie sa si zumzaie. Magazinele isi expun oferta afara, fara teama, pana tarziu in noapte. Toate au vitrine superbe si decoratii manuale ingenioase. Esti inconjurat la tot pasul de lucruri frumoase, de culoare, lumina si ludic. Asa ar trebui sa traim toti. As vrea sa vad realitatea asta pretutindeni.
Ieri mi-am cumparat un caleidoscop. Imi doream unul de multa vreme. Imi aminteam de cel pe care l-am avut cand eram mica. M-am gandit ca se prinde cineva si-mi face cadou de ziua mea dar nu s-a intamplat. Asa ca mi-am luat singura, de la magazinul de jucarii pentru copii unde intru in fiecare an in oraselul asta. Mi s-au parut mereu mult prea scumpe. Pana ieri cand n-am mai rezistat.
Ies sa ma plimb pe strada cu caleidoscopul meu cel nou cu care totul se vede frumos gratie efectului de prisma care fragmenteaza imaginea. Ne-ar prinde bine tuturor daca am avea in mod natural un caleidoscopical view.

Despre lenevie si alte pacate

Recunosc, mi-a luat aproape un an(10 luni mai precis) intre ultimul post si cel de azi. Si cel de azi nici macar nu insumeaza toate experientele din cele 10 luni. Doar pe cele din ultimele doua luni incoace.
Sunt o lenesa:)) Celelalte pacate vor fi deconspirate in posturile urmatoare:) Daca aveti rabdare sa mai asteptati. Pana atunci Craciun fain la toata lumea.

Carligul-albastru si alte povestiri urbane

Dedicate tuturor personajelor urbane care se regasesc aici

Sunt tare nervoasa. Cum am putut uita cheia de la birou nu stiu. Trebuie sa umplu o ora si afara e frig rau. Ma hotarasc sa vizitez noul Carrefour. Merg cu multimea navalind din fata, si privirea mi se focalizeaza cu greu pe cate o figura. Am ochii obositi de atatia nervi si privesc mai mult prin decorul inconjurator decat la el. Deodata aud ceva in stanga mea. Ca un cor. Se aude foarte frumos. Ma opresc si ma intorc. Vine din pridvorul bisericii dintre blocuri. Ma apropii si ascult. E un sunet care se desprinde de tot vuietul diform al strazii. Ma gandesc daca cei care locuiesc in blocurile din imediata vecinatate aud si ei corul in casa. Ma trezesc urcand treptele bisericii. Lumea se inghesuie sa puna lumanari la Vii. Coada ca la casele din supermarket. La Morti e liber. Ma intorc cu spatele si pe blocul din fata vad un mash imens cu reclama la Coca-Cola. Mos Craciunul cu barba alba tine in mana o sticla si zambetul lui e aproape diabolic. “Sete de viata” citesc pe mash si in timp ce minunatul cor imi rasuna in urechi am o epifanie. Dumnezeu ar putea fi chiar Mos Craciunul cu barba alba de pe mash. Ma desprind cu greu si merg catre Carrefour. Ma opresc la intrare si ma uit la oamenii care se plimba cu cosurile de cumparaturi. Ma intorc si plec fara sa cumpar nimic.

“Ce frumos e in Romania, nu-i asa? Aici nu trage nimeni in noi”. Seara africana intretinuta de femeile refugiate din Africa. Food for free and chicks for nothing. Respect culinar pentru ortodocsi si vegetarieni. Solista cu forme rotunde, in rochia rosie de catifea mulata si vorbe prea familiare care supara stomacurile fine. Doamna din Irak care a pregatit mancarea, danseaza ca o minune seherezadiana. Nu se sfieste de formele in surplus, care se ofera generoase ca si cele din rochia de catifea a solistei. Ridicolul expunerii unui corp ce face exceptie de la estetica corporala clasica lipseste cu desavarsire din alte culturi. Viva Europa! La limita intre dans traditional, club striptease si bucuria de a dansa, de a celebra, fara a uita, bucuria de a trai, chiar si asa, in exil. Romana impecabila cu subtile nuante prinse din zbor, cumetre. Cumetrilor le curg balele cu ochii la crupele apetisante. Savana moderna s-a mutat intr-un loc mai green. Sacalii poarta camasa iar gazelele, fustite prea scurte ce dezvelesc pulpe generoase.

Domnul din fata mea, spre 50, cu par alb, candva vopsit si palton ponosit intinde aratatorul spre vitrina din sticla si vocea aproape porunceste vanzatoarei: “Nu mai mult de 30 de mii!” Tocanita cu inimi si pipote, scufundata generous in ulei. In secunda imediat urmatoare, o bala uriasa se scurge pe paltonul ponosit. Domnul o vede imediat, si o prinde in mana.

E prima zi cu soare dupa mult timp. Ma bucur de el printre gene. Pret de cateva secunde reusesc sa atipesc in mers, uit de aburii care-mi ies din nari si imi vad pasii pe alte strazi cu soare, din sudul Frantei. Femeia cernita care vine din fata imi prinde privirea. Imi incetinesc necontrolat pasii si asta ii da curaj sa-mi vorbeasca. Imi cere o cartela de telefon public pentru un telefon urgent. Scot mobilul cu o umbra de teama intre buzunarul meu de la palton si cel cu amintiri despre telefoanele furate. Ma roaga sa vorbesc eu la numarul pe care-l are scris pe un dosar. Imi spune brusc ca i-a murit baiatul de 16 ani si ca trebuie sa-l ia de la morga pentru a-l transporta la Craiova. Ma trezesc vorbind cu doctorul de la morga si discutand probleme financiare privind transportul in timp ce femeia isi continua povestea ca si cand as asculta-o doar pe ea. Ii transmit mamei suma finala, 12 milioane pentru toate serviciile. Incepe sa-mi spuna ca nu are destui bani, ca a mai strans ceva de la un preot, ca va ramane in Bucuresti o zi oricum. Brusc ma intreaba : "Dumneavoastra nu ma puteti ajuta?" Incerc sa-i explic ca nu e posibil, ma gandesc cum se intampla mereu sa-mi ceara ajutor financiar oameni pe strada, si tocmai mie. Femeia ma scruteaza cu o privire ciudata, de sus pana jos, dupa care se intoarce pe calcaie si pleaca brusc.

Strada arata foarte frumos de cand au turnat smoala neagra. A fost chiar lucioasa un timp. Sangele rosu face un contrast imediat vizibil. Seara la lumina becurilor stradale, o pisica a murit frumos, cu corpul intreg si capul doar nitel atins de o roata. Sangele ei nevinovat sclipea ireal, concurand luciul smoalei. O tara normale este cea in care… pietonii nu trebuie sa alerge pe trecerea de pietoni si pisicile mor de batranete la gura sobei.

30 de afise in frigul asta e ceva. Mi-au inghetat mainile dar ziua e cumva magica. Spre final, mergand pe o strada, vad in fata mea ceva ce semana cu un corp foarte aplecat. Un carlig albastru mai degraba. Am distins cu greu o batranica foarte cocosata. Era efectiv indoita de la mijloc in jos. M-am temut sa trec pe langa ea sa n-o ranesc cumva, am ezitat, am vrut s-o ocolesc, am calculat din ochi distanta, apoi in timp ce ma apopiam m-am speriat ca-i e rau. Nu se misca deloc. Am ajuns langa ea si m-am aplecat si eu ca sa ajung in dreptul capului ei. O pisica de Chesire oare? Un liliac? Am intrebat-o daca e ok, daca se simte bine. Cu cateva strazi mai inainte vazusem o alta batranica cu carje si am intrebat-o daca are nevoie s-o ajut fiindca parea sa ezite la traversat. Imi raspunsese ca de bani ar avea nevoie. Batranica-carlig si-a ridicat spre mine doi ochisori candva foarte albastri si razand mi-a zis ca sta asa fiindca are coloana rupta. Ca a dat o masina peste ea in urma cu 6, 7 ani, la doua strazi mai departe. A continuat sa-mi descrie accidentul. Masina tocmai iesea de unde fusese parcata si dand cu spatele a agatat-o cumva. A tarat-o un timp, apoi a oprit cand si-a dat seama. Ea s-a ridicat. Soferul a vazut-o si a demarat rapid. Mi-a aratat un semn pe brat de unde i s-a smuls o bucata din carne in timp ce era sub roti. De atunci are coloana rupta . Era senina in timp ce povestea. Nici o urma de amaraciune in glas sau in ochii-albastrele vii. Eu incremenisem in locul ei. Ne-am luat la revedere foarte frumos cand i-a venit catelul. Iesise cu el sa-si faca nevoile. Am plecat cu greu simtind cum spatele mi s-a indoit de povara povestii ei. Apoi am auzit muzica tiganeasca. Am urmarit sunetele, se auzeau clar in linistea de dupa-amiaza care invadase printre case. M-am lasat purtata si am gasit o nunta de tigani la o casa. Am stat si am ascultat si am zambit. Si m-am inveselit. Imi inghetasera mainile rau.

Azi am lipit multe afise si am vazut multe case frumoase. Mandra de harnicia mea si infrigurata, ma apropii de cladirea in care locuiesc ilegal. Intotdeauna incep sa caut cheile cu cativa metri in fata usii ca sa pot intra cat mai neobservata de proprietara apartamentului lui C . In fata se inalta vilele construite dupa nu stiu ce model de rezidente din tari cu nume nordice. Au si ghereta cu paznic, paznicul are si caine si totul se inchide cu o bariera care se ridica prompt cand iese sau intra o masina. Geamurile nu au perdele si din cand in cand vad inauntru un domn sau o doamna performand diverse activitati. Anunturi am pus si aici pe strada mea. Cel de pe ultimul stalp din dreapa, aproape de cusca cainelui sta sa pice, s-a dezlipit scociul galben si arata neglijent. Am impulsul de a scoate din sacosa portocalie de pe umar o fasie din scociul pe care-l port dupa mine. Imi ridic privirea spre geamurile fara perdele. Un barbat vorbeste la telefon cu fata spre geam. Renunt si descui usa.

Pe colt era o casa alba cu arhitectura ciudata. Nu parea mare dar dupa ce in 2 zile terenul pe care se afla, a ramas gol, mi-a parut imens. Am trecut pe langa brazdele de pamant si mi-a iesit in cale o fotografie veche de familie, inramata. Un barbat cu privire ciudata, aproape diabolica, in postura specifica de fotograf de demult. Mi-au incetinit pasii fara voie dar dupa un calcul rapid mi-am dat seama ca n-ar avea sens sa ma car in oras cu fotografia dupa mine. Mi-am imaginat-o in casa si m-am gandit daca C. va fi de acord sa o tin in casa. A plouat marunt toata seara si cand m-am intors fotografia nu mai era la locul unde o vazusem. M-am trezit uitandu-ma prin moloz. Si am zarit-o intr-o cutie de carton. Am ridicat-o si degetele au strapuns rama muiata de ploaie. Mucava, mi-am spus, si uitandu-ma la privirea barbatului din fotografie mi s-a parut si mai diabolica. Am inceput sa ma gandesc ca poate nu-i bine s-o iau in casa, e mucegaita, in curs de dezintegrare vizibila si cu ceva microbi poate. Dar n-am putut nici s-o arunc la loc. Am umblat cu rama in mana cativa pasi gandindu-ma daca s-o iau sau nu. Am ajuns langa un tablou electric si am asezat-o acolo, cu grija sa se vada dinspre trotuarul pe unde trec oamenii. Pe strada de vis-a vis doi clubberi rataciti, cu moace idiotizate, ma urmaresc contrariati. In trecere pe langa ei aud:"Ne cunoastem de undeva?" Imi imaginez ca ma invart pe calcaie si imi apare o coasa pe umar.

36 de ore si un pipi

De curand m-am intors in Romania. Drumul cu autobuzul a durat 36 de ore. M-am bucurat de asta. Daca as fi venit cu avionul ar fi fost cumplita trecerea dintre cele doua lumi. Asa am avut 36 de ore sa ma readaptez si toate conditiile necesare. Adica mediul favorabil:un autocar plin de romani, cu mentalitatile si obiceiurile lor. Ca un fel de microcomunitate aflata intr-un spatiu inchis, o Romanie redusa in miniatura. Imi amintesc de unul care se lauda ca a fost la Paris sa vada turnul Eiffel si ca i s-a parut o mare gramada de fiare care in plus e si turnat in Romania la Otelu Rosu. Se lauda ca a vazut el cu ochii lui, scris Otelul Rosu. Asta e un fel de anti-complex al romanilor. Senzatia ca totul incepe si se termina cu ei, ca sunt buricul pamantului si ca macar daca n-au inventat ei si luna de pe cer, ceva legatura tot au si cu asta:))
Apoi in Austria ne-am oprit la benzinarie sa facem pisu. La benzinarie erau afise in romana:"nu plecati fara sa platiti" si la baie:"nu va urcati cu picioarele pe capac". Stiau exact cu cine au de-a face oamenii. Acolo, un roman mai destept, s-a gandit sa nu mai dea bani la toaleta si a mers sa faca pipi in pacare, intre tiruri. Un austriac vigilent cu lanterna si pac! 15 euro amenda. Si tot acolo unei femei iesite sa cumpere ceva la benzinarie i-au furat 4 tigani romani banii, 400 de euro. A fost si vina ei pt. ca s-a dus sa joace la alba-neagra si ei si-au dat seama ca are bani. I-au smuls banii din mana chiar langa autocar. Jalnic e ca nici unul din cei 14 barbati din autocar nu au facut nimic. De frica, din indiferenta. Pt. ca nu li se intampla lor. Pt. ca romanii sunt individualisti cand stiu ca ar avea ceva de pierdut si uniti doar cand li se pare ca ar avea de castigat, si chiar si atunci foarte rar. Ba mai mult, cand femeia s-a dus sa depuna plangere in vama romaneasca, tot autocarul i-a sarit in cap , stiind ca din cauza ei vor sta mai mult la vama. Unii ar fi fost in stare sa o si bata, chiar faceau promisiuni in acest sens, iar cativa s-au gasit chiar gata sa depuna marturie, impotriva ei, doar ca sa plece autocarul mai repede. "Asta e Romania la care ma intorc", mi-am zis, osciland intre greata si tristete.

Si m-am intors.

Tema de cercetare: Spaţiul la români

Dacă aş face un top ten al lucrurilor care mă enervează cel mai tare la români, pe unul din locurile fruntaşe s-ar afla lipsa de respect pentru spaţiul privat al celorlalţi. Formele de manifestare a acestui fenomen sunt diverse. De la concepţia potrivit căreia “ce nu-i al meu nu mă interesează” care face să te trezeşti, deseori mergând pe stradă, cu ţigări, apă sau chiar obiecte mai dubioase aruncate în cap de un locatar binevoitor, până la forme de-a dreptul agresive sau intruzive.

Ipoteza de cercetare: Am ales să exemplific acestă problemă a spaţiului într-un cadru restrans, căci altfel aş scrie trei Clubbingmag-uri de câte 80 de pagini. Şi anume, spaţiul pus în legătură cu lipsa de educaţie a publicului român, de muzică, artă sau orice ce ţine de (emis)fera culturală.
Studiu de caz: Vineri după-amiază, merg la sala Dalles ca să văd expoziţia new-media din cadrul evenimentului Transcities. Mă aşez pe una dintre pernuţele care se aflau în sala de proiecţii şi încep să vizionez. Mă simţeam excelent, singură într-o sală imensă, filmele păreau să fie proiectate doar pentru mine. Am auzit voci în spatele meu şi m-am întors instinctiv deranjată. Doi tipi se apropiau vorbind. Unul dintre ei, un burtos de cam 30 de ani s-a apropiat şi m-a întrebat pe tonul cel mai greţos posibil dacă nu poate să se aşeze lângă mine pe pernuţă. La început nici nu am înţeles ce vrea. Eram imersată total în lumea de basm a filmului pe care-l vizionam, imaginea era de o frumuseţe care aproape mă rănea. Şi brusc, un tip necunoscut mă smulge din lumea asta mirifică ca să mă întrebe o măgărie pe tonul de agăţat al celui mai specific imbecil din specia lui. I-am răspuns cît am putut mai tăios că nu văd de ce ar trebui să împărţim pernuţa când mai erau două libere alături. Ţăranul nu s-a lăsat, a continuat să-mi vorbească, ba chiar a avut tupeul să se aşeze pe pernuţa mea. L-am sfătuit, printre dinţi, să lase vrăjeala. Pănă la urmă cele două mamifere cu faţă umană s-au aşezat pe pernuţa de alături. Am încercat să reintru în universul vizual dar prezenţa unor entităţi disturbante nu-mi dădea pace. Şi ca să umple paharul, cei doi s-au apucat imediat să vorbească, tare, şi nu despre film cum v-aţi putea imagina ci despre chestii din viaţa lor cotidiană. Nimicuri. N-am mai rezistat şi i-am rugat să meargă în afara sălii de vizionare dacă au chestii importante de vorbit. Admonestarea mea n-a contat nici cât negru sub unghie fireşte. Au pufnit în râs şi au continuat să vorbească. Am simţit cum îmi creşte tensiunea şi am tot încercat să le ignor prezenţa. Spre norocul meu filmuleţul care rula s-a terminat şi a început următorul film. Unul dintre cei doi i-a spus celuilalt dezamăgit: “Dar ăsta l-am mai văzut şi ieri, ce dracu! Hai să bem o bere!”
Şi dacă tot ne aflăm, narativ vorbind, în spaţiul de la Sala Dalles, cu pernuţe moi, trebuie să menţionez o altă formă de lipsă de educaţie în relaţie cu spaţiul celorlalţi. De la cele două personaje din povestea de mai sus am înţeles că nu ne putem aştepta la prea mult. Dar ceilalţi, cei care veneau să vada un filmuleţ şi treceau întotdeauna şi invariabil, fix prin faţa ecranului de proiecţie al filmului pe care îl vizionam, deşi ar fi putut foarte simplu să-l ocolească prin spatele meu, ei unde au crescut? În care junglă amazoniană, în care mahala bucureşteană?

Demaraj in relanti

Iata-ma si cu blog, adica in randul lumii cum s-ar zice. Mult timp n-am vrut sa ader la acest nou fenomen tocmai pentru ca nu-mi place sa ader la nimic din ce e trendy doar de dragul de a o face. Dar m-am gandit ca am cateva lucruri de spus pe care as vrea poate sa le citeasca si altcineva decat prietenii carora le trimit mailuri. M-a convins Anca cu blogul ei si un anume Catalin pe care l-am descoperit azi pe un alt blog. Asta nu inseamna ca voi renunta vreodata la jurnalul meu:) Iubesc hartia cum nu voi iubi niciodata tastatura, chiar daca asta ma face outdated:)