Audiograma

Dedicat octogenarilor

Intru in cabinet si o doamna micuta si batrana iese din camera din dreapta unde se fac audiogramele. Se inclina periculos in stanga, apoi in dreapta si o sprijin de teama sa nu cada. Inteleg ca sta prost cu echilibrul. E batrana dar are un chip de copil si rade simpatic. Doctorita ii explica ce trebuie sa faca cu actele primite, ca trebuie sa faca copii si apoi sa mearga cu ele la CAS pentru a inregistra cererea pentru un aparat auditiv. Daca e aprobata, poate veni inapoi sa ia aparatul. 

Batrana isi cauta cu mana paltonul de pe scaun. Ii iau eu paltonul si i-l tin sa se imbrace. Ia apoi de pe scaun o esarfa neagra pe care si-o pune la gat si apoi fularul. Ii multumeste doctoritei si incepe sa-i povesteasca ca a ramas singura de 16 ani de cand i-a murit sotul si-i e greu. A lucrat la o tipografie la zetarie. Copii nu a avut, si completeaza : « Cine-i are sa-i traiasca, cine nu, sa nu-si doreasca . »

Doctorita schimba priviri cu asistenta si cu mine. Se vede ca o urmareste tot mai greu pe batrana si la un moment dat o intrerupe sa-i spuna ca o pacienta asteapta. Batrana isi cere scuze si merge spre iesire, apoi in fata usii se intoarce brusc. Isi uitase bastonul : « Asta e prietenul meu cel mai bun » zice zambind. « Uneori il uit dar ma intorc mereu dupa el ». Asistenta merge repede in camera si vine cu bastonul. Batranica merge leganat catre usa, saluta si pleaca.

Pe strada vad in fata mea o batrana micuta, cu un mers leganat, ca de rata. O recunosc fara ca macar sa-i vad fata, e imbracata la fel si cu acelasi baston de ieri seara. S-a oprit in fata unui bloc si cu capul ridicat ii studiaza fatada cu atentie. Ma gandesc ca incearca sa citeasca ceva de pe cele 2 bannere de pe fatada si ajungand in dreptul ei o intreb daca are nevoie de ajutor. Ma priveste cu acelasi zambet de copil de ieri seara dar devine evident ca nu-si aminteste figura mea cand incepe sa-mi vorbeasca. 

De fapt cauta pe cineva in bloc si incearca sa-si aminteasca unde statea persoana. Zice ca nu sta bine cu ochii si nici cu auzul. Ieri doar ce a fost la doctor pentru un aparat auditiv. Si a mers singura pe jos pana la spital si inapoi dar s-a descurcat. Noroc cu bastonul ei, cel mai bun prieten. 

Are 82 de ani si sta singura in blocul de caramida pe care mi-l arata cu degetul la 50 de metri. Are o nepoata la Valcea care vine din cand in cand si-i mai aduce cele necesare. Sotul i-a murit dar s-a obisnuit sa stea singura si n-ar vrea pe cineva in gazda cum i-au sugerat vecinii. Ii place sa intre in casa ei si sa faca ce vrea, sa nu-si faca griji ca e mizerie.

E nascuta pe 23 august dar ''acum nu-mi mai sarbatoresc ziua'', zice zambind. Are o dantura perfecta, o lucrare dentara fireste caci nu exista dinti atat de drepti si albi la varsta ei. O doare doar o batatura la picior.

Copii nu are dar are o vorba a ei despre asta: « Cine-i are sa-i traiasca, cine nu, sa nu-si doreasca . » E amuzant si usor paradoxal ca tocmai acum cand aud pentru a doua oara dictonul se apropie de noi o mama cu un copil de mana. Copilul s-a oprit chiar langa noi si ne zambeste foarte dragut. Il privesc in ochi in timp ce batrana continua sa vorbeasca fara sa-i sesizeze prezenta.